Grâul la români înseamnă viaţa la români…

Adevăruri trecute în legendă vorbesc despre un teritoriu în care caii înotau până la piept prin marea de spice, călăreţii fiind nevoiţi să-şi croiască drum cu suliţa. Monede descoperite în vechile cetăţi Tomis şi Callatys, datând de peste 2.500 de ani, poartă pe o parte chipul zeiţei Demeter (a agriculturii) iar pe cealaltă parte spice de grâu.
Grâul la români înseamnă viaţă la români. Istoria grâului- istoria românilor; mai veche şi mai nouă, aşa cum s-a scris ea între brazda gândului şi a mâinii. Grâul de azimă şi de sămânţă, grâul de viaţă lungă, urcat din palma truditorului până la talpa lui Dumnezeu.

Numeroase sunt frescele românilor, în care existenţa noastră este sculptată cu grâu. Una din ele, mai apropiată memoriei noastre, am întâlnit-o nu departe de satul meu, la Crâmpoia de Olt. Acolo, la grinda unei case, o sticluţă cu grâu este păstrată şi astăzi cu sfinţenie, alături de o ramură de busuioc. Întâmplarea s-a petrecut în întunecatul an 1907.

Printre participanţii la Răscoală se afla şi un tânăr, proaspăt căsătorit, care nu adusese acasă decât un sân de grâu, să-i facă nevasta o pâine mare şi albă, să se ospăteze cum poate nici la nuntă nu izbutise. Până dimineaţa însă jandarmii îl şi săltaseră. A apucat numai să-i strige nevestei să-i păstreze şi lui un pumn de grâu, să-l vadă cum arată, la întoarcere. Dar nu s-a mai întors. Femeia a umplut o sticluţă cu grâu şi-a agăţat-o la grindă, lângă icoană, alături de busuiocul ce-i înmiresmase, în noaptea nunţii, sânul tânăr.

N-am cunoscut-o pe femeie, deşi nu se dusese de mult la Domnul, când hălăduiam eu prin noroaiele satului aceluia. Mult mai târziu, la o altă revenire în Crâmpoia, am cunoscut un nepot; aflat şi el acum (atunci!) la vârsta apropiatei bătrâneţi.

Era chiar vremea secerişului. Câmpul arăta ca o spinare de uriaş jerpelită; tarlale de grâu, tarlale de mirişte, alte ierburi. Omul meu ia un spic în palmă şi-l freacă. Apoi mi-l arată, întrebându-mă dacă văd ceva. Dar tot el continuă: ,,Uite, pe fiecare bob se află încrustată o cruce; este Iisus Hristos răstignit. Şi noi, odată cu El; noi, ăştia care trăim în legea grâului.

Că noi de când ne ştim suntem înfrăţiţi cu grâul. Ştii dumneata cum se cheamă momentul acela când zic agronomii că grâul rodeşte? Noi zicem că atunci grâul înfrăţeşte. Şi de unde să fi venit acest nume, dacă nu de la om? Cărei plante i se mai spune că înfrăţeşte? Şi, slavă Domnului, lăstăriş avem destul”. Omul îmi vorbea din mers, în amiaza topită-n sudoare şi de sub frunte îi şiroiau cute adânci. Păşea desculţ şi moale, peste peria aspră a miriştii- şi nu ştiu de ce, am vrut să-i văd tălpile. Am rămas puţin în urmă şi l-am cercetat cu luare-aminte. În tălpile lui, pline de brazde şi de tranşee, îi încolţiseră boabe de grâu, scoţând în afară o perniţă de frunzuliţe verzi, care-i ocroteau mersul prin ţepii miriştii. Şi-mi amintesc, brusc, că şi la mama văzusem aşa ceva. Nişte sfinţi. …Abia când am ajuns acasă, după ce mă iniţiase astfel în taina grâului, mi-a arătat sticluţa şi busuiocul de la icoană.

Cum să vorbeşti, atunci, despre pâinea frământată din acest grâu, decât ca despre o împărtăşanie de toate zilele, dăruită nouă de Dumnezeu? Îmi amintesc o vorbă a regretatului om de cultură basarabean, Ion Ungureanu, consemnată de scriitoarea Larisa Turea, în ,,Cartea foametei” (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008) despre drama
basarabenilor înfometaţi (de fapt, ucişi prin înfometare!) de către politica stalinistă a Kremlinului. Rememorând acel coşmar, Ion Ungureanu mărturisea cât de mult suferă astăzi, când vede că se risipeşte fie şi o firimitură de pâine…

În consonanţă cu această mărturisire, iată povestea unei chifle, la care, nu de mult, am fost martor ocular. Nu se ştie cu poposise acolo, pe tipsia de asfalt cenuşiu, sub ploaia toridă de raze, ca o vietate încolţită, gata s-o ia din loc la cel mai mic semnal de alarmă. Şi semnale erau destule, pe trotuarul bucureştean al Hotelului ,,Athene Palace”, pe uşa căruia tropăiau din secundă-n secundă genţi-diplomat, traiste arhaice, pungi de plastic amintind de aeroporturi internaţionale, serviete de liceu autohton. Unii treceau grăbiţi, fără să observe vietatea mică şi neajutorată. Alţii, dimpotrivă, o observau- şi călcau prudent pe de lături. Erau şi unii care o ocoleau de la distanţă, ca pe un munte ivit pe neaşteptate în cale. Erau şi din cei care, apropiindu-se de ea, strâmbau din nas, reflectând s-o strivească sub botină sau s-o evite- şi, în ultimă instanţă, treceau peste. Erau fel de fel de oameni, care reacţionau în fel de fel de chipuri. Un lucru era limpede: nici unul nu se oprea în faţa micii vietăţi. O spaimă imensă îi cuprindea pe toţi cei ce treceau prin preajma micuţei şi inofensivei chifle; a acestei vechi şi statornice bucăţi de pâine, nimerită acolo, în învălmăşeala marelui bulevard, ca un glonţ rătăcit pe pace, trimis dintr-un suflet îndrăgostit de oameni.

…Într-un târziu, s-a ivit o bătrânică. A zărit chifla, s-a apropiat de ea, s-a aplecat, a ridicat-o în palma-i tremurândă şi şi-a continuat mersul. Nu mult: atât cât să ajungă peste drum, în faţa Ateneului Român, şi s-o fărâmiţeze liniştit la porumbei.

Un articol de Ion Andreiţă

Lasă un răspuns