Arhiva zilnică: 14 ianuarie 2022

Cum Domnul Iisus Hristos ne-a pus la treabă până ce a scos (şi, va scoate) tot răul din noi!…

Da, greu, dificil de primit şi de pus în practică acest cuvânt: „Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt” (Luca 6, 29). Suntem îndemnaţi, aşadar, nu doar să nu reacţionăm la lovitura primită, ci să ne mai şi arătăm disponibilitatea de a primi o alta. Dar, vor spune unii, nu este suficient că o răbdăm pe prima? De ce trebuie să mai şi întoarcem celălalt obraz? Nu cumva, prin aceasta, celălalt se va simţi încurajat să ne facă şi mai mult rău? Nu cumva celălalt se va aprinde şi mai mult de mânie, interpretând nu ca blândeţe şi dragoste, ci drept sfidare atitudinea noastră, considerându-ne provocatori? Uimitor este că se poate interpreta şi aşa întreaga situaţie.

Altminteri, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos i-a provocat sistematic pe cei cu care a fost contemporan acum două mii de ani. A făcut multe minuni, a făcut mult bine tuturor celor ce L-au primit şi au acceptat ajutorul Lui, dar adesea a făcut-o fără nici un fel de diplomaţie, nu a menajat deloc sensibilităţile şi idiosincraziile, mai ales ale „fariseilor şi cărturarilor făţarnici” (a se vedea întreg capitolul 23 din Evanghelia după Sf. Ap. Matei, în care Mântuitorul are un discurs extrem de dur, de fermi şi de categoric la adresa acestora).

De pildă, cu toate că ştie, (re)cunoaşte obsesia lor pentru o cinstire habotnică a zilei de odihnă (sabatul), niciodată nu a ezitat a face minuni în această zi în care, după viziunea sau concepţia lor, nici măcar a face un om sănătos nu ar fi permis, fiindcă este „o lucrare”.

Altfel spus, înainte de a vindeca pe cel cu mâna uscată, spre exemplu, Iisus Hristos se adresează celor de faţă, spunând: „Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? Dar ei tăceau; şi, privindu-i pe ei cu mânie şi întristându-Se de învârtoşarea inimii lor, a zis omului: Întinde mâna ta! Şi a întins-o, şi mâna lui s-a făcut sănătoasă. Şi ieşind, fariseii au făcut îndată sfat cu irodianii împotriva Lui, ca să-L piardă” (Marcu 3, 4-6). Prin urmare, aceasta nu a fost singura situaţie în care iudeii au vrut să-L omoare, ca reacţie la cuvintele rostite de Domnul sau la minunile săvârşite (cum a fost, mai ales, după învierea Dreptului Lazăr).

Discipolii şi apostolii Săi nu i-a menajat Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Chiar înainte de a primi să fie răstignit, a acceptat ca o femeie să verse pe capul Său „mir de nard curat”, iar ucenicii „s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor” (V. Matei 26, 7-9). Mai mult decât atât, acesta a fost momentul care practic l-a determinat pe Iuda Iscarioteanul să se ducă la arhierei şi să-L vândă lor pe treizeci de arginţi. Iuda a fost cel mai afectat de „risipa” făcută (preţul mirului, adică trei sute de dinari, era echivalentul venitului pe un an al unui lucrător agricol), dar nu pentru că-i păsa de săraci, ci pentru că banii ar fi ajuns la el şi, „având punga, lua din ce se punea în ea” (Ioan 12, 6).

Aşadar, de ce S-a comportat în acest fel Domnul? De ce a ţinut să scandalizeze şi să zgândăre toată răutatea din oameni, fariseismul, viclenia, ipocrizia şi făţărnicia? De ce a permis ori îngăduit şi a provocat situaţii în care aceştia să-şi arate micimea sufletească, să scoată din ei toată invidia sau laşitatea? De ce nu i-a tratat mai cu delicateţe, ştiindu-i cât sunt de neputincioşi? Enervaţi la culme, disperaţi chiar, la un moment dat „L-au împresurat iudeii şi Îi ziceau: Până când ne scoţi sufletul?” (Ioan 10, 24).

Iar Domnul Iisus Hristos îi înfruntă şi le spune direct: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30). Chiar dacă ştia că asta era echivalent, în ochii lor, cu o blasfemie ce se pedepsea prin omorârea cu pietre. Iar când ei pun mâna pe pietre, îi întreabă: „Multe lucruri bune v-am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele aruncaţi cu pietre asupra Mea?” (Ioan 10, 32).

Iată, în sinteză, lucrarea lui Dumnezeu în lume: El face binele, pe toate le face „bune foarte” (Facerea 1, 31), iar oamenii răspund cu răul. Era absolut necesar ca, prin venirea lui Mesia, nu doar să se lucreze binele pe pământ, ci şi să se scoată afară toată răutatea din om. Iisus Hristos nu S-a lăsat prins, dat pe mâinile celor ce L-au răstignit, decât după ce Şi-a dus la bun sfârşit lucrarea Sa, după ce a împlinit („bifat”!) toate cele necesare mântuirii noastre. A intrat triumfal în Ierusalim (Cf. Matei 21, 10) inclusiv pentru ca, prin aceasta, să provoace toată invidia şi mânia celor ce-L duşmăneau. Pentru că, pe agenda pământească a Domnului se afla şi această ţintă, de a răscoli tot răul din sufletele oamenilor, dar nu în mod gratuit sau din sadism, ci din dragoste, cu scopul de a nu mai rămâne nimic neasumat de El pe Cruce, din cele ale firii noastre corupte de păcat şi răutate.

Prezenţa lui Dumnezeu ne ajută să conştientizăm starea noastră de oameni întunecaţi la minte, supuşi patimilor, egoişti şi autosuficienţi. El ştie prea bine că „lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5, 19). Încât provocarea Lui este o şansă să sesizăm această realitate, să înţelegem ce nu este în regulă cu noi, ce trebuie să schimbăm la viaţa noastră. Această lucrare începută pe pământ acum două mii de ani de Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, va fi continuată şi dusă la capăt de Duhul Sfânt, Mângâietorul, care „vădeşte lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată” (Cf. Ioan 16, 8). Însă Domnul nostru Iisus Hristos nu scoate din noi doar răutatea, ci şi binele pe care ne-am îngrijit să-l cultivăm. „De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre Împărăţia Cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52). Ce înseamnă „vechi” şi ce înseamnă „noi”, citim în alt loc din Sfintele Evanghelii: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui” (Luca 6, 45).

Nu putem da vina pe nimeni şi pe nimic din afară, iată, toate sunt în noi. Ele sunt răscolite ca noi să nu putem spune că n-am ştiut, că nu am cunoscut ce s-a scris în fiinţa noastră. Dacă ne-ar lăsa în pace, adică în voia noastră, am trece toţi în viaţa veşnică împovăraţi cu multă şi chinuitoare răutate. Drept urmare, prin purtarea de grijă (provocarea sau intervenţia) lui Dumnezeu, noi avem şansa de a ne cunoaşte aşa cum suntem, de fapt, având o şansă şi oportunitate uriaşă, aceea de a schimba, transforma şi converti totul în favoarea noastră. Acum, cât încă mai este timp!… Altfel spus, „Doamne, dacă este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta dar nu precum voiesc Eu ci, precum Tu voieşti!” adică, aşa, prin luptă, determinare, după exemplul, modelul sau reperul Mântuitorului, şi, prin dobândirea unui răspuns bun, asumat şi responsabil, la adevărata şi veritabila provocare, aceea, a eradicării, îndepărtării şi eliminării răului, din noi, de, lângă noi şi, dintre noi!…

Doamne, ajută-ne, tuturor, în continuare, (numai) în tot lucrul cel bun! Amin!


De ce valahii de lângă Sarajevo (Bosnia) păstrează etnonimul „Romanija” pentru republica lor autonomă?

