Dreptul nu este un fenomen de sine stătător, el variază în raport cu dezvoltarea societăţii, cu gradul de civilizaţie al acesteia și împreună cu celelalte ştiinţe sociale. De-a lungul istoriei şi existenţei sale, între drept şi religie, două dintre marile forțe ce au modelat lumea și societatea umană încă de la zorii apariției acestora, a existat o legătură inevitabilă şi indisolubilă. Atât dreptul cât şi religia îşi au originea în necesitatea unor reguli, a unor norme care să reglementeze conduita oamenilor în societate. Cele două fenomene sunt creaţia oamenilor, îşi au originea şi existenţa în credinţa într-un sistem mistic al puterii divine, superioare oricăror altor puteri. Normele religioase şi normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea timpului ele s-au diferenţiat, nu însă într-un mod totalmente antagonic. Diferenţierea sau deosebirea acestora este dată, aşa cum va rezulta din analiza pe care o vom face în acest sens, în primul rând de natura raţiunii specifice fiecăreia.
Ca normă şi spiritualitate, ce are drept centru de greutate fiinţa umană, dreptul se interferează cu religia, în grade diferite, în existenţa sa temporală şi spaţială, dobândind când un conţinut profund religios când, din contra, un conţinut absolut ateist, independent şi delimitat de religie.
În literatura de specialitate s-au exprimat poziții diverse: de la dizolvarea dreptului în religie, la separarea lor radicală, înregistrându-se însă și opinii intermediare. În linii mari, putem aprecia apriori că autoritatea ordinii juridice are la bază originea divină şi caracterul sacru al regulilor de drept. Autoritatea dreptului, în general, cât şi a normelor de drept în special, se bazează pe trei categorii de forţe, respectiv: pe forţa materială, pe forţa raţiunii și pe forţa mistică. Forţa mistică este forţa bazată pe sentimentul, pe credinţa că respectarea unei reguli de conduită reprezintă respectarea unei porunci divine. Legătura dintre drept şi religie este dată în primul rând tocmai de faptul că cele două instituţii au la bază sentimentul mistic. Un alt aspect ce diferențiază cele două sisteme normative, religios și juridic, are în vedere elementele de fond între care se stabilește relația. Preceptele religioase privesc, chiar și la nivelul sancțiunii, raportul omului cu divinitatea, pe când cele juridice au în vedere relația individului cu grupul social, care îl și sancționează de altfel.
Afirmarea principiului laicității dreptului, care e tot o normă juridică și care urmează a fi interpretată ca atare, este astăzi înțeleasă într-un sens pacificator. Laicitatea nu înseamnă negarea libertății credinței sau a religiei, ci recunoașterea acestei libertăți, cu consecința separării statului de biserică, a spațiul politic de cel religios. Laicitatea înseamnă neutralitatea autorităților, inclusiv în ceea ce privește învățământul, față de diversitatea de credințe religioase și implică toleranță religioasă.
Deși astăzi este indiscutabil că între drept și religie nu mai există aproape nici un raport formal, între cele două se păstrează o legătură latentă, prin substratul lor comun mistic. Astfel, respectarea dreptului, chiar și a celui laic, se bazează nu numai pe raționament și observație, ci și pe sentiment și intuiție (Al. Vallimărescu le numește „sentiment mistic”). Pe aceeași idee, alți scriitori sunt de părere că dreptul nu este doar cunoaștere ci și credință, chiar dacă la ea nu aderăm toți, cel puțin nu cu aceeași convingere. „Dreptul se caută mereu în tot ceea ce-l determină și-l califică: divinitatea, natura, rațiunea, timpul.”
Despre evoluţia dreptului în raport cu religia
Cea mai veche doctrină religioasă este animismul care înseamnă credinţa în spirite şi în suflete (animus = suflet), principalele forme de manifestare fiind cultul morţilor şi cel al fenomenelor naturale. Animismul constituie, în concepţia lui E. B. Taylor, „baza religiei, de la cea a sălbaticilor, la cea a popoarelor civilizate”. Prima mare religie monoteistă o reprezintă iudaismul, bazată pe alianţa dintre Iahve (Iehova) – Dumnezeu şi poporul ales, răspândită în bazinul mediteranian cu aproape 100 de ani înainte de Hristos (poporul evreu se consideră poporul ales). Ierusalimul este considerat primul oraş în care a apărut religia creştină, aproximativ în anul 30 d.Hr., religie legată organic de persoana, viaţa şi moartea lui Hristos (Isus din Nazaret, Regele Iudeilor). În galeria marilor religii se găsesc: hinduismul în India, Budismul – China, islamismul ţările arabe, fiecare cu o istorie fascinantă; acestea au configurat dreptul societăţilor în întreaga lor istorie, rămânând şi astăzi la baza culturilor din zonele geografice amintite.
