A nu mai fi lăsați nici să vorbim…

Și totuși, oricât ar încerca unii să le umfle ca importanță, nu afirmațiile celor de la AUR despre holocaust sunt cu adevărat scandaloase… Pentru că, în esență, acestea nu au fost făcute prin punerea unor fapte din trecut sub semnul îndoielii, ci prin punctarea, ca opinie, a relevanței lor astăzi. O importanță impusă prin ridicarea la rangul de „materii” a unor teme minore sau care pot face obiectul unor simple lecţii în cadrul materiilor existente (ex. istoria Holocaustului). Adică, teme abordate „a priori” nu dintr-o perspectivă istorică a vremurilor, ci prin punerea pe același plan, sau chiar suprapunerea, cu problemele de astăzi ale societății. Pentru că, tot ceea ce a fost catastrofal, atunci, nu mai poate fi adus astăzi ca temă actuală, de parcă acele fapte continuă și acum. De parcă, vreme de șapte decenii, nimic altceva nu s-a mai petrecut în istoria și devenirea noastră. Iar a spune despre acel subiect că, astăzi, nu atunci, nu în trecutul istoric, constituie o temă minoră nu înseamnă nici punerea la îndoială a faptelor, nici încercarea de a minimaliza durerile. Pentru că va rămâne o temă majoră a Istoriei, dar, în primul rând, în istorie, nu la timpul prezent, nu prin raportarea habotnică la acum și aici. Despre asta era vorba în discursul celor de la AUR: societatea noastră are problemele ei, iar în comparație cu ele, temele istorice și istoriografice, nu pălesc, dar trebuie să aibă un loc bine stabilit ca „urgențe”. Pentru că nu mai este nimic urgent într-un fapt de acum șapte decenii, reproșat pe nedrept nouă și pus ACUM în responsabilitatea noastră, și nu atât atunci, pentru că nu mai există contemporani acelui atunci care să spună cum a fost… Și care să aibă dreptul, suis-generis, de a pune la îndoială felul în care se văd acum, sunt prezentate astăzi, acele fapte (cel puțin în comparație cu noi, care am devenit mai vinovați chiar decât gloanțele și armele războiului)…

Pentru noi, pentru noile generații, altele sunt problemele. Și nu continua raportare la o chestiune mereu încălzită, încinsă, aruncată adesea în foc pentru a fi scoasă cu mâinile unor naivi ce încă mai cred că opinia noastră contează. De aceea, afirmațiile celor de la AUR nu au nici un fel de relevanță presupus anti-holocaustică… Au fost goale de conținut. Nu au adus nici contra-argumente, nu au aruncat nici sare pe acea rană pe care alții nu o lasă a se închide. A fost o părere, nici măcar o opinie, raportată la grijile de acum. Pentru că fără un acum nu va exista un viitor în care, măcar la lecțiile de istorie, să se vorbească despre acel atunci

Mai grave au fost reacțiile „celorlalți” pe seama a ceea ce s-a presupus că ar fi spus cei ce nu au zis, de fapt, mai nimic!… Reacțiile unor politicieni din insectarul așteptării… Și care au găsit în cuvintele celor de la AUR treptele spre reafirmare, spre ieșirea din umbra istoriei lor prezente…

Sigur, poate așa e în politică. Neatenților, credulilor li se ia tot. Iar „lupii” nu vin să-i înfrunte fățiș, ci încearcă să le sfâșie procentele pentru a lua și ei ceva de acolo. Năpustindu-se peste autorii unor afirmații pentru a ciuguli din ei. Dar nimeni nu s-a inflamat, măcar ar fi putut să facă asta pentru a mai estompa din vizibila încercare de a fura din procentele celor de la AUR, față de alte discursuri cu adevărat negaționiste. Dar care, nu vor fi niciodată recunoscute oficial ca negaționiste, pentru că sunt făcute de cei și în numele acelora care au dat definițiile formelor fără conținut ale învinovățirilor noastre. Și nu l-am văzut pe „generalul” Oprea, mare cățărător pe declarațiile celor de la AUR, să reacționeze față de cuvintele răutăcioase, veninoase, oripilante, dezgustătoare făcute de un reprezentant al acelora ce se tot victimizează la adresa filosofului Mircea Vulcănescu… Pe care l-a hulit și împroșcat cu venin în plenul parlamentului fără ca măcar un singur român de acolo să vocifereze… Poate pentru că nu mai sunt prea mulți români acolo… Sau pentru că nu te ridici împotriva celor ce sunt pe val, nu?!… Chiar dacă este același „val” de zece ani, de treizeci de ani și chiar de mai bine de șapte decenii… Iar Mircea Vulcănescu nu doar era ucis a doua oară, ci, aproape ca într-un ritual cabalic, fiecare fibră de românism ce a irumt din el, fără ca noi a mai avea măcar curajul să ne inspirăm din acel sacrificiu, a fost terfelită, acuzată… Incinerată dacă s-ar fi putut…

Cei de la  AUR au marcat totuși o linie. Poate nici nu a fost asta intenția lor, poate doar noi, atât de goliți în drepturile noastre, să vedem semne de trezire în orice vociferare. Pentru că, dacă dreptul de a întreba, măcar documentar, istoricește, va fi în continuare refuzat, și vom trece de acestă etapă a încercării de a vorbi sub forma acelui a fi (fost) sau a nu fi (fost), ne vom trezi că marele succes personal al românului intelectual va fi, în fața altor „inchiziții” și inchizitori, doar curajul de a glăsui stins: „Și totuși nu a fost!”. Și nu va mai conta despre ce va fi fost vorba: despre holocaust, despre guvernări, despre molime, despre guvernări prin molime… Pentru că acest pesudoconținut nu este important pentru cei ce ne fac astăzi reproșuri. Căci nu alegerea temei de „îndoială” a stârnit cuibul de viespi al detractorilor, ci simpla încercare de a ieși din rând, din acea permisiune dată de ei de a vorbi despre ceva…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*