E foarte interesant că în Dalmația modernă denumirea de vlah (valah) însemna țăran sau păstor, deci locuitor din zona rurală. Un etnonim al poporului traco-romane din antichitatea târzie a devenit o funcție socială în evul mediu târziu și în zorii epocii moderne. Încât la invazia turcilor din secolul XIV, în Balcanii de vest, sârbii erau numiți şi vlahi. Numărul mare de vlahi pe teritoriul actual al Bosniei a făcut ca sârbii să fie confundați cu vlahii, populație autohtonă traco-romanică pastorală. Această populație era numită de cronicile germano-slave „vlahi”, dar aceștia s-au auto-denumit mereu ca „rumâni”. Este de subliniat faptul că în balada lui Miloș Obilici despre Bătălia de la Kosovo Polje (1389) eroii sârbi sunt numiți vlahi. (Anton Balota, Izvoarele Baladei Populare Românești [Sources Romanian folk ballads], (București: Ed. Saeculum I.O., 2005, p. 34). Sârbii s-au contopit cu vlahii în Bosnia. Numărul vlahilor în Bosnia medievală era atât de mare încât până şi astăzi sunt cercetători care considera că majoritatea sârbilor din Republica Srpska din actuala Bosnie sunt la origini vlahi. La fel se consideră că majoritatea populației din Bosnia și Herțegovina a fost islamizată și slavizată. (Ilona Czamanska, Vlachs and Slavs in the Middle Ages and Modern Era, Res Historica 41, 2016, p.19). Ca o curiozitate, întreaga Bosnie cuprinde monumente funerare valahe cu inscripții solare identice cu cele din Maramureșul istoric, fapt ce arată o conexiune intra-românească ancestrală, pe un spațiu teritorial Balcanic până în Carpații Păduroși. De asemenea, cercetătorii au identificat numeroase nume de origine vlahă în Bosnia (onomastica, toponimia și hidronimia): Banjan, Balac, Bilbija, Boban, Bokan, Banduka, Bencun, Belen, Bender, Besara, Bovan, Čokorilo, Darda, Doman, Drečo, German, Gac, Gala, Jarakula, Kalin, Kešelj, Keser, Kočo, Kalaba, Kokoruš, Kosor, Lopar, Macura, Mataruga, PaĎen, Palavestra, Punja, RiĎan, Šola, Šolaja, Šabat, Šurla, Šatra, Škipina, Špira, Tubin, Taor, Tintor, etc. (Mužić, Ivan (2010). Vlasi ustarijoj hrvatskoj historiografiji (PDF) (in Croatian). Split: Muzej hrvatskih arheoloških spomenika. ISBN 978 -953-6803-25-5.p.129). Vlahii slavizați au participat activ la făurirea principatului Zeta, din nordul Muntenegrului de astăzi, şi a principatului Hum (Zachlumia din Herțegovina). Zeta a fost condusă o perioadă de o familie de origine vlahă (Balšić, Balša). În principatul Hum, vlahii au ajuns să fie bogați în urma comerțului cu produse rezultate din activitățile pastorale dar şi din cărăuşie. Bogăția le-a permis ridicarea unor monumente funerare deosebite.

După ocuparea Bosniei, turcii i-au numit pe vlahii localnici „caravlahi”, negrul „cara” simbolizând nordul în limba turcă. (Ela Cosma, Vlahii negri. Silviu Dragomir despre identitatea morlacilor, în „Revista de Istorie Socială”, XIII-XV/2008-2010). Turcii deosebeau în acest fel vlahii din Grecia față de cei din Bosnia și Dalmația. Principala lucrarea despre românii din Balcanii de vest a scris-o istoricul clujena Silviu Dragomir: „Vlahii din Serbia în secolele XII – XV, comunicare citită în şedinţa publică a Academiei Române de la data de 27 ianuarie 1922, și publicată în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj”, 1921/1922, Cluj, 1922, (p. 277 – 299). Cercetând cu acribie documentaţia referitoare la Serbia medievală, Muntenegru, Bosnia, Hertegovina, Croaţia cu comitatul Lika şi coasta dalmată cu insula Veglia (Krk) şi peninsula Istria, istoricul Silviu Dragomir ajungea la concluzia că, pretutindeni în aceste teritorii, au existat sate şi cătune de vlahi, indicate ca atare fie de textele izvoarelor, fie de caracterul pur romanic sau romano-slav al numerelor topice şi de persoane sau comunităţi specifice, desemnate, acestea din urmă, după numele conducătorilor lor. Aria de răspândire a localităţilor „vlahe” din nordul Peninsulei Balcanice coincidea în linii mari cu vechea arie a romanităţii nord-balcanice, adică cu spaţiul traco-iliric romanizat în urma cuceririi şi colonizării de către Imperiu, până în secolul al VIIl-ea. Această coincidentă argumentează, potrivit lui Silviu Dragomir, vechimea şi autohtonia românilor din Peninsula Balcanică. Ei nu sunt, cum admit unii cercetători, veniţi de la nord de Dunăre, ci autohtoni, urmaşi ai vechilor traci şi iliri romanizati, după cum sustin unele tradiţii istorice (Kekaumenos, Preotul din Dioclea) şi după cum o dovedesc cercetările dialectologilor. Configuraţia elementului vlah în Peninsula Balcanică, în interiorul vechiului spaţiu de romanizare, relativ stabilă în secolele XIII – XVI, aşa cum rezultă ea din izvoarele scrise şi din harta toponimelor romanice, este însă rezultatul unor modificări intervenite de-a lungul timpului. (apud Anca Tanaşoca, Contribuţia lui Silviu Dragomir la cercetarea romanităţii balcanice, https://biblioteca-digitala.ro/reviste/sud-estul-contextul/02_sud-estul-si-contextul-european-buletin-II_1994_048.pdf). Vlahii slavizați au fost apoi islamizați în timpul ocupaței otomane. Au scăpat de islamizare vlahii din Dalmația, care erau numiți morlaci de către italienii dalmațieni prin traducerea numelui caravlah în greacă și apoi italiană: maurovlah/morovlah/morlacchi. Procesul de deznaționalizare a caravlahilor/morlacilor și de asimilare apare şi din transformarea sensului cuvintelor vlahi și morlaci care, din a doua jumătate a secolului XVI, nu mai desemnează naționalitatea. Anumite familii sârbești (probabil şi vlahii slavizați) treceau drept vlahi, deoarece termenul nu mai însemna naționalitatea, ci modul de viață transhumant, opus celui de agricultor.

Între anii 1404-1430 vlahii se pomenesc de unsprezece ori in punctul vamal Glasinac, care se afla între Sarajevo si Vigegrad.Titlul de rege al Bosniei si Valahiei”, pe care si-l atribuie Nicolae de Ujlak (Ilok), în jumătatea a doua a secolului al XV-lea, e justificat numai prin prezenta populatiei vlahe în efemerul regat ungaro-bosniac. Despre unii din acești vlahi pomenește si regele Matei Corvin în scrisoarea adresată catre papa (14 dec. 1480), spunind ca valahii au venit la el, în Vrhbosna (Sarajevo) din diverse părti si provincii foarte apropiate de regatul Bosniei și învecinate cu Neretva. La nord de Sarajevo avem de fapt nume ca Vlahinja, Mosul și multe altele. În secolul al XV-lea, numele satului Sarebire (vezi de la rom. sare bine). Numeroase nume de localități din jurul Sarajevo proveneau din derivate lingvistice românești conform lui Iorgu Iordan. (vezi Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Ed. RPR, 1959). menționez că, celebrul scriitor sârb bosniac Ivo Andrić, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1961, menționează în romanul „E un pod pe Drina…” (1945), că în epoca medievală mercenarul sârb Baba Novac (de fapt vlah) a haiducit pe teritoriul Romanijei din Bosnia, la fel ca și fiul său, Gruia, înainte să intre cu armata sa de haiduci sub comanda domnitorului Mihai Viteazul, în lupta sa antiotomană din Țara Românească. Cercetătorul Ivan Mužić a efectuat în 1982 un studiu antropologic în care a identificat originea ne-slavă a scheletelor îngropate, dar a remarcat originea locală a acestora corespunzătoare vlahilor din Bosnia. Rezultatele au fost publicate în „Vlasi i starobalkanska pretkršćanska simbolika jelena na stećcima”, (p.323.) Mužić a scris că motivele inscripționate ca și tradițiile funerare respectate arată continuitatea atât a unui vechi simbolism pre-creștin din vremuri preistorice cât și a populației romanizate vlahe. Cercetătorul sârb de origine română Păun Es Durlic a scris o carte „Sacred language of the vlach bread” în care a ilustrat forme solare, florale și geometrice de pe colacii și pâinea făcută la pomenile vlahilor/românilor din Serbia, foarte asemănătoare cu motivele decorative de pe unele monumente funerare. (vezi Octavian Ciobanu, Monumente fuenrare ale vlahilor din Herțegovina, Historia.ro). Astăzi, ca o curiozitate etnografică și folclorică, în Bosnia, lângă capitala Sarajevo, a rămas o mică regiune istorico-geografică, numită Romanija, ca o mărturie unică și foarte importantă a prezenței traco-neolatine a valahilor (numiți „vlasi” de bosniaci) în zonă, deși autohtonii se numesc pe sine însiși „rumâni”. Interesant de observat că acest ținut Romanija și-a păstrat propria denumire a „rumânilor”, nu cea de „Vlahia”.