La egipteni faraonul (regele) era considerat un zeu, un nemuritor: el este cel mai bun, cel mai drept, atotştiutor şi desăvârşit în judecata şi hotărârile pe care le ia. Puterea lui de monarh derivă din caracterul său divin. Zeul suprem l-a delegat să conducă ţara şi să stăpânească pământul. El este şeful suprem al cultului religios. Dreptul egiptean antic şi-a extras normele din prescripţiile religioase: el este considerat de origine divină, reprezentând poruncile divinităţii.
În timpul imperiului persan, dreptul este inspirat de zeul suprem Ahura Mazda. Este important de precizat faptul că atunci când s-a constituit, instituţia Bisericii Creştine nu a creat un drept, pentru că acesta exista deja – era dreptul roman care se aplică tuturor cetăţenilor de pe întreg cuprinsul imperiului (Legea celor XII table – sec. V î.Hr.). Religia creştină apărută după această dată, a preluat norme şi concepte din legea romană. Armata romană a răspândit Evanghelia în întreaga lume antică, Imperiul Roman asigurând mediul politic prielnic pentru răspândirea creştinismului. Istoria consemnează că armata romană a facilitat creştinarea populaţiei autohtone din Dacia şi alte teritorii ocupate (iar după anul 300, Sfântul Andrei).
Religia creştină a constituit componenta fundamentală a Imperiului Bizantin: religia a fost factorul catalizator al popoarelor ce trăiau între graniţele imperiului, ea fiind decretată religie de stat în anul 392 de către împăratul Theodosius, consecinţa fiind numirea împăratului ca şef politic religios al imperiului.
Dacă este să facem o introspecție analitică din perspectivă istorică asupra evoluției dreptului (incluzând toate sferele de cuprindere ale acestuia – rol, funcție, normă, loc în cadrul vieții sociale, etc.) în interdependență cu religia, atunci putem pleca de la punctul de vedere legitim că în lumea antică, la vremea când s-a cristalizat noțiunea de drept, nu se făcea distincție între normele religios – morale și cele juridice, fiindcă ambele erau considerate a fi rezultatul aceleiași voințe divine, iar conținutul lor nu făcea altceva decât să exprime în precepte moral-religioase această „voluntas Dei”, impusă ca „lex vitae” (normă de viață).
Apoi, trebuie reținut faptul că, în epoca veche, la romani, legile au îmbrăcat un veșmânt religios atât ca expresie lingvistică, cât și în privința conținutului lor. Într-adevăr, în epoca veche, până și instituțiile juridice, precum contractele, erau încheiate în formă religioasă. De pildă, „… forma pe care au îmbrăcat-o convențiile pentru a deveni contracte a fost cea religioasă… Cele mai importante contracte în această formă sunt „sponsio” (promisiunea) religioasă și jusiurandum liberti” (jurământul dezrobitului)”.
Inițial, și dreptul internațional (jus gentium) a avut un caracter religios. Se știe, de pildă, că la romani, problemele internaționale intrau în competența senatului și a unui colegiu sacerdotal (colegiul fetialilor), condus de un „pater patratus”, „care avea un rol deosebit în tranșarea diferendelor, declanșarea războiului, încheierea păcii, a tratatelor de alianță, după un anumit ritual. Fetialii aplicau normele cuprinse într-un cod cu caracter religios, denumit jus fetiale, cuprinzând primii germeni ai dreptului internațional”.
Un amplu proces de desacralizare a societății romane, și, pe cale de consecință, o delimitare între jus și fas a avut însă loc după alungarea ultimului rege și instaurarea republicii, abia în anul 509 î.e.n. Ca o consecință imediată, „pontifex maximus” și-a pierdut în mare parte atribuțiile de ordin politic. S-a afirmat de asemenea că „… în concepția romanilor primitivi, rurali și superstițioși, cultul legilor figura alături de cultul zeilor, a căror bunăvoință era invocată pentru buna desfășurare a raporturilor sociale”. Evident că nu se poate vorbi de un cult al legilor, și cu atât mai puțin de un cult paralel – al legilor și al zeilor – ci doar de o sacralizare a legilor. Caracterul lor sacru deriva din cultul adus zeilor, care erau considerați sursa însăși a legilor, de unde și obligativitatea observării și aplicării lor ca porunci divine.
