Când trăirile se transformă în amintiri, ne apropiem într-un fel de apus… Dar nu neapărat de cel al vieții pământești, ci de cel al dorinței de a mai fi. De a mai fi entuziasm al acelui a fi fost și, din care, după ce întregul din noi a plecat o dată cu sufletul pereche, nu va mai fi rămas mai nimic… Poate doar așteptarea. Așteptarea de a ne completa prin întâlnirea din apusul nostru de aici în răsăritul în alte lumi, poate într-o alta sau poate în aceeași, cea de aici, ori în lumile pe care acum nu le putem vedea dar le intuim pentru că vrem a le simți. Și chiar dacă, aici, ne pare că amintirile sunt singurele repere ce ne rămân, și pe care nimeni nu ni le poate lua, nici ea, cea secerând, nu vieți, ci trăiri, existențe, poate că tocmai ele, adevărate poveri pentru cel rămas aici, devin cărările ce ne vor asigura reîntâlnirea cu acela plecat prea devreme.
Poate că filosofii sunt prea sceptici în traversarea gândurilor lor prin lumile noastre fizice, sau poate doar prea îndepărtați suntem noi de înțelegerea pe care au vrut să o dea ei cuvintelor, dar amintirile nu sunt doar trepte spre asfințit. Sunt poteci din care pot răsări alte drumuri, fiind vii tocmai prin cuprinsul lor: puterea de a da rost, uneori sens sau chiar viață, celui rămas. Putință și existență. O existență în așteptare dar care nu trebuie să fie golașă în ea, nu trebuie să fie doar așteptare, să nu pară că și-a schimbat culoarea, din viu, în ruginiu apoi cenușiul-așteptare-spre-nicăieri, ci să fie însăși căutare. Pentru că amintirea care irupe dorința de a căuta un sens, un drum, o reîntâlnire este prin sine rost.
Da, trebuie să ne trăim viața cât mai intens pentru a strânge cât mai multe amintiri, dar nu doar pentru a ajunge să trăim din ele, ci pentru a ne impulsiona să mergem mai departe. Căci, poate plutim în derivă când ne trezim singuri, când un rost s-a rupt, bucată vie din noi, poate cea mai vie, dar nu trebuie să cădem pradă disperării, pentru că nu s-au sfărâmat tocmai ele, diamantele, amintirile… Iar a fi strâns, a le fi conștientizat în bogăția lor la un apus inevitabil, aici, dar nu și final astral, nu înseamnă a le împacheta undeva în uitare și distanțare, pentru că ele trebuie retrăite, nu pentru a ține durerea vie (oricum ea va fi acolo, nu poate pleca, nu se poate disipa, fiind ființa ce ne va însoți până la apusul din această lume), ele trebuie onorate cu felul de a privi timpul din existența ce ne-a rămas aici spre trecerea ce ne așteaptă. Și cum toamna scoate frigul și bruma din bagaje, tot așa, și noi, trebuie să desprindem din amintiri rostul lor ca esență, amintirile fiind cele ce fac mai ușor de traversat misterul spre și dincolo de Atheron. Unde luntraș ne-ar putea fi chiar întregul ce a plecat din noi doar de aici, din acestă lume. O lume ce nu mai pare a avea taine pentru noi, nu pentru că nu ar mai exista magie, ci pentru că nu ne mai interesează pe noi misterele de aici. Chiar dacă scriem despre ele, chiar dacă smulgem lacrimi udând perna umbrită de amintirile ce par a fi devenit umbre ale propriilor umbre.
Acum poate pășim străini în orașul adormiților/ printre cruci de marmură și piatră, purtând în noi amintiri ce par a nu ne dezlega pe vecie în așteptarea veciei, dar, când va fi să ne treacă pe sub pași apele Atheronului, tocmai strigătul-durere al rănilor de acum va fi vocea ce ne va călăuzi în reîntâlnire. Căci, tot ce a fost iubire la plus infinit plecată de aici, dincolo va fi însăși infinitul. Iar împreună cu îngerul-așteptare dintre stele vom deveni poate stele în infinit. Acolo unde alte stele, ce au fost și ele, cândva, lumi în lumea noastră de aici, ne vor deschide porțile înspre acel acolo unde ne va duce gândul corole de lumină pentru a deveni luciri de aștrii scânteind pe cerul altor suflete… Suflete aflate încă în paradisul timpului lor de aici, ori în așteptarea trecerii dincolo, spre a cuprinde brațele aceluia ce așteaptă, și el, la rându-i, în nemărginirea nemărginirii adâncului astral. Și unde marea de durere în care suntem scufundați acum va deveni însuși absolutul dintr-un alt răsărit. Pentru că, aici, pământul e doar vremelnic popas în laboratorul de îndumnezeire, dincolo ne așteaptă templul arhanghelilor heruvimi cu aripi croite din așteptarea noastră. Iar dacă astăzi noi suntem aici, iar dincolo sunt părțile din întregul nostru ce s-au desprins vremelnic pentru a fi în palma unei stele un ecou, mâine, când întregul va fi recompus de heruvimi, vom fi poate chiar aceeași stea.
Floare Mihali Petrov ne destăinuie încă un volum din caruselul zbuciumurilor ei, dar care nu este doar pas în sine pe drumul Golgotei ci însăși Golgotă, și pe care poeta cu dârzenie urcă, devenind, din însoțitoarea de mai ieri, din timpul nostru, al trăirilor, clipelor, fericirilor, emoțiilor, însăși așteptarea nemărginirii într-un solfegiu ce o hrănește în a mai exista aici pentru a putea completa, cândva, legenda întregului ei ce o așteaptă dincolo.
*Floare Mihali Petrov/ În caruselul amintirilor, poezie/ Editura Semne, 2022