Este singura excepție în Balcanii medievali, când teritoriul locuit de populația traco-romană din teritoriul locuit de aceștia s-a numit Romanija, nu „Valahia”. De ce această excepție balcanică din Bosnia este dificil de explicat științific? La sfârșitul secolului al XX-lea suprafața sa era doar jumătate în comparație cu începutul secolului al XIX-lea, când se întindea până la râul Drina. În plus, academicianul Marko Vego consideră că Romanija a fost mult mai mare la începutul Renașterii, ajungând până în zona Banja Luka, unde se află așa-numitul „Munte Vlasic” sau Muntele Vlahilor. (Marko Vego, „Iz istorije srednjovjekovne Bosnei Hercegovine).

În 1991-1992 a existat și o așa-numita Regiunea sârbă autonomă Romanija („Srpska autonomna oblast Romanija”), o regiune autonomă creată de sârbi, care a fost o parte a republicii sârbilor bosniaci în timpul Războiului din Bosnia din 1995-1996. Întemeierea republicii autonome în cadrul republicii sârbești, confirmă diferențele etnico-lingvistice și de tradiție în acest areal. Din noiembrie 1991, această regiune a fost extinsă prin adăugarea zonei sârbe din Birac (situată în jurul orașului Vlasenica) și pusă sub președinția lui Drago Blagojevic, iar, până în 1992, a fost încorporată în republica sârbă existentă în prezent în Bosnia. (https://www.worldstatesmen.org/Bosnia-oblast.html). La sfârșitul Războiului din Bosnia, în 1996, regiunea Sarajevo-Romanija a fost înființată administrativ, ca una dintre cele 7 regiuni ale Republicii Srpska și care este situată în estul Bosniei. Orașul Vlasenica, unul dintre cele mai mari din regiune, a fost unul dintre centrele principale ale „Vlasilor”. Încă din vremea ocupației Imperiului austro-ungar a Bosniei a existat în regiunea ”rumânilor” de le lângă Sarajevo o echipă de fotbal a valahilor, înființată inițial în 1913, la Pale, ca apoi să se fondeze în 1934 clubul de fotbal care joacă și astăzi: FK Romanija. A fost echipa de forbal a valahilor, care s-au slavizat în secolul XX, mai ales în epoca Iugoslaviei lui Tito, unde dacă afirmai că ești „vlasi” sau rumân primeai imediat o condamnare la 10 ani de închisoare.

Azi, teritoriul Romanjia face parte din Republica Srpska, care are capitala la Pale. În timpul războiului inter-etnic dintre 1991 -1995, Republica autonomă „Romanjia” a luptat de partea sârbilor ortodocși împotriva trupelor bosniace musulmane. De altfel ”rumânii” din Romanija, care au luptat de partea forțelor sârbe au compus o melodie patriotică, care a devenit un hit pentru sârbii din Republica Srpska, care luptau cu bosniecii musulmani. Cântărețul sârbo-vlah Lepi Mića a compus celebra melodie intitulată „Gora Romanija”. În limbile slave „gora” înseamnă muntean sau mocan (vezi valahii gorali din Polonia). Versurile cântecului sunt sugestive: „Cât va fi Romanija, sârbii să nu se teamă/ Cât va fi Romanija și sârbii vor dăinui/Cine pentru Bosnia sârbească s-ar bătea oricând?/Ei sunt frații sârbi, de sus din Munții Romanija”. Războiul s-a terminat dar locuitorii din „Romanija” sunt acum pasionați de fotbal. Azi, echipa de fotbal FK Romanija are sediul în orașul Pale, capitala Republicii Srpska, cu un stadion de 2000 de locuri. În prezent, valahii din „Romanija” se reorganizează și intreprind acțiuni de claborare cu asociații culturale din România. Totuși, rămâne ca să răspundem la întrebarea: de ce această zonă montană „Romanija” a păstrat numele etnonimul românesc și nu a primit denumirea dată de slavi autohtonilor traco-latini de „valahi” sau în sârbă „vlasi”? Răspunsul, deocamdată, ține mai degrabă de logică decât de cercetarea istoriografică de pe teren. Toponimul zonei montane, adică „Romanija” de la câțiva kilometri de Sarajevo – areal montan locuit de către valahi din antichitatea târzie și evul mediu timpuriu – s-ar fi impus migratorilor slavi poposiți în Balcani. Populația localnică traco-romană a fost numită „vlasi” de slavi, dar toponimul românesc al muntelui „Romanija” a rămas în conștiința comună a locuitorilor Bosniei medievale. Totodată, aș sublinia și o altă ipoteză de lucru: cronicile turcești afirmă că numeroși vlahi au părăsit ortodoxia și au trecut la islam devenind parte a populației de azi musulmane a Bosniei, iar denumirea de către sârbi a muntelui „Romanija” și a locuitorilor săi „rumâni”, care au rămas în religia creștin-ortodoxă, frățească cu cea a sârbilor, să făcut de fapt diferența. Deosebirea religioasă dintre „vlasii” islamizați și „rumânii” ortodocși din Muntele „Romanija este confirmată de unitatea creștină prin versurile cântecului „Cât va fi Romanija și sârbii vor dăinui”. Bineînțeles, vorbim astăzi despre o „Romanija” ca și o construcție etno-folclorică pastorală și rurală, cu o tradiție, istorie și identitate „valahă”, dar locuitorii ei vorbesc limba sârbă, cu un lexic de bază originar din limba română străveche (medie 800 cuvinte) legată de oierit și instrumentarul agricol.


Bastionul Soldisch din Sibiu (sec. XVII) va fi renovat și va deveni un nou centru cultural și educațional

Municipiul Sibiu se dovedește a fi un model constant de bună practică și exemplu de dezvoltare prin cultură, lucru care se datorează în mare măsură bunei colaborări dintre Primărie, Consiliul Județean Sibiu și instituțiile subordonate, precum și autoritățile centrale. De această dată, dezvoltarea unei platforme culturale și educaționale pe strada Bastionului este intenția subsecventă a autorităților sibiene, cu scopul evoluției unei noi infastructuri de valorizare a patrimoniului cultural din municipiu. Bastionul Soldisch a fost ridicat între anii 1622-1627 ca fortificaţie de apărare a Orașului de Sus, fiind cronologic ultimul dintre bastioanele oraşului. În 1903 s-a construit clădirea existentă care îmbină arhitectura de zid cu tehnica Fachwerk, unică în arhitectura generală a zonei istorice din Sibiu. De această dată Muzeul Astra propune un plan care vizează reamenajarea întregii zone, creând astfel noi oportunități de dezvoltare a orașului, o nouă paletă de servicii culturale și un exemplu de bună practică la nivel național și internațional. Numeroase ateliere şi lecţii în aer liber vor putea fi găzduite aici, numeroase grupuri de elevi și studenţi vor putea participa, iar spectacolele, cinemateca și expozitiile vor fi accesibile publicului larg, îmbogățind substanțial oferta culturală din centrul orașului, după cum ne informează și Ministrul Culturii, Raluca Turcan.