Așadar, în epoca veche, nu putem vorbi de o așa-zisă „confuzie”, fiindcă, atunci, toate legile divine și omenești erau considerate ca hotărâte sau izvorâte din voința divinității, de unde și sintagma uzuală la vremea aceea: „fas est”, adică este permis (de zei) sau îngăduit de legi. În anul 449 î.e.n., au fost publicate „leges XII tabularum” (legile celor XII Table) gravate în table de bronz, ele au fost fixate la vedere. Așadar, de-abia de la această dată am putea vorbi de o distincție între ceea ce este permis sau îngăduit de zei și ceea ce nu este permis de lege (per legem non licet), deși orice act de supunere față de voința legiuitorului roman înseamnă încă o supunere față de voința Divinității. Trebuie de asemenea învederat și faptul că această lege pe care se sprijină impresionantul edificiu al dreptului roman, nu a fost abrogată niciodată. Din punct de vedere formal, ea a fost în vigoare timp de 11 secole. Sensul inițial pe care îî exprimă noțiunea de „lex”, adică de supunere față de voința zeilor, a fost într-adevăr exprimată și materializată de legiuitor și în epoca imperiului (27 î.e.n. – 565 e.n.), când, cel puțin în epoca principatului (27 î.e.n. și 284 e.n.), întreaga putere a fost concentrată în mâinile împăratului, conducătorul autocrat al statului, cel „sfânt” (Augustus), venerat în virtutea alegerii sale prin voința zeilor. De altfel, în această perioadă, deși senatul și vechile magistraturi supraviețuiesc, „ele nu sunt altceva decât un paravan în spatele căruia se camuflează monarhia”, instituție pe care romanii de odinioară o considerau – ca și alte popoare din vremea respectivă – voită de Divinitate, de unde deci și legea dictată de aceasta nu era finalmente altceva decât expresia voinței divine.
De o reală distincție între „fas” și „lex”, nu putem vorbi decât de-abia din secolul al IV-lea, când religia creștină devine religia Imperiului roman (anul 380). Împăratul a continuat să fie însă considerat „Unsul lui Dumnezeu” (cf. can. 69 Trulan) până la prăbușirea Imperiului Roman de Răsărit (bizantin), în anul 1453, de unde și ipostaza, care a fost dealtfel preluată în toate statele din Europa, inclusiv la români, că legile au continuat să fie emise în numele Divinității și al legiuitorului, alias, împărat, domnitor, principe, etc.
Măcar și din aceste succinte precizări istorice ne putem așadar da seama că este impropriu a vorbi de o așa-zisă „confuzie” între „drept” și „morală”, fiindcă, despre un adevărat divorț între sacru și profan nu putem vorbi decât în epoca modernă, dar, și atunci, acesta a fost parțial, și nu pretutindeni. Că el nu s-a consumat în totalitatea lui, ne-o arată până astăzi practica pe care o întâlnim în unele săli de tribunal din Europa sau America, unde jurământul pe Biblie sau în numele Divinității este o realitate. Deviza, „In God we trust”, certifică și ea aceeași credință într-un Legiuitor Suprem. Dreptul modern, fără a mai fi profund religios, nu renunţă la mijloacele prin care sentimentul religios îl ajută în realizarea lui. Un asemenea mijloc este jurământul judiciar.
În primul rând trebuie să precizăm că norma juridică din perspectiva antichității spațiului greco-roman era o exprimare veridică a concepției acestor popoare despre ideea de drept, și, ipso facto, a concepției lor despre raportul dintre divinitate și om. De altfel, gândirea romanilor despre drept a fost chintesențiată în acele rostiri despre natura și rostul dreptului, exprimate de jurisconsulți în acele formule lapidare și concise, unice, care adeveresc de fapt că, pentru ei, principiile dreptului și ale moralei își au un izvor comun. Această realitate ne-o confirmă atât Celsus, cât și Ulpianus. Pentru Celsus, conform căruia „jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui și a echității), cuvântul drept are atât un sens moral, cât și juridic. De asemenea, pentru Ulpian, principiile dreptului roman se îngemănează – în rostirea sau definirea lor – cu cele de natură morală în mod organic. Într-adevăr, pentru el, „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alteram non laedere, suuiti cuique tribuere” (principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod cinstit, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său). Or, pentru a distinge între ceea ce este drept și nedrept – atât conceptual, cât și faptic – presupune întâi de toate a avea o concepție bine definită despre ceea ce este moral și imoral, bun și rău, permis și nepermis etc, adică în conformitate cu preceptele legii morale naturale.
Vedem, așadar, că și din această definiție a lui Ulpianus trebuie să reținem această legătură organică, intrinsecă, care există între legea morală și legea juridică, și de care trebuie ținut seama atunci când evaluăm sau judecăm fapta umană, și nu să o raportăm doar la aspectul ei social.
