Nu! Tăcerea, lașitatea, consimțirea, asumarea și supunerea nu vor fi nicicând „portițe”!…

Era evident că dacă vom sta ghemuiți prin colțurile noastre, sperând să nu vadă ăștia, nu doar ceea ce scriem, ci și ceea ce citim, vom fi lăsați în pace… Că se vor mulțumi cu faptul că am acceptat tăcerea, neimplicarea, lipsa de reacție, de cuget măcar, de întrebări și interogații. Și sunt mulți cei ce au crezut că dacă își afișează public statusul de neîndoială, de nepunere sub semnul întrebării, de neridicare măcar a unei sprâncene când acuzațiile tot curg, când devin chiar izvoare de noi învinuiri tot mai fantasmagorice, vor fi lăsați în pace. Doar că, acum, nu mai ajunge nici măcar să stai deoparte, să-i lași să-și comemoreze victimizările (mai mult să le celebreze la câte foloase le-au adus), chiar dacă o fac jignindu-ți ție istoria, înaintașii, ostașii, eroii, nu mai ajunge dară să te faci că nu vezi cum te împroașcă, ca neam, ca țară….

Acum vor și mai mult. Acum te vor aliniat la rândul holocaustic cu discursuri de întristare și durere. Te vor în față, și nu doar dacă ești persoană publică, la rândul de la pupitrul de turnare a cenușii în cap. Vor să te audă, nu doar deplângând soarta celor ce au suferit într-adevăr (aceia pot fi lăsați și prin notele de subsol istoriografice, nu-i așa?!), ci bocind „suferința” lor, la generații distanță… Căci totul a devenit un soi de „culture”, dar nu doar acel „cancel”, de neam și istorie, ci de impunere a vinovățiilor. Una care să se transforme în singura ideologie pe care o mai vor: aceea a asumării vinovățiilor.

Nu, nu contează că nu ești tu cel vinovat! Nici dacă nu ești rudă cu aceia de drept vinovați! Contează doar dacă nu te simți vinovat!

Nu contează nici măcar faptul că nu există, nu o condamnare definitivă a unui tribunal internațional, dar nici măcar o notă de referință pentru a susține cât de călăi am fi fost noi! Pentru că astăzi, în această nouă politică în care „cancel” rămâne ființa, ești vinovat nu dacă ai fost călău ci dacă nu îți asumi vinovățiile de ei trasate. Pentru că nu de cei ce au îndurat monstruoasele chinuri de acum șapte decenii le pasă lor. Ci de ei, ei ce produc un adevărat genocid al memoriei, dramelor, caznelor părinților și bunicilor lor. Și adesea, doar pentru un folos în plus…

Am ajuns în momentul în care nu mai contează pentru ei nici măcar tăcerea asumată, cenzura autoimpusă, lașitatea justificată prin a nu deveni țap ispășitor al unor timpuri trecute. Nu le mai ajunge dară să fie lăsați în pace să-și țese spectacolele holocaustice prin zilele înșirate, însumate, și, cât de curând cumulate într-un an întreg, în fel și fel de comemorări a unuia și același lucru. Acum trebuie să ieși în față, public dacă se poate, să afirmi că așa a fost. Și va urma cât de curând condamnarea, nu doar pentru negare ori punerea sub semnul întrebării, ci pentru lipsa afirmațiilor-clișeu în zilele-zeci de „comemorării” trasate.

Se simte chiar următorul pas… Includerea în capitolul de negaționism a adevărurilor istorice pe care nu le vor rostite, scrise, întipărite în cărțile de istorie, în broșuri, file rătăcite ori măcar în ceea ce va mai fi rămas din memoria colectivă pe care o vom transmite generațiilor următoare.

S-a văzut la recenta… celebrare a uneia dintre zilele de comemorare a holocaustului (pentru că aici am ajuns în această sarabandă desuetă a dovedirii a ceea vor ei să dovedească: un soi de celebrări…). S-a văzut în ziua în care s-au strâns, mai mult sau mai puțin ritualic, pentru același lait-motiv, când pleiade de personaje s-au înghesuit cu rândurile de autoculpabilizare, nu doar de a spune ceea ce trebuia spus până mai ieri ca fiind „political correctness” (nu mai ajunge să fii de acord cu premiza vinovăției tale, pe care poate o vom primi ca anexă la emiterea actelor de identitate), o zi în care un român a îndrăznit să aducă două coroane comemorative, nu jignitoare, nu provocatoare, nu butaforice, inserând pe acestea mesajele: „România a salvat 400 000 de evrei în timpul Holocaustului” și „Să nu uităm, despre Holocaust: Jumătate din adevăr este minciună”… Adică adevărurile nu pot fi spuse pe jumătate, ultimul scris în limba engleză.

O acțiune imediat etichetată ca antisemitism, cu plângeri pe acolo pe unde au deja numere „de intrare”. Or, acesta să fie pasul următor al negaționismului care ni se impută? Că spunem adevăruri istorice pe care ar trebui întâi să ni le certifice ei?

Mâine-poimâine o să ne refuze și dreptul de a vorbi despre originile nostre. Deja, într-o isterie tipic de „cancel culture”, un ziar din secuime a titrat că „lupoaica alăptând doi copii, care se referă la originea latină a românilor” este „dovada violenței împotriva animalelor”… (Asta în contextul în care Parchetul General a deschis, în sfârșit, un dosar penal pe seama stemei județului Covasna în care apare un braț armat străpungând și o inimă, trimitere evidentă la îndemnul maghiaro-secuiesc „Cu arma în mână”, împotriva celor ce se opun autonomiei, instituția necercetând însă instigarea la violență împotriva oamenilor, deși semnificația heraldică este evidentă, ci împotriva animalelor, din cauza reprezentării unei „lame argintii care străpunge un cap de urs brun cu ochii închişi” și care „cuprinde elemente care instigă la săvârşirea de infracţiuni de cruzime asupra animalelor”).

Evident, în cazul celor două mesaje catalogate de facto ca antisemite doar pentru îndrăzneala de a fi fost scrise, instituțiile vor motiva că au trebuit să deschidă un dosar pentru că există o legislație care îi obligă! Dar în cazul în care suntem noi cei agresați, și nu doar cu prapoare și coroane mortuare puse tricolorului și statuilor noastre de Ziua Națională, și când curg mesajele de instigare precum cel „Cu arma în mână!”, nu există nici o autosesizare, nexistând… „legislația necesară”… Pentru că nu avem o lege a antiromânismului în care să cuprindem ofensele, jignirile, ura la adresa simbolurilor naționale. Căci, de aveam, nu mai stăteau în secuime drapelele cu doliu pe ele de Ziua Națională, nu mai interzicea câte o țață ministăreasă intonarea imnului național pe stadioane și, nici nu mai nimerea întâiul neiubitor de țară la mormântul eroului necunoscut pentru a depune o coroană mortuară de Ziua Unirii Principatelor…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*