Bastionul Soldisch din Sibiu, denumit și Bastionul Mercenarilor (în germană Soldischbastei), este un bastion construit în perioada 1622-1627 în orașul Sibiu și face parte din fortificațiile înglobate ulterior centurilor de apărare a orașului. El este situat în capătul vestic al fortificațiilor, pe str. Bastionului, colț cu șoseaua Alba Iulia. Fortificațiile târzii ale orașului medieval Sibiu, din care fac parte Bastionul Haller, Bastionul Soldisch, fragmente de rondelă și curtine edificate în secolele XII-XVII, au fost incluse pe Lista monumentelor istorice din județul Sibiu din anul 2004, având codul de clasificare SB-II-m-A-12010.05. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, pe măsura creșterii amenințării otomane, fortificațiile orașului Sibiu au fost întărite cu rondele de artilerie și cu bastioane. Bastioanele au fost construite pentru a întări unele puncte mai importante ale centurilor de apărare ale orașului. Proiectele bastioanelor au fost executate de arhitecți italieni care au impus un sistem nou de fortificații.

Singurele mărturii ale sistemului italian de fortificații implantat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea pe teritoriul actual al României îl constituie bastioanele Haller și Soldisch din Sibiu, precum și cetatea bastionară din Oradea (1569-1618). În a doua jumătate a secolului al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVII-lea au fost construite cinci bastioane și anume: Bastionul Haller, bastionul din fața Porții Ocnei (Cizmarilor), bastionul din fața Porții Turnului, bastionul din fața Porții Cisnădiei și Bastionul Soldisch. Dintre acestea, mai există doar bastioanele Haller și Soldisch. Celelalte ar putea fi reconstituite, ca reîntregire a imaginii medievale a orașului. Bastionul Soldisch a fost folosit în timpul luptelor cu turcii din secolul al XVII-lea, scăpând intact. În anul 1660, el a fost asediat de Gheorghe Rákóczi al II-lea, principele Transilvaniei (1648-1660), care lupta cu un corp de oaste otomană condus de vizirul Ali Beg care-l susținea ca principe pe Acațiu Barcsay, fiind bombardat cu ghiulele incandescente. Pe zidurile sale se mai află și în prezent cinci ghiulele încastrate. În timpul asediului Sibiului de către principele Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648-1657) de la 23 decembrie 1659, a fost demolată biserica pentru a nu fi folosită de asediatori ca punct de atac. În incinta acestui bastion, comitele Michael von Brukenthal a amenajat în secolul al XVIII-lea o grădină cu fântână și oranjerie, cu o ruină artificială și cu o colină amenajată din bucăți de stâncă. Cu prilejul festivităților militare, pe platforma bastionului erau aduse tunuri cu care se trăgeau salve de artilerie.

Bastionul Soldisch a început să se degradeze după demolarea Turnului Aurarilor (1881) și inaugurarea în apropiere a Orfelinatului Evanghelic și a Bisericii St. Johannis (1883). În rondela de artilerie s-a construit în 1903 un orfelinat. Bastionul Soldisch a fost construit din cărămidă și umplut cu pământ pentru a oferi o bună protecție în fața tirurilor de artilerie. El avea cea mai mică suprafață dintre cele cinci bastioane înglobate ulterior centurilor de apărare ale orașului. Zidurile sale au o grosime de 2 metri și o înălțime maximă de 10 metri. Au fost realizate cazemate cu deschideri pentru tunuri. La circa 1 metru de limita superioară, zidurile au fost prevăzute cu distanțiere din piatră, pentru a împiedica așezarea scărilor de asediu. Pe platforma pentagonală erau amplasate tunuri. În cartea sa dedicată istoriei Sibiului, Iuliana Fabritius Dancu afirmă că „sub platforme se aflau cazemate, depozite de muniții și armament. (…) Cazematele de sub platou aveau două intrări, un gang subteran, urmând conturul bastionului în interior”. Arheologii sibieni susțin că sub bastionul Soldisch există un tunel de lungime mică care asigura legătura cu perimetrul din exteriorul zidurilor. Tot ce se va reface și construi, ca infrastructură de ateliere şi de lecţii în aer liber, va putea găzdui numeroase grupuri de elevi sau studenţi, iar spectacolele, cinemateca și expozițiile ce se vor face aici vor fi accesibile publicului larg, îmbogățind substanțial oferta culturală din centrul orașului. Astfel bastionul, recunoscut ca un centru de forță, va deveni un pol de legătură între generaţii, între perioade istorice şi diverse etnii.


Un pogrom în pregătire…

În normativele UE, libertatea de expresie a devenit cel mai mare risc existențial al planetei, din cauza „riscului dezinformării” și a discursului urii. Care ură, azi, poate însemna orice, inclusiv afirmația „afară e frig”… Uniunea Europeană a inclus discursul urii în categoria „crimelor europene”, fiind pus alături de infracțiunile de mare gravitate cum sunt terorismul, traficul de droguri sau arme și traficul de persoane. De acest gen de infracțiuni se poate ocupa Parchetul European, încă aflat sub managementul competent al dnei Kovesi. Discursul urii nu e doar în legătură cu dreptul bărbatului de a avorta și, eventual, de a executa pedeapsa pentru viol într-o închisoare de femei (pentru că a considerat absurd o asemenea situație faptică din închisorile scoțiene, J. K. Rowling, autoarea seriei Harry Potter, este azi în pericol de pușcărie și, mai ales, ținta unui mare val de hate, un hate bun, care face bani mulți, pentru că este un hate protejat și aplaudat), nici cu dreptul copilului de 12 ani de a se manifesta la școală ca o pisică, nici doar în legătură cu crima de a nu te înțepa cu un ser experimental inutil și nociv (pe principiul constitutional care se aplică și în cazul avortului, precum și în cazul operației de schimbare de sex, dar este refuzat în cazul vakseenării – corpul meu, alegerea mea).

Mai nou, este o crimă refuzul de a achiziționa gunoiul pseudo-științific al teoriei luptei contra schimbării climatice. Este un discurs al urii, pe care îl va ancheta curând mme. Kovesi, urmând a umple pușcăriile cu dizidenți climatici (nu de alta, dar am terminat deja cu corupții, hoții politico-birocratici, traficanții, criminalii, violatorii etc.). În fapt, în lumea de azi, nu avem dreptul să deschidem gura dacă vorbele noastre NU sunt certificate și avizate prealabil de diverse autorități administrativ-științifico-fantastice (care, de altfel, își schimbă variantele adevărului oficial la intervale scurte și imprevizibile, pe principiul „așa s-a crezut atunci”). Orice opinie contrară adevărului oficial și opiniei protejate este automat ștampilată drept conspiraționistă și emitentul opiniei devine „un periculos terorist intern” (după expresia din septembrie 2020 a ex – premierului român Șică Orban, refolosită ulterior de purtătorul de cuvânt al Casei Albe, în mai 2022). E mult mai rău decât „crede și nu cerceta”, dictonul ne-creștin al Inchiziției spaniole din sec. XV – XVI. E mult mai rău decât în romanul distopic al lui George Orwell, 1984. Este realitatea imediată, palpabilă. Este motivul unui pogrom în pregătire. Secretarul General al ONU a spus: „Schimbarea climatică este deja aici. Este terifiantă, și este numai începutul. Era încălzirii globale s-a încheiat. A venit era fierberii globale […] Ne aflăm pe o autostradă a iadului către infernul climatic, cu piciorul pe pedala de accelerație”.