Odată cu creşterea şi mobilitatea populaţiei, cu formarea de clase sociale, a apărut necesitatea elaborării de acte şi proceduri necesare pentru cei care nu erau consideraţi cetăţeni romani, fapt ce a dus la pierderea caracterului religios al acestora. Dacă dreptul privat se eliberează treptat de religie, dreptul public rămâne în continuare strâns legat de aceasta. Funcţiile publice rămân sub protecţia religiei, iar cele mai importante acte publice se fac sub auspiciile zeilor a căror voinţa era interpretat după cum dictau interesele politice ale vremii. Împăraţii romani şi-au luat titlul de divus = divin, iar consulii şi împăraţii erau investiţi de Senat cu putere în numele divinităţii.
Creştinismul a dat o grea lovitură acestui regim, acesta fiind prima religie care s-a dezintegrat de drept, în perioada în care creştinii au luptat împotriva persecuţiilor. Cu timpul însă religia tinde să se confunde cu dreptul, iar monarhii şi Papii justificau autoritatea prin voinţa lui Dumnezeu.
Firește, normele morale nu au o valoare juridică, și nici nu operează prin măsuri coercitive (de constrângere). Și, totuși, ele au un caracter obligatoriu până și în dreptul internațional, fiind adeseori respectate sub presiunea opiniei publice.
Principiile legii morale influențează de altfel toate ramurile dreptului – internațional, civil, penal etc. De pildă, „morala internațională” – indiferent pe ce principii religioase ar fi ea construită (mozaice, budiste, creştine, islamice etc.) – „influențează dreptul internațional, în sensul că tot mai multe reguli ale moralei și echității, fiind respectate de state, au îmbogățit dreptul internațional, transformându-se în reguli ale sale. Încălcarea regulilor moralei și echității exercită, dimpotrivă, o acțiune negativă asupra dreptului internațional. Invers, respectarea dreptului internațional – scrie prof. I. Diaconu – asigură promovarea unui element de moralitate în relațiile dintre state, în care și valorile morale, chiar neprotejate prin norme de drept, sunt respectate”.
Deşi influenţa religiei s-a manifestat și în perioada Evului mediu şi epocii moderne în special asupra dreptului public, anumite instituţii de drept privat (căsătoria, testamentul) s-au bazat pe religie, pe considerente morale şi de esenţă religioasă.
Este deja cunoscut că evoluţiile raporturilor dintre drept şi religie nu au fost rectilinii. De asemenea, aceste faze nu reprezintă decât raporturile trecătoare între drept şi religie, ca instituţii formale. Treptat însă, instituţiile se laicizează, se realizează demarcarea mai mult sau mai puţin pronunţată între funcţiile şi instituţiile religioase şi laice. Astăzi este indiscutabil că între drept şi religie nu mai există aproape nici un raport formal, temporalul şi spiritualul îşi au fiecare domeniile lor. În toate țările dezvoltate Biserica este fundamental separată de stat.
Şi totuşi între drept şi religie există încă o strânsă legătură. Există, am putea zice, o legătură reală. Dacă între cele două discipline a existat multă vreme – şi mai există şi azi într-o anumită măsură – o legătură şi chiar o confuzie, azi legătura se prezintă sub alte aspecte. Nu mai avem o legătură de la autoritate la autoritate, de la instituţie la instituţie, ci o legătură latentă, confuză prin substratul lor, sentimentul comun, mistic.
Raporturile dintre drept, justiţie, dreptate, religie, etică şi morală
Perspectiva analizată până în prezent poate induce însă necesitatea de a formula o întrebare fundamentală – ce este dreptul? Dreptul l-am definit ca: totalitatea normelor care se impun oamenilor în societate, şi sancţionate la nevoie de forţa materială.
Dar religia ce este? „Religia, scrie E. Durkheim, este un sistem solidar de rituri şi credinţe, relativ la lucruri sfinte, care unesc într-o comunitate morală, numită biserică, pe toţi cei care aderă la ele”.
Cu alte cuvinte şi dreptul şi religia se caracterizează prin două elemente: norme şi procedee de manifestare şi valorificare a lor, care poartă numele de rituri în religie, de procedură în drept. Şi este şi natural să fie astfel, dreptul, așa cum am arătat deja, derivând în mod direct din religie, iar tehnica lui fiind opera corpului sacerdotal în vechime.
