Alegerile din Franţa în contextul crizei ruso-americane

Dacă Franţa tot va trimite trupe în România – aşa a propus preşedintele Emmanuel Macron -, merită să ne uităm cu mai mare atenţie la alegerile prezidenţiale din această ţară din 10 şi 24 aprilie a.c., adică de peste vreo două luni şi jumătate, şi la alegerile parlamentare care le vor urma, din 12 şi 19 iunie. Armata franceză e cea mai mare şi cea mai bine dotată din UE. În jurul nucleului francez ar putea să se organizeze o armată europeană care să scadă dependenţa militară a Europei de S.U.A. şi de N.A.T.O. (controlat de S.U.A.).

În plus, ideea cu trupele franceze în România în contextul crizei din Ucraina ne indică şi nişte eventuale progrese în negocierile ruso-americane. Pentru Rusia, Franţa ar fi, şi în numele tradiţionalelor legături dintre Franţa şi România de la Al. I. Cuza şi Carol I la Nicolae Ceauşescu, vizitat de Charles de Gaulle în 1968, mai acceptabilă decât S.U.A. să reprezinte N.A.T.O. în România. La fel, în Bulgaria ar fi mult mai tolerabilă Germania. Asta dacă se doreşte într-adevăr o apărare europeană, asociată cu N.A.T.O. controlată de S.U.A., dar care să ducă la o anumită maturitate a U.E.

În contextul negocierilor directe cu ruşii, o retragere militară americană din Europa de Est (dacă nu din toată Europa), pe modelul celei din Afganistan, nu e deloc de exclus. E totuşi foarte puţin probabil ca S.U.A. să-şi retragă trupele din vestul Europei, din Germania (119 baze, 33.900 de militari), din Italia (44 de baze, 12.300 de militari), din U.K. (25 de baze, 9.300 de militari), din Belgia (4 baze, 1.147 de militari), din Norvegia (733 de militari), ca şi din Turcia (13 baze, 1.685 de militari).

Şi dacă tot vorbim de interesul S.U.A. pentru Asia-Pacific şi de inevitabila confruntare cu China, trebuie spus că S.U.A. are în Japonia 120 de baze şi 53 713 militari, în Coreea de Sud 73 de baze şi 26 414 militari, în Australia șapte baze şi 1 085 de militari. În total, S.U.A. ar avea 750 de baze în străinătate, în cel puţin 80 de ţări. S.U.A. are în jur de 173.000 de militari desfăşuraţi în 159 de ţări.

Sunt tot mai multe semne serioase că se redistribuie cărţile în ceea ce priveşte Europa de Est. Dacă în ultimele mandate ale Angelei Merkel S.U.A. a controlat România prin Germania şi astfel ne-am trezit cu Klaus Iohannis preşedinte, în anii următori România pare să-i fi fost redistribuită Franţei. Asta şi ca o compensaţie după afacerea ratată a Franţei cu submarinele australiene, un fiasco pentru Franţa dar din care s-a născut antichinezul „AUKUS” (Australia-U.K.-S.U.A.).

Atâta doar că Emmanuel Macron nu mai e bine văzut la Washington, aşa cum semnalează mai mulţi analişti, printre care foarte popularul scriitor şi ziarist Christian Combaz, „Campagnol”: „Serviciile secrete elveţiene raportează o puternică creştere în sondaje a lui Emmanuel Macron, care ar fi ajuns la 12,2 la sută” (Campagnol, pe Twitter, 22.01.2022). 12,2 la sută e totuşi foarte departe de 25 la sută, practic numai jumătate, procentul cu care este creditat sistematic Emmanuel Macron în toate sondajele oficiale. Dar aceste sondaje sunt doar nişte articole de propagandă ornate cu cifre pentru a le spori credibilitatea, aşa cum procedează şi la noi unii prea celebri sociologi. Într-un sondaj recent făcut la Bucureşti (de Inscop), Joe Biden e declarat cel mai iubit fiu al poporului în… România („Sondaj Încrederea românilor în N.A.T.O., U.E. şi S.U.A. a crescut masiv/Susţinere pentru bazele militare americane în România/Biden e liderul global cu cea mai mare încredere/Putin, popular în rândul tinerilor datorită platformei Tik-Tok”.

Pentru orientarea pro-U.E. şi pro-globalistă a mai apărut în Franţa un candidat redutabil. Este vorba de Valérie Pécresse, pentru „Les Républicains” (L.R.), fostul partid gaullist al lui Jacques Chirac, de centru dreapta, conservator. Ceilalţi candidaţi importanţi, Marine Le Pen pentru „Rassemblement National” (R.N.) şi Éric Zemmour pentru „Reconquête”, îşi dispută electoratul populist şi popular (clasele populare), naţionalist, suveranist. Foarte probabil, oricare dintre cei trei contracandidaţi ai lui Macron (Marine Le Pen, Valérie Pécresse, Éric Zemmour) îl va bate pe actualul preşedinte în turul doi. Asta dacă Macron mai participă la alegeri şi ajunge în turul doi. Cu excepţia lui Emmanuel Macron, care reprezintă noua stângă centristă ultraliberală şi globalistă, ceilalţi candidaţi de stânga clasică sunt sub zece la sută, şi deci fără nici o şansă de a ajunge în turul doi.

Aşa cum se văd lucrurile azi, cel mai probabil tur doi va fi între două candidate, Marine Le Pen şi Valérie Pécresse. Ceea ce confirmă marea criză prin care trece Franţa. Când o ţară ajunge la fundul sacului, sunt chemate femeile să o salveze. Prima şansă de a deveni preşedinte o are Marine Le Pen. Adică un Donald Trump la preşedinţia Franţei cu cinci ani întârziere. La fel cum a fost şi Emmanuel Macron un Barack Obama pentru francezi, sosit mimetic tot cu întârziere. Să ne reamintim că nici anteriorii doi preşedinţi, Nicolas Sarkozy şi François Hollande, nu au reuşit să obţină un al doilea mandat. François Hollande nici nu s-a mai prezentat, fiind trădat de fostul său secretar şi ulterior ministru al Economiei, Emmanuel Macron.

Se aşteaptă o mare schimbare şi în compoziţia Parlamentului. În acest moment e dat câştigător L.R. Dar e foarte probabil ca şi partidul lui Éric Zemmour, Reconquête, să obţină un scor onorabil. La fel cum putem conta, dacă Marine Le Pen câştigă preşedinţia, pe un mare val „frontist” în Adunarea Naţională. L.R.E.M. al lui Emmanuel Macron, un U.S.R. majoritar, are toate şansele să dispară.

Marine Le Pen e din ce în ce mai sigură că a venit rândul ei. Rezultatele alegerilor prezidenţiale din Franţa, ca şi rezultatele parlamentarelor care vor urma, pot influenţa major evoluţiile din U.E., şi deci şi din estul Europei. Tot aşa s-a întâmplat şi cu recentele alegeri din Germania, care se îndepărtează sensibil, vizibil de S.U.A. şi se apropie de Rusia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*