Cu toată evidenta (și recunoscuta) exagerare stilistică, aceasta este o opinie protejată, iar dizidența față de o asemenea opinie te pune în postura de terorist intern periculos. Dacă ești stat membru al Consiliului Europei, ca de exemplu, Elveția, ești stat – delincvent, pentru că nu întreprinzi suficiente demersuri pentru a combate încălzirea globală. CtEDO a decis recent să condamne Elveția, la cererea a peste 2300 de pensionare helvete, pentru că nu a făcut ce trebuie ca reclamantele să nu moară de cald. Decizia CtEDO este obligatorie pentru toate cele 48 de state memebre ale Consiliului Europei, inclusiv Turcia, Rusia și Ucraina. Orice rus, turc sau ucrainean va putea traduce în fața CtEDO statele lor de cetățenie/rezidență, pentru același motiv. Sunt curios cum va reacționa la așa ceva CtEDO: în loc de prea cald, persoanele în vârstă, meteo-sensibile, din aceste țări nu se vor plînge de prea cald, ci se vor plânge, de fapt, de prea frig…

Mai grav este că, într-o declarație recentă, Joe Biden, viitorul ex-președinte al SUA, a spus că editorii ziarelor, televiziunilor și radiourilor și cenzorii rețelelor de socializare ar trebui să se preocupe la modul serios de limitarea informației la adevărul oficial și a expresiei la opinia protejată, pe motiv că, dacă nu s-ar comite această sfântă cenzură și nu s-ar modela rațiunile și emoționalitatea publicului, nu am mai putea afla cum arată adevărul și nu am mai avea pluralism politic… Și, cică, asta ar fi „ordinea liberal mondială bazată pe reguli”. Putin și Xi Jingping apreciază asta și dau share, desigur…


Anomalii postdecembriste… (1)

După mai bine de trei decenii de postdecembrism, România este atât de bogată în anomalii și neîmpliniri (codașa Uniunii Europene la nivelul general de trai, cu un gol populațional de circa șase milioane suflete, cu o datorie externă ce depășește 150 miliarde euro, cu economia, sănătatea, învățământul și educația vraiște etc.), încât este cu neputință să alcătuiești o listă completă a nenorocirilor economico-sociale abătute asupra României de tâlharii interni și externi, bașca cea a dezastrelor moral-spirituale (sporul semidocților, mitocanilor și falșilor culți, preponderența preocupărilor strict materiale în fața celor cultural-educative – Institutul Național de Statistică a dezvăluit recent că peste 11 milioane de români, dintr-un total de vreo 18 milioane, în ultimii ani n-au citit nici măcar o carte ș.a.m.d.). Da, căci realitatea demonstrează nu numai strânsa legătură dintre planul spiritual-cultural și cel material-civilizatoriu (cu necesara prioritate acordată primului, așa ca în secolul de aur al Greciei antice), ci și faptul că în prim planul istoriei rămân doar popoarele și națiunile cu culturi temeinice, pe când cele dedate războaielor de cotropire, prădăciunilor, consumului și trândăviei (precum mongolii și otomanii) sunt împinse la periferie, mai înainte de-a fi înghițite de uitare.

Astfel stând lucrurile și nedorind o supradimensionare a prezentului text (nu-mi este indiferent disconfortul unora dintre cititori!), mă voi opri la cele dovezi, care în opinia mea sunt cele mai elocvente în acest sens, prin persistența în timp și influența exercitată asupra corpusului social (numărul și mărimea dezastrelor provocate).

Sigur, prima în această catastrofică serie pentru țară și popor este lovitura de stat din Decembrie 1989, pe care înfăptuitorii ei (grupul de alogeni bolșevizați, în frunte cu Ion Iliescu, Silviu Brucan/Saul Bruckner și Petre Roman/Petre Neulander), cu sprijinul serviciilor secrete străine, țin morțiș să o numească revoluție. Că doar de aia a fost scoasă lumea în stradă, s-a creat haosul televizat și s-a vărsat atâta sânge nevinovat…

Acuma, nu fiindcă această revoltă nu era necesară, după ce liderii planetari (american și sovietic) s-au întâlnit la Malta și au decis că bolșevismul european, inclusiv cel sovietic, și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul, iar cei mai mulți trăitori pe aceste meleaguri se săturaseră până peste cap de dictatura ceaușistă și – vorba lui Jean-Paul Sartre – doreau cu aprindere să fie „condamnați la libertate”.

Atâta doar că la noi revolta a fost altminteri ca în celelalte state europene bolșevizate (a se citi „era însetată de victime”) și că, îndată după aceea, ea s-a dovedit o adevărată cutie a Pandorei pentru țară și grosul nației, deoarece – odată deschisă de mâinile necușere ale „umplătorilor vidului de putere” de după asasinarea Ceușeștilor – a ticsit spațiul mioritic cu toate relele din lume: minciună, hoție, impostură, ipocrizie, incultură, cruzime mineriadică (și nu numai). Deși evenimentele s-au derulat sub ochii noștri (unii pe baricade, cei mulți și naivi în fața televizoarelor), nici după trei decenii și jumătate nu ni se spune adevărul gol-goluț (vorba e, câți știu ce sfori s-au tras în culisele puterii planetare?!), iar criminalii morali nici vorbă să fie pedepsiți pentru dispozițiile politice și ordinele militare date întru făptuirea multiplelor forme ale genocidului național: biologic, social, economic, cultural-educațional, identitar.


Numărul 668

Descarcă PDF


Să fie pace…

„Energie este egal putere”… Am râs când Lenin a lansat această maximă în lucrarea scrisă de el în 1908 „Materialism și empiro-criticism” și publicată în 1909. Albert Einstein demonstrase aceasta în 1904 și este cel mai cunoscut pentru ecuația sa, E=mc^2, care exprimă echivalența dintre energia (E) și masa (m) în contextul relativității restrânse. Această ecuație arată că energia (E) este egală cu masa (m) înmulțită cu viteza luminii (c) la pătrat. Astfel, Einstein a demonstrat că masa și energia sunt două aspecte ale aceleiași entități fizice. Apoi Leibniz a fost una dintre primele persoane care au propus conceptul de energie ca o măsură a puterii în fizică, în secolul al XVII-lea. Totuși, conceptul modern de energie a fost în mare parte dezvoltat în secolul al XIX-lea de fizicieni precum Thomas Young, Hermann von Helmholtz și William Rankine. M-am întins cu vorba și nu spun esențialul: Energia atomică este egală cu bombele pe care le ai și este egal putere. Iar când ai putere poți vorbi pe ce ton ai chef.

Citeam în ziarul francez „Liberation” un articol despre discursul liderilor lumii despre acest atac al Iranului asupra Israelului. Și iată ce spun ei: -„China își exprimă profundă îngrijorare față de înrăutățirea actuală [a situației] și solicită părților în cauză să-și exercite calmul și reținerea pentru a evita o nouă escaladare” a tensiunilor, a declarat Ministerul Afacerilor Externe chinez; – „Ministerul rus de Externe a cerut duminica „tuturor părților implicate” să „rețină” . „Contăm pe statele din regiune pentru a găsi o soluție la problemele existente, prin mijloace politice și diplomatice”, a adăugat el într-un comunicat”; -„Prim-ministrul britanic Rishi Sunak a condamnat „în termenii cât mai puternici posibil atacul periculos al regimului iranian asupra Israelului”, asigurând că Marea Britanie va „continua să apere securitatea Israelului”, anunțând trimiterea de avioane a unor operațiuni de luptă suplimentare în Orientul Mijlociu. „Alături de aliații noștri, lucrăm urgent pentru a stabiliza situația și a preveni o escaladare. Nimeni nu vrea să vadă mai multe vărsări de sânge”, a spus Rishi Sunak într-un comunicat, estimând că „aceste lovituri riscă să inflameze tensiunile și destabilizarea în regiune”; – „Emmanuel Macron, „condamnă cu cea mai mare fermitate atacul fără precedent lansat de Iran împotriva Israelului, care amenință că va destabiliza regiunea”, într-un mesaj publicat pe X (fostul Twitter). Președintele Republicii a reiterat, de asemenea, „atașamentul Franței față de securitatea Israelului, partenerii noștri și stabilitatea regională”. „Franța lucrează la detensionare cu partenerii săi și face apel la reținere”, a conchis șeful statului”. Și ce spune președintele American. „Angajamentul nostru față de securitatea Israelului în fața amenințărilor din partea Iranului și a reprezentanților săi [din regiune] este neclintit ”, a scris președintele american Joe Biden pe rețeaua de socializare Și a convocat o întâlnire de urgență cu echipa sa de securitate națională la Casa Albă. Apoi, el „a condamnat aceste atacuri în cei mai puternici termeni posibil ”, numindu-le „nerușinate” și reafirmând sprijinul său „neclintit” pentru Israel. Forțele americane au ajutat la doborârea „aproape toate” proiectilele iraniene, a spus el într-un comunicat”.