În Biblie, noţiunea de Torah (nomos sau lex, pentru versiunile greacă şi latină), având sens apropiat noţiunii de drept, apare sub forma unei legislaţii, a unui comandament al lui Dumnezeu, diriguitor pentru conduita indivizilor. „Cele 10 porunci” cuprind reguli ordonate de divinitate, care sunt prezente astăzi în legislaţiile moderne – „Să nu ucizi”, „Să nu preacurveşti”, „Să nu furi”, „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” – iar încălcarea lor se transformă în fapte sancționate penal. După cum am menţionat, atât dreptul cât şi religia îşi au originea în necesitatea unor reguli, a unor norme care să reglementeze conduita oamenilor în societate. Cele două fenomene sunt creaţia oamenilor, îşi au originea şi existenţa în credinţa în sistemul mistic al puterii divine, superioare oricăror altor puteri.
Normele religioase şi normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea timpului s-au diferenţiat. Diferenţierea acestora este dată în primul rând de natura raţiunii specifice fiecăreia. Se consideră că autoritatea ordinii juridice are la bază originea divină şi caracterul sacru al regulilor de drept. Autoritatea dreptului, în general, şi a normelor de drept în special, se bazează pe trei categorii de forţe, respectiv: pe forţa materiala, pe forţa raţiunii și pe forţa mistica. Forţa materială (forţa fizică) este elementul specific şi indispensabil dreptului, care îi conferă autoritate exclusivă.
Cu toate acestea, se apreciază că forţa materială a dreptului este eficientă numai cu referire la o categorie mai restrânsă de persoane, marea clasă a acestora (majoritatea) fiind reprezentată de cei ce acordă sprijinul moral dreptului, prin subordonarea la dispoziţiile sale.
Relaţia dintre drept şi religie continuă să fie şi în zilele noastre importantă. Între regulile de drept şi preceptele religioase există numeroase puncte de contact, zone care se suprapun, asemănări, deosebiri şi influenţe reciproce. Logic, cele două discipline sociale şi umane sunt distincte.
Dreptul reglementează raporturile sociale dintre oameni. Religia se ocupă de relaţiile dintre oameni şi divinitate, raporturi extrasociale şi extrasenzoriale. Dreptul este un ansamblu de norme juridice, în timp ce religia este un ansamblu de rituri, ritualuri şi credinţe cu privire la reprezentare şi supunere faţă de Dumnezeu, care unesc pe toţi cei care aderă la ele.
Religia are o capacitate de absorbţie aproape indefinită, este în puterea sa de a sacraliza o categorie de reguli, de a transforma obiceiurile în rituri sau gesturile obişnuite în gesturi rituale. Există zone în care religia şi dreptul se suprapun, ceea ce explică de ce uneori frontierele dintre ele sunt indecise. Există religii legaliste şi drepturi religioase. Un mare număr de religii impun credincioşilor lor respectarea regulilor sociale şi a regulilor juridice. Religiile confirmă sau infirmă valorile care le cuprinde dreptul pozitiv. Religia cuprinde un cadru juridic, în care sunt transmise principalele prescripţii ale dreptului, ce apreciază că trebuie respectate de credincioşii săi şi invers, există sisteme de drept, evident religioase: dreptul talmudic, dreptul musulman sunt considerate ca forme relevante de drept religios, pe când dreptul canonic este o formă atenuată, fiind privit ca un drept pozitiv al bisericii creștine, făcând parte din familia sistemelor de drept născute din dreptul roman.
Pe de altă parte, dreptul, practica judecătorească şi doctrina juridică conţin şi elemente religioase care evidenţiază legătura dintre drept şi religie. Este suficient să ne referim la dreptul familiei care cuprinde elemente religioase sau la dreptul procesual, în care se reglementează mărturia în faţa instanţei prin depunerea unui jurământ ce se încheie cu formula religioasă „Aşa să- mi ajute Dumnezeu”. În timpul jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe biblie.
Câteva aspecte generale ale dreptului canonic ortodox
Pentru a înțelege mai bine legătura sinergică, organică, încă din timpurile preistorice, dintre drept și religie, ca sintagme generale și universale, apelul la filosofia și noțiunile de bază ale dreptului de sorginte religioasă (canonic) se poate dovedi de mare ajutor în demersul nostru, aplecându-ne însă în lucrarea de față doar asupra celor mai importante izvoare ale sale, cu preponderență cele din antichitate și ev mediu, scrierile canonice funcționând în același timp și ca norme civile și penale.
În orice societate există și o autoritate spirituală de amplă respirație: este Biserica, definită ca: ”instituție obștească creștină, formată din credincioși și organizată după rânduielile religioase și morale specifice credinței creștine”.