Mai nou deciziile președinților se iau pe X sau pe Facebook, iar despre pace nu mai știu cine a vorbit. Să ai un ton moderat într-o discuție înseamnă să fii calm, echilibrat și să îți exprimi opinia sau sentimentele într-un mod rezonabil, fără a fi prea entuziast sau prea rece. Poți folosi argumente logice și tonuri neutre pentru a susține punctul tău de vedere. Pe de altă parte, un ton acid într-o discuție înseamnă să fii aspru, sarcastic sau agresiv în exprimarea ta. Poți folosi cuvinte dure, critici sau ironii într-un mod care poate fi perceput ca fiind ofensator sau dezonorant pentru interlocutor. Încercă cineva să evite tonul acid în conversații pentru a menține un climat pozitiv și constructiv în această demonstrație de forță…? Energie egal putere distructivă, așa vorbim în aceste vremuri.

La o cafea într-o mare capitală europeană, pentru că este perioada alegerilor, un partid politic la o tribună își exprima opțiunile, am fost tare încântat că și ei vorbeau la fel ca mine. Aveau aceleași probleme ca mine: de unde a apărut acest CO2 ca fiind o amenințare, cum de Gates le știe pe toate, de ce uităm cum am stat în casă la pandemie și aproape obligați să ne injectăm cu un ser experimental. M-am bucurat și mi-am spus că nu sunt singurul lunatic pe pământ. Apoi am văzut afișul de campanie al altui partid: o explozie atomică și iar deasupra era scris: „Ultima dumneavoastră șansă”. Voia să ne spună că trebuie să avem mare grijă ce votăm pentru a nu mai ajunge la un nou război mondial și la alte amenințări nucleare. Oricum, vorba marelui Einstein: „dacă este un al treilea război mondial, în al patrulea ne vom bate cu bâtele”…

Dar să fie pace, eu și am văzut cum și Papa Francisc vorbește despre pace. Mai marii lumi, parcă doresc altceva.


Mormântul – tumular cu cupolă de la Tekirghiol – Urluchioi (jud. Constanța), azi dispărut…

Printre comorile Dobrogei se numără și mulțimea de tumuli, gorgane ale antichității și preistoriei, moșteniri ale sciților, geților, grecilor sau bulgarilor, movile presărate peste tot pe câmpiile ei. Aceste „clădiri”, monumente ale trecutului, serveau poate și ca observatoare astronomice (sau repere topografice), dar în general „serveau” ca morminte ale căpeteniilor neamurilor care s-au perindat pe aceste meleaguri (vârful dealului, ca „loc al căpățânii”; loc de unde se va ridica Păpușa, Cel Ales, Salvatorul Lumii). În Bulgaria acești tumuli traco-geți au fost de mult cercetați, iar piese din interiorul lor sunt expuse în diferite muzee. Pe Valea Regilor Traci din Bulgaria se pot vizita acești tumuli acum deschiși și conservați, fiind incluși în circuitul turistic. În România încă nu se știe ce conțin cu adevărat toți tumulii. Ce cunoaștem este că în iulie 1929 Oreste Tafrali (1876-1937), istoric român și profesor la Catedra de Arheologie și Antichități a Universității din Iași, a efectuat cercetări cu privire la tumulii din județul Constanța. În regiunea Techirghiol (jud. Constanța) aceștia sunt mai rari dar, pe moșia lui Chiriac Nițescu și pe locul vecin, proprietatea comunei, se ridicau în mijlocul câmpiei o serie de cinci tumuli dintre care doi prezentau urme de violare, mai veche și mai recentă. Ei sunt înșirați de la sud la nord, având o înălțime de patru-cinci metri și diametre între 37 – 50 metri. Alți doi tumuli mult mai scunzi, având aceiași orientare sud-nord se găsesc la marginea satului Techirghiol, în cimitirul musulman care, este presărat cu fragmente provenind din clădiri grecești sau romane ce au fost odată.

Despre acești tumuli, pe care cu îngăduința primăriei și a preotului cultului musulman, i-a cercetat prin săpături până la stratul de „pământ sănătos” scrie Oreste Tafrali următoarele:„Dispozițiunea lor paralelă cu țărmul mării, absența de unelte sau alte urme și de oseminte ne îndreptățesc să credem, că acești tumuli aveau o destinație defensivă a unei populațiuni, care locuia în interiorul Dobrogei și căreia îi era teamă de un atac venit dinspre mare. Ei se aseamănă, dealtfel, cu tumulii de aceeași dispoziție, aspect și importanță, de lângă poarta Tomisului (Nord) a cetății Callatisului, în imediata apropiere a țărmului. Ei sunt ultima etapă a unei linii care se vede în orizont, alcătuită din numeroși tumuli, de o înălțime și o însemnătate mai mare.” ne spune Oreste Tafrali. Mai departe acesta relatează despre fortăreața scitică de la Techirghiol, unde se află urmele uneia dintre cele mai vechi așezări „barbare” decoperite în Dobrogea, dar și despre săpăturile la unul dintre tumulii de pe moșia d-lui Nițescu, dintr-o vreme în care nu se intervenise totuși atât de mult în preajma acestor vestigii antice: „Sistemul de fortificație, alcătuit din tumuli, nicăieri nu apare mai evident ca în fața fostului sat Urluchioi, situat la Sud de Techirghiol. Urluchioiul, este astăzi părăsit din cauza malariei și numai cimitirul său, în care se văd multe pietre provenind din clădiri greco-romane, arată locul unde se ridica odinioară. În fața lui, spre est, între două șiruri de dealuri destul de înalte, se întinde un braț mlăștinos, plin de stufăriș și de miasme pestilențioase, al lacului Techirghiol. Atât pe malul răsăritean al acestui braț, cât și pe-cel apusean, la vreo aproximativ trei kilometri de Urluchioi, se ridică o serie de tumuli compacți, care au aspectul unei formidabile fortărețe. Am căutat să-mi dau seama de cea care se afla în apropierea Urluchioiului pe șoseaua care merge spre sud. Aici, în adevăr caracterul de fortificație nu se poate tăgădui. Populațiunea barbară care a ridicat această formidabilă fortăreață, s-a servit bine înțeles și de configurația terenului, dar l-a utilizat cu măestrie și l-a corijat, întărindu-l în părțile sale vulnerabile. Ondulațiunile terenului sunt alcătuite de un prundiș (material sedimentar aluvionar), care este astăzi exploatat. În anumite locuri, ele au fost modificate prin mâna omului. Printre tumuli trec șanțuri mai mult sau mai puțin adânci. Pe alocurea se zăresc punți de trecere în formă de „dos d’âne”. La colțurile cetății se ridică, ca niște turnuri de rezistență mai mare, tumuli mai mari. Ei trebuiau să fi fost inexpugnabili atât prin înălțimea lor, cât și prin povârnișurile lor repezi, foarte greu de urcat pentru asaltatori. În mijlocul cetății, trece un șanț, care o împarte în două. Aproape de capătul său, în spre sud, se înalță cel mai înalt și mai însemnat tumulus, ca un fel de donjon, centru de extremă apărare.

Terenul înalt al cetății, dinspre șoseaua care vine dela Tekirghiol și se îndreaptă spre sud, a fost modificat de mână de om, accentuându-se tumulii naturali, ce existau pe aici, și săpându-se șanțurile necesare apărării sale. Cetatea de la Urluchioi, de un aspect inexpugnabil, este mai caracteristică, decât cea de lângă Mangalia, în drumul înspre Ghilingic, descrisă în precedentul meu studiu. Ea merită să fie studiată cu de-amănuntul, ridicându- i-se și planul în chip exact. Pentru aceasta, mijloacele materiale și tehnice mi-au lipsit. M-am mărginit din cauza aceasta, să explorez unul din cei cinci tumuli de pe moșia d-lui Nifescu și anume pe acela, care prezenta urme de săpături recente. Aceste săpături mi s-au părut că nu prezintă gravitate, căci ele fuseseră făcute de cercetători de comori, cari au lucrat noaptea, fără regulă și în chip precipitat. Totuși direcțiunea începutului de tunel, pe care l-au practicat, era cea care mergea spre ușa construcțiunii, ce-aveam să descoper. Tumulus-ul are un diametru de la est-vest de 49 metri, iar de la nord-sud 37 m. Căutătorii de comori dăduseră deja peste niște lespezi mari equarrisate. Am început explorarea movilei de sus în jos. Am întâlnit mai întâi un strat de pământ negru, apoi unul subțire de nisip, în urmă un al treilea de pământ galben, după care a apărut unul negru, presărat pe alocuri de urme de pietriș. În aceste paturi, am ieșit la iveală cioburi de ceramică greacă și romană, între altele un cioc de ampulă cu smalțul negru caracteristic artei grecești. Atingând adâncimea de 3,2 metri de la vârf, am dat peste o zidărie de pietre cioplite, bine equarrisate, din care unele aveau dimensiunile acestea: lung 1m,20 1m,90; lățimea 0,6 metri și grosimea 0,3 și 0,40.

Degajând toată construcția în interiorul ei, mi-am dat seama că eram în prezenta unui mormânt cu cupolă, unicul exemplar ce-l avem în țară. Cupola s-a surpat încă din vechime cu prilejul siluirii mormântului. În adevăr, pietrele care o alcătuiau s-au găsit prăbușite în fundul încăperii, iar din scheletul mortului n-am găsit nimic, ci doar de cal fragmente de craniu și de tibie. Scheletul probabil fusese așezat pe pământul gol, așa cum am constatat și în mormântul de lângă Callatis, pe care l-am descoperit intact. Și acolo scheletul barbarului era așezat într-o cuvă de pietre frumos equarrisate, dar fără fund de piatră.

Încăperea mormântului este perfect pătrată de 2m,90 x 2 m,90. E curios sistemul întrebuințat de arhitect pentru a trece de la planul pătrat la cel rotund, spre a ridica pe acesta cupola sa. La cele patru unghiuri a așezat de-a curmezișul lespezi equarrisate de 1m,30X0m,40, obținând astfel un fel de pandantive primitive, totuși capabile de a permite trecerea de la planul pătrat la cel circular. Bolta era alcătuită din pietre destul de mari, din care cea mai mare, cheia, măsoară 0m,80 x 0m,80 x 0m,35. Intrarea în mormânt se făcea printr-o largă deschizătură, un fel de ușă ale cărei ușiori monoliți măsoară 1m,90 x 0m,40 x 0m,40. În paturile de pământ, care alcătuiesc acest tumulus, am descoperit un mare număr de pietre cioplite grosolan în chip de animal. Unul pare a reprezenta capul unei oi sau vaci (taur?), întors spre dreapta. Se distinge ușor conturul și ochiul scobit exact la locul său. Al doilea înfățișează deasemenea capul unui animal cu gâtul și începutul corpului său. Urechia este indicată în chip învederat și mai ales ochiul se arată printr-un cerc săpat cu un instrument. Aceste sculpturi primitive sunt identice cu cele descoperite de mine în mormintele barbare de lângă Callatis. Ele aparțin aceleași populațiuni și aceleași epoci, adică Sciților, care locuiau în interiorul Dobrogei prin veacurile al 4 -1 î.Hr. și 1-2 d.Hr.. Această populațiune împrumutase de la greci (eleni) tehnica construcțiunilor mormintelor lor: 1) cuva sau sarcofagul cu pietre equarrisate, acoperită cu lespezi mari; 2) mormântul boltit cu cheie de boltă (mormânt cu cupolă fiind întrebuințat de greci încă din epoca miceniană (vezi tezaurul lui Atreu). Barbarii băștinași ai Sciției Minor săvârșeau la îmmormântare un rit special: îngroparea de figuri de animale domestice, de pești, de păsări, care alcătuiau probabil ofranda sau jertfa obișnuită pentru mort.” Trebuie avut în vedere că, până în secolul 5-4 î.Hr. singurul drum care ducea de la cetățile din nord Histria și Tomis, la Callatis (Cerbattis-Mangalia) și mai departe de-a lungul țărmului, era cel de la Techirghiol, Urluchioi, lacul de astăzi fiind în acea vreme un golf al Pontului Euxin. Astfel fosta cetate de la capătul extrem al fostului golf, constituia o etapă naturală pe acest drum de coastă în lumea antică timpurie. Vizitând Valea Regilor Traci din Bulgaria aveam să văd această tehnică de construire a tumulilor funerari aplicată în fel și chip, cu o cupolă, cu două cupole, etc.

Înmormântarea în acest fel asigura posibilitatea revenirii la o nouă viață, dar și posibilitatea de a fi tot conducător, recunoscut după armură, sau elementele simbolice ce l-au însoțit pe cel decedat. Coroana de Frunze (de aur, de laur, etc.) asigura locul fruntaș. Viețile erau reprezentate precum frunzele în Copacul Vieții. Totul era ca sufletul să revină pe același ram, continuându-și ascensiunea spiritual. Sculpturile animaliere primitive reprezentau „forme” ce se doreau revenite la viață, după Marea Metamorfoză Planetară ce vine periodic.” Ca principal obiect de inventar, în mormintele Jamnaja, este ocrul roşu. El apare frecvent sub formă de bulgări, dar şi de praf, fiind plasat atât pe fundul gropii, cât şi pe oasele defunctului. Ocrul roşu reprezintă sângele celor răniţi, fie om, fie animal, precum şi flacăra focului, omul preistoric identificând culoarea roşie noţiunilor de viaţă şi de moarte (sau reprezintă fierul din sânge care ne trage magnetic să avem o soartă peste „7 neamuri”, precum cardul magnetic – fenomenul de histerezis). Alte obiecte de inventar din mormintele tumulare sunt: -inele de buclă, din bronz, cupru, argint şi chiar aur; șiraguri de mărgele (perle) realizate din caolin şi vopsite de obicei în verde; unelte din silex (întâlnite şi în necropolele altor culturi preistorice). Însemnările istoricului Oreste Tafrali devin importante pentru că oferă imaginea unei părți din istoria litoralului nostru, atât de frământată timp de câteva mii de ani și ne oferă acces la ceva ce s-a pierdut în timp (Mormântul – tumular cu cupolă de la Tekirghiol). Poate o reconstituire a sa într-o sală muzeală va ajuta la recompunerea unui ritual finerar antic și a unui moment de evoluție a civilizației aflate la malul Mării Negre… (George V. Grigore)


Fagul de peste 500 de ani din Valea Arieșului…

Am urcat dealul la Mercheașa (jud. Brașov) acum căteva zile și am văzut întregul platou al stejarilor multiseculari. Zona seamănă cu aceea aflată în apropierea orașului Sighișoara. Uriași copaci, cu crengi gigantice, se întind către cer, frunză cu frunză. Pare ireal… Aici, la Mercheașa se află bătrânul – bătrânilor, un gorun de peste 920 de ani. Are un trunchi imens, cu rădăcini puternice, ce se strecoară șerpește către centrul planetei. Nu poți să nu-l privești cu respect și să te gândești că a fost martor tăcut la atâtea și atâtea evenimente istorice și planetare. Dar, pornind pe acestă „cale” a copacilor „maeștri” ai României, dacă treci pe Valea Arieşului pe drumul spre Câmpeni (jud. Alba), într-una din drumeţiile din Apuseni, nu se poate să nu opreşti la Muncelu. Acolo se află unul dintre cei mai măreţi copaci pe care i-ai văzut vreodată, denumit şi „copacul fermecat”.