Dreptul canonic desemnează suma principiilor și normelor de drept după care se organizează și se conduce întreaga Biserică creștină, adică toate confesiunile creștine. Dreptul canonic ortodox este o ramură a dreptului canonic creștin, fundamentat pe principiile și normele de drept care guvernează organizarea și viața Bisericii Ortodoxe, privită ca societate religioasă creștină.
Normele juridice, elaborate de autoritatea statală prin care se realizează ordinea juridică în cadrul societății, sunt preluate de către Biserică pentru îndreptarea comportamentului credincioșilor, pentru deprinderea lor cu săvârșirea de fapte bune (legale). La rândul său, autoritatea legiuitoare preia din învățătura religioasă principii, reguli, concepte și norme pe care le înglobează în substanța normelor juridice pe care le elaborează. Ordinea juridică se întemeiază pe rânduială: ea este clădită atât pe normele juridice elaborate de stat, cât și pe regulile derivate din voința Domnului, transmise prin tradiție și dogmă.
Deci, dreptul canonic ortodox poate fi definit ca disciplină teologică-juridică, în cadrul căreia se spun principiile şi normele de drept după care se organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă sub aspectul ei văzut de societate religioasă creştină; sau ca ştiinţă teologică creştină, studiind metodic şi expunând sistematic principiile şi normele de drept după care se organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă sub aspectul ei de societate creştină.
Plecând de la izvoarele sale, o primă categorie o reprezintă izvoarele materiale sau factorii de configurare a dreptului canonic, reprezentate de: condiţiile obiective specifice societăţii omeneşti organizate, sub forma Statului, în cadrul căreia se derulează activitatea Bisericii; Biserica însăşi, viaţa bisericească, aşa cum a fost şi este organizată ca o componentă importantă a realităţii
Biserica n-a fost nevoită să creeze dreptul, pentru simplul fapt că acesta era deja fundamentat de Stat, cu mult timp înainte de apariţia ei. Biserica şi-a însuşit dreptul societăţii în care s-a constituit, din necesitate funcțională.
Legile statului, reprezintă, aşadar, cel mai important izvor material pentru Dreptul Canonic. A doua categorie de izvoare o reprezintă izvoarele formale, care, la rândul lor, sunt: izvoare formale principale: legile fundamentale ale Statelor (constituţii, legi organice, legi ordinare, etc), normele canonice, obiceiul bisericesc şi adevărurile cuprinse în normele de credinţă şi normele morale pe care le regăsim în Operele Religioase; izvoare întregitoare: hotărâri ale sinoadelor ecumenice, pravile călugăreşti (monastice), canoanele cuprinse în scrierile sfinţilor, părerile canoniştilor, jurisprudenţa bisericească.
Biserica, ca orice comunitate aparţinătoare societăţii nu poate fi concepută fără existenţa unor norme specifice. Normele canonice sunt reguli prin care autoritatea bisericească stabileşte conduita şi comportamentul membrilor săi.
Norma canonică, ca şi norma juridică, are un caracter imperativ, general şi abstract; ea stabileşte o conduită tipică, un etalon de comportament după care credincioşii se conduc în cadrul Bisericii. Respectarea normei canonice este obligatorie şi garantată de organele puterii bisericeşti şi de opinia credincioşilor din cadrul comunităţii religioase.
Nomocanoanele reprezintă un izvor principal al dreptului canonic ortodox,ele fiind colecţii mixte de legi bisericeşti şi legi de stat. Cel mai vechi nomocanon este Nomocanonul lui Ioan Scolasticul, patriarh al Constantinopolului în anul 565, anul morţii împăratului Iustinian.
În vigoare şi astăzi sunt normele bisericeşti cuprinse în Nomocanonul lui Fotie din anul 883, împărţit în 14 mari capitole, în care sunt cuprinse toate legile bisericeşti apărute până la acea dată, precum şi toată legislaţia de stat privitoare al treburile bisericeşti.