Frunzele acestuia se usucă dar nu cad decât primăvara, lucru care a determinat apariţia a mai multor poveşti şi legende. Se poate spune că acest fag „se crede” a fi brad și caută o cale către nemurire. Una dintre acestea susţine că sub acest arbore s-ar fi întâlnit Avram Iancu cu împăratul austriac Franz Josef. Dacă te afli în vizită pe aici, odată cu el – Copacul fermecat – se pot afla şi legendele care se ascund sub coama sa falnică. Se ajunge lângă acesta parcurgând un drum prin pădure pe o potecă ce este folosită şi astăzi de oamenii locurilor. Coama copacului este de o frumuseţe imperială, nu degeaba este denumit Fagul Împăratului. Bătrânii locului spun că pomul ar avea peste 500 de ani.

Legenda afirmă că aici s-ar fi întâlnit Avram Iancu cu împăratul austriac Franz Josef, pentru a negocia un pact, de unde ar proveni şi denumirea de „Fagul Împăratului”. Legenda nu ar avea, însă, corespondent în realitate, Avram Iancu refuzând să-l întâlnească pe Împăratul Austro-Ungar în 1852, pe când acesta sosise în Ţara Moţilor. Varianta oficială a legendei transmisă din generaţie în generaţie sună astfel: „Se spune că pe la anul 1850, după ce marele seism social de la 1848 s-a liniştit, pe Valea Arieşului a venit împăratul de la Viena, vroind să-i liniştească pe moţi şi să se întâlnească cu Avram Iancu. În drum spre Câmpeni, se zice că Împaratul ar fi poposit la umbră falnicului copac. În timp ce se odihnea la umbra deasă, aude un cântec de fluier, pe partea cealaltă a Arieşului. Împăratul întreabă un călător: „Cine cântă atât de frumos din fluier?”. Călătorul îi spune că e Avram Iancu. Auzind aceasta, împăratul numaidecât îşi trimite pe unul dintre oamenii săi, să-l cheme pe Craiul Moţilor, la o întâlnire cu Măria Sa. Când solul împăratului ajunge la Avram Iancu şi îi spune pentru ce a fost trimis, Iancu îi răspunde: „Spune-i stăpânului tău, că un nebun cu un mincinos, nu pot stă de vorba!”. O altă poveste spune că pe aici ar fi trecut un vechi drum care traversa munţii, iar acolo, la „Fagul Împăratului”, s-ar fi oprit, cu sute de ani în urmă, un călugăr şi el ar fi binecuvântat bucata aceea de pământ, pentru ca după aceea să răsară pomul fermecat.

În apropierea fagului se află şi un izvor despre care localnicii susţin că este tămăduitor. Munţii, codrii, pădurile sau izvoarele, toate au poveştile lor, unele mai mult sau mai puțin adevărate. De cum păşeşti pe cărările pădurilor şi ale codrilor, dacă te opreşti lângă izvoare să îţi potoleşti setea, în murmurul acestora vei auzi poveştile locurilor, vechi de sute şi sute de ani. Poveşti cu zâne, cu uriaşi, cu fiinţe cu puteri supranaturale, cu crăiese, cu feţi frumoşi sau cu zmei. Cu pomi care parcă îți vorbesc și te cheamă în apropierea lor să îţi spună legendele locului. Unul dintre aceste locuri pline de legende se află în Munţii Apuseni, pe drumul dintre Baia de Arieş şi Câmpeni (jud. Alba). Legendele şi poveştile locului sunt păstrate cu stricteţe de localnici şi apoi transmise din generaţie în generaţie. Aşa este şi legenda „copacului fermecat”, care mai este numit şi „Fagul Împăratului”, ce poate fi văzut de pe Drumul Naţional 75, în dreptul satului Muncelu. „Fagul împăratului” mai este cunoscut şi ca, „pomul cu frunze veşnice”, care refuză să cadă înainte de anotimpul geros și protejează, astfel, mugurii de pe crengi de frigul iernii. La minunatul copac se poate ajunge cu maşina pe DN75 Turda-Stei, până în Muncel, de unde „Fagul Împăratului” poate fi observat într-un pâlc de molizi din lunca Arieşului.


Ibex – Capra alpină dispărută din România

În depozitele fosile adăpostite prin peșterile României se întâlnesc și oase de Capră alpină (Capra ibex). Aceste sisteme carstice sunt: Peștera Urșilor (Chișcău; jud. Bihor), Peștera cu Oase (Munții Aninei – Banat), Peștera Muierilor (Baia de Fier – jud. Gorj), dar și altele. Capra Ibex este o specie de capră sălbatică ce încă trăiește în Munții Alpi, în Europa. Rudele sale mai apropiate sunt Capra siberiană și Capra nubiană. Fiind o excelentă cățărătoare, habitatul său este hotarul dintre regiunea stâncoasă a munților Alpi și regiunea pădurilor alpine. Zona pe care o ocupă este teren abrupt, accidentat, la altitudini de până la 3200 metri. Capra alpină are constituția specifică speciilor de capre, părul este cenușiu-brun, cu o nuanță de negru, coada este scurtă și lată, urechile sunt mici, orificiile nazale sunt puțin înclinate. Talia măsoară între 80 și 100 cm, lungimea corpului între 130 și 160 cm, masculii au greutatea corporală cuprinsă între 75 și 120 kilograme, iar femelele cântăresc aproximativ 50 kilograme. Degetele membrelor anterioare și posterioare sunt acoperite cu ongloane. Mobilitatea lor le ușurează caprelor cățărarea pe stânci. Coarnele ambelor sexe sunt încovoiate și inelate, dar ale femelelor sunt mai scurte. Coarnele masculilor pot atinge și lungimi de un metru și pe măsură ce aceștia înaintează în vârstă devin mai groase și mai inelate. Masculul, la fel ca la alte specii de capre, emană un miros puternic specific de „țap”.

Capra alpină este un animal în exclusivitate ierbivor. Se hrănește cu ierburi, plante cu tulpina moale, lăstari de tufișuri și arbori. Se ridică uneori pe membrele posterioare pentru a ajunge la hrana aflată la înălțime – frunze și lăstari. În afara perioadei de împerechere care durează din decembrie până la începutul lui ianuarie, masculii și femelele trăiesc în grupuri separate, femelele fiind împreună cu puii. Caprele alpine colindă munții în căutarea hranei. Refugiul lor în caz de pericol sunt stâncile. Având auzul, vederea și mirosul foarte dezvoltate, sesizează din timp pericolul și încearcă să-l ocolească. Dacă totuși sunt atacate, își folosesc coarnele pentru a se apăra. Dușmanii lor naturali sunt vulturii, lupii, urșii, râșii, vulpile. În perioada de rut, masculii sunt dominați de instincte sexuale puternice. Între masculi au loc lupte puternice, dar de regulă nici unul nu suferă răni serioase, lupta constând în evidențierea masculului cel mai puternic, cu coarnele cele mai mari. Învingătorii își strâng în jurul lor mai multe femele. Deși maturitatea sexuală se atinge la vârsta de doi-patru ani, masculii trebuie să aștepte cel puțin 6 ani până când coarnele devin suficient de mari pentru a se lupta cu rivalii. După un interval de 165-170 de zile de la împerechere, femelele fată unul sau – destul de rar – doi pui. Aceștia trec repede la hrana solidă, dar rămân în grija mamei până în toamna anului viitor.

În urmă cu 100.000 de ani, capra alpină (Ibex) era întâlnită în toate regiunile stâncoase din Europa Centrală. Capra alpină a fost vânată mult timp de către om, fiind adusă aproape de extincție. În vremea romanilor era privită ca un animal mistic, unele părți ale corpului său erau considerate ca având puteri vindecătoare și erau folosite ca ingrediente pentru diverse poțiuni magice. La fel, în evul mediu, coarnele, transformate în pulbere, erau folosite ca remediu pentru impotență, sângele pentru combaterea calculilor renali, iar stomacul împotriva depresiei. În anul 1856, regele Victor Emanuel al II-lea al Italiei a hotărât ca vânarea caprelor alpine să fie permisă doar membrilor familiei regale, creând în acest scop în Valea Aostei, rezervația Gran-Paradiso, protejată de paznici (devenită în 1922, Parcul Național Gran-Paradiso). În anii 1990, se estima existența a cca 30.000 de exemplare, din care jumătate pe teritoriul Elveției, iar restul în Italia, Franța, Austria, Slovenia și Germania. (G.V.G.)