O importanţă deosebită pentru dreptul canonic şi dreptul laic românesc au avut-o următoarele nomocanoane: Nomocanonul lui Matei Vlăstare, redactat în anul 1335, cunoscut şi sub denumirea de Sintagma Alfabetică, structurat în 28 capitole (corespunzătoare literelor alfabetului grecesc); Nomocanonul lui Cotelerius (Johannes Baptista Cotelerius) alcătuit în secolul al XV-lea, a reprezentat principalul izvor al Pravilei Mici de la Govora, tipărită în anul 1641; Nomocanonul lui Manuil Malaxos, alcătuit în anul 1561, de către secretarul Episcopiei din Teba, este cel mai cuprinzător (peste 540 capitole). El a servit ca izvor pentru Pravila de la Târgovişte (Pravila cea Mare) tipărită în anul
În ce priveşte codurile legilor de stat cu aplicare în viaţa Bisericii subliniem importanţa excepţională a Corpus Juris Civilis (Codul lui Justinian) cu cele patru mari opere juridice: Codex, Novele, Institutiones şi Digeste, precum şi a următoarelor coduri: Ecloga, un cod de legi publicat în timpul împăratului Leon III Isaurul (716 -740), cel care a declanşat prigoana împotriva icoanelor. Ecloga (alegere) cuprinde texte alese din legislaţia romano – bizantină din acea epocă; Epanagoga („reintroducere”) a repus în vigoare legile nesocotite până atunci. A fost elaborat în anul 884, fiind considerată o operă reprezentativă a dreptului bizantin; Vasilicalele (Basilicalele) cuprind 60 de cărţi, o colecţie de legi romano-bizantine, întocmite din porunca împăraţilor Vasile Macedoneanul şi a fiului său Leon al Vl-lea Filozoful (886 – 912). Ele au fost declarate codul oficial al Imperiului Bizantin, servind ca izvor pentru sistemele de drept ale lumii creştine, inclusiv pentru statele române şi Biserica Română; Hexabiblul lui Constantin Harmenopol, apărut în anul 1345, s-a aplicat oficial în Principatele Române până în epoca lui Alexandru Ioan
Dintre Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti care s-au ocupat de problema dreptului, căutând s-o lămurească şi să o încadreze în concepţia creştină despre viaţă, amintim pe Iustin Martirul şi Filosoful, Irineu şi Tertulian. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful dă dreptului un înţeles mai larg şi mai pozitiv decât alţii dintre juriştii laici, definindu-l astfel: “Tot ceea ce întotdeauna şi pretutindeni s-a socotit a fi just, şi tot ceea ce s-a prezentat întregului neam omenesc ca dreptate sau ca fiind un lucru drept”. El socoteşte drept măsura principală şi hotărâtoare pentru identificarea dreptului, conştiinţa omenirii întregi, exprimată prin ceea ce întotdeauna, pretutindeni şi de către toţi oamenii s-a socotit a fi adevărat.
Sfântul Iustin Martirul reprezintă şi teza dreptului natural, dar consideră acest drept ca întemeiat pe voinţa lui Dumnezeu care se manifestă, fie în mod expres, fie prin revelaţii naturale. El face apoi unele deosebiri şi în ceea ce priveşte dreptatea declarând că aceasta ar fi de două feluri: una faţă de Dumnezeu, şi alta faţă de oameni. Cea dintâi ar fi dreptul sau dreptatea desăvârşită care ar consta din normele prin care se reglementează raporturile oamenilor cu Dumnezeu; iar cea dea doua ar consta din normele care reglementează doar raporturile dintre oameni. Sfântul Irineu atinge două probleme în legătură cu dreptul şi anume: problema naturii dreptului; problema originii dreptului în legătură cu originea păcatului.
Referitor la problema naturii dreptului el o pune în legătură cu atitudinea ereticului Marcion, care susţine că sunt două principii divine distincte: unul bun şi altul drept care este în acelaşi timp şi rău. Deci ar rezulta că din natura dreptului ar ţine într-o măsură oarecare şi răul nu numai binele. Irineu susţine că dreptul nu poate fi socotit rău decât numai atunci când nu este în conformitate cu binele, căci zice el, dreptul este în mod necesar un lucru bun, sau un bun.
Problema originii dreptului pe care o pune în legătură cu păcatul, Irineu o atinge, dar fără a o soluţiona, adică fără a arăta precis în ce raport se găseşte dreptul cu păcatul. El nu spune dacă legea de drept a apărut înaintea păcatului sau ca urmare a păcatului. Totuşi, în felul în care pune problema, rezultă că a adoptat mai degrabă teza despre existenţa dreptului înaintea păcatului, după textul Sfântului Apostol Pavel: “Prin lege am cunoscut păcatul” (Rom. 7, 7). Reamintim însă că aici nu este vorba de vreo lege de drept, ci este vorba de acea poruncă de lege cu caracter deosebit, pe care a dat-o Dumnezeu primei perechi de oameni.
Rezultă deci că teza lui Irineu despre prioritatea în timp a legii de drept faţă de păcat este neîntemeiată, după cum de altfel arată şi ceilalţi gânditori creştini, care socotesc legea sau porunca dumnezeiască din Eden ca neavând nici o legătură cu legea juridică sau cu dreptul în general. În dreptul roman, Tertulian este socotit printre marii maeştrii ai ştiinţei juridice, atât în ce priveşte principiile, cât şi în ce priveşte practica juridică.
Din gândirea juridică a lui Tertulian ne vom ocupa numai de câteva principii din care se poate vedea felul în care a conceput natura dreptului şi rostul lui în viața omenească. Cel mai caracteristic lucru pentru concepţia lui Tertulian despre drept este că el consideră dreptul ca un lucru ce rezidă din echitate, ceea ce înseamnă că orice lege de drept trebuie să poată suporta aprecierea prin acest criteriu constant al echităţii. Echitatea reprezintă un fel de simetrie, iar nicidecum o egalitate a lucrurilor. În acest sens înţeleasă, ea poate fi privită cu aplicare la relaţiile şi actele cu caracter juridic ale oamenilor, adică o stare de raporturi echilibrate realizată prin măsurarea acestora, servindu-ne în acest sens de echitabil, iar nu de drept. Cu alte cuvinte, dreptul şi starea de dreptate se reazămă pe echitate, iar echitatea însăşi pe simetrie, ca în cele din urmă, de natura dreptului să ţină în mod necesar echitatea ca mijloc de identificare şi aplicare a dreptului şi simetria ca stare realizată prin echitate.
Origen acceptă vechea definiţie a dreptăţii ca o virtute prin care i se dă fiecăruia ceea ce este al său sau ceea ce i se cuvine, dar adaugă în plus că această dreptate nu poate fi bine înţeleasă decât raportând-o la injustiţie sau la nedreptate.
Sfântul Atanasie cel Mare defineşte dreptatea ca fiind virtutea care dă fiecăruia ceea ce este al său şi a cărei măsură superioară este adevărul. Fericitul Augustin raportează dreptul la bine, la adevăr şi la Dumnezeu, arătând că numai în felul acesta trebuie înţeles conţinutul şi rostul dreptului şi al dreptăţii, care constă în a da fiecăruia ceea ce este al său.
Raportând dreptul la idei sau noţiuni superioare s-a constatat că dreptul este socotit ca o valoare dependentă de bine, de adevăr, de sfinţenie. Raportând dreptul la anumite calităţi şi nevoi ale vieţii sociale s-a constatat că el este socotit ca având în primul rând un rost social sau ca reglementând relaţii sociale potrivit unor reguli care fac posibilă convieţuirea socială, reguli cuprinse în ceea ce se numeşte echitate.
Legislaţia canonică a Bisericii elaborată în secolul IV şi V include în sine două mari categorii de norme juridice diferite şi anume: În primul rând, norme ale dreptului roman, transpuse în limbajul religios-creştin; Norme proprii, elaborate independent de principiile şi de normele dreptului roman, dar totuşi după modelul
Prin această legislaţie canonică din veacurile IV şi V, Biserica intră sub imperiul dreptului, încât normele ei juridice apar, alături de normele dogmatice, ca a doua pârghie a existenţei sale, sau ca al doilea element constitutiv esenţial al vieţii Bisericii. Cu epoca lui Justinian începe o a treia etapă în dezvoltarea dreptului bisericesc care este aceea pe care o reprezintă colecţiile numite nomocanoane. Se înţelege că în cuprinsul legislaţiei canonice a Bisericii au intrat o mulţime de norme şi după secolul X şi că îmbogăţirea şi primenirea acestor norme a fost şi este posibilă până în zilele noastre.
Credincioşii, membrii Bisericii, trăind în comunitatea religioasă organizată ca Biserică, reglementează relaţiile bisericeşti dintre ei după anumite rânduieli, reguli sau norme din viaţa religios-morală. Normele canonice sunt deci regulile prin care autoritatea bisericească stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii Bisericii în anumite condiţii determinate, pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv în raport cu credinţa religioasă şi cu normele religioase şi morale rezultate din ea. Normele canonice nu reprezintă constatarea unei stări de fapt ci prefigurează un comportament viitor. De aceea, se spune că ele sunt: prospective şi teleologice. Prospective, întrucât conturează modul de desfăşurare a unei acţiuni viitoare; iar teleologice, pentru că au la bază un anumit scop, o anumită concepţie sau doctrină despre reuşita unei acţiuni, care nu poate fi altul decât scopul Bisericii, mântuirea credincioşilor.
Ţinând seama de caracteristicile normei canonice, ea poate fi definită în felul următor: norma canonică este, deci, un principiu sau o regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, instituită sau sancţionată de Biserica a cărei respectare este obligatorie şi garantată de organele puterii bisericeşti şi de opinia obştii credincioşilor din cadrul Bisericii. (va urma)
