Pentru o mai bună încadrare a temei de faţă, este cât se poate de nimerit să spun câteva cuvinte despre creştinismul de-nceput, mai exact despre izvoarele creştinismului. Căci nu numai că nu trebuie respinsă părerea lui Clement Alexandrinul cum că religiile anterioare creştinismului au fost pregătitoare pentru venirea Mântuitorului Iisus şi că – potrivit lui Tertulian – sufletul „păgânilor” este „în chip natural creştin”, dar trebuie să avem în vedere opiniile de genul următor ale unor teologi contemporani, teologi de talia lui D. Stăniloaie: „Dumnezeu este activ şi dincolo de frontierele creştinismului”, respectiv că „Logosul este pretutindeni în creaţie prin puterea Sa”.
Desigur, tema este în egală măsură tentantă şi stufoasă. Dar cum ea depăşeşte cu mult limitele unui eseu, voi prezenta în continuare doar câteva repere extrase din cartea mea Confesiuni esenţiale. Nu de alta dar se cunoaşte prea bine rolul ce-i revine creştinismului în formarea culturii şi civilizaţiei pe arii întinse ale globului. În paranteză fie spus, Europa de azi este produsul integral al creştinismului, iar America este cel mai de soi produs al europenilor…
Trei sunt elementele pregătitoare ale creştinismului: 1) Înţelepciunea Egiptului antic; 2) Filosofia greacă (îndeosebi stoicismul lui Epictet); 3) Cărţile sacre ale evreilor (Tora, Cabala, Talmudul).
Principalele influenţe exercitate asupra creştinismului primitiv sunt: a) Misterele orientale (misterele eleusine, misterele isiace sau misterele legate de cultul esoteric al zeiţei egiptene Isis şi mitraismul sau cultul lui Mithra, zeul persan al soarelui şi fiul lui Zarathustra); b) Sectele şi partidele (fariseii, saducheii, ebioniţii – secta sărmanilor, terapeuţii – secta asceţilor iudei din Egipt, ioaniţii – adepţii lui Ioan Botezătorul, dar mai ales gnosticii şi esenienii, două secte pe care unii le afurisesc, pe când alţii le preamăresc).
Doi sunt factorii care au contribuit nemijlocit la răspândirea creştinismului: 1) Dispariţia cetăţilor-state; 2) Apariţia comunităţilor (congregaţiilor) creştine.
La rândul său creştinismul a influenţat într-un mod copios arta medievală (occidentală şi bizantină). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclastă din Constantinopol, şi-au păstrat până în zilele noastre splendidele lor mozaicuri care înfăţişează scene biblice într-o mare varietate de culori, îmbogăţite de strălucirea aurului. Iar catedralele gotice, decorate cu acea migăloasă dantelă de piatră la care au trudit sute de ani nenumăraţi meşteri anonimi, se prezintă privitorului ca adevărate „Biblii de piatră” prin scenele din Scripturi pe care le desfăşoară.
Tot aşa arta Renaşterii, folosind aceeaşi sursă de inspiraţie, a creat marile capodopere ale picturii şi sculpturii, capodopere care astăzi umplu muzeele lumii. Cum lista artiştilor renascentişti este aproape nesfârşită, căci – urmând exemplul dat de cetăţile italiene – Renaşterea şi-a urmat neabătut drumul său istoric în cam toate ţările europene, mă voi mărgini să numesc doar câţiva dintre ei (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Frans Hals, Rembrandt, Albrecht Dürer), desigur, dând Cezarului ce-i al Cezarului, adică acordând atenţia cuvenită triunghiului de aur al Renaşterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.
Michelangelo, de pildă, este pe bună dreptate socotit cel mai mare artist al Renaşterii şi poate că al tuturor timpurilor, de îndată ce celebrele lui statui (Moise, David), precum şi nu mai puţin celebrele fresce din Capela Sixtină (Creaţia, Potopul, Judecata din urmă) au în ele monumentalitatea şi sublimul pe care autorul le-a găsit în izvorul său de inspiraţie. De altminteri, chiar Michelangelo mărturiseşte acest lucru în Rimele sale: „Din zi în zi, Tu, Doamne, toată viaţa/ Mi-ai fost şi ajutor şi călăuză”…
De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltică bizantină, dar mai ales Oratoriile lui Bach închinate Patimilor Mântuitorului, Creaţiunea lui Haydn şi Missa solemnis a lui Beethoven. Tot din Biblie s-au inspirat Dante, Tasso şi Milton când au dat omenirii nemuritoarele lor opere: Divina Comedie, Ierusalimul eliberat şi Paradisul pierdut.
Cu toate că aparţin unui alt palier al culturii universale, totuşi trebuie amintite acele minuni de artă iconografică reprezentate de frescele bisericilor şi mănăstirilor româneşti, precum şi splendidele miniaturi care împodobesc manuscrisele cărţilor bisericeşti.
*
În cele ce urmează voi căuta să învederez prin patru romane inspiraţia exercitată de creştinismul de-nceput asupra scriitorilor situaţi foarte aproape de noi sau chiar în vremea noastră: Ben Hur, romanul scriitorului american Lew Wallace, Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov, Dumnezeu s-a născut în exil din creaţia lui Vintilă Horia şi Fata din Nazaret, carte scoasă în anul 2008 de către Petru Popescu, scriitor american de origine română.
Printr-o judicioasă îmbinare a fanteziei debordante cu rigoarea informaţiei evanghelice şi a celei extrase din alte documente istorice, Lew Wallace reuşeşte performanţa de-a scrie o carte în egală măsură mult gustată de cititori şi foarte apreciată, chiar insistent recomandată de factori cu greutate decizională din Biserica catolică a timpului.
Desigur, pentru aşa ceva nu ajunge să fii doar un american pur sânge, gen Sandra Brown sau Dan Brown, doi dintre condeierii care reuşesc să-şi vândă ca pâinea caldă producţiile lor submediocre (Ben Hur la rândul său a înregistrat senzaţionale succese de public!), ci trebuie să fii înzestrat şi cu vână de artist. Iar Lew Wallace dovedeşte în acest roman că are talentul trebuincios de a-l captiva pe cititorul tuturor timpurilor şi meridianelor prin acea incontentestabilă măiestrie cu care el mânuieşte principalele instrumente de lucru ale artistului cu vocaţie: a) Uşurinţa narării; b) Simplitatea şi fluenţa cuceritoare a limbajului; c) Senzaţionalul cu care condimentează biografiile unora dintre personajele zămislite, dar un senzaţional magistral drămuit şi admirabil turnat în tiparele firescului, încât departe de-a şoca (precum Codul lui da Vinci) prin atenţia acordată aventurii ce avansează spre neverosimil, dimpotrivă, el are preţiosul dar de-a contribui la întărirea autenticului acelor vremuri de excepţie, când Mântuitorul Iisus s-a născut, a propovăduit şi a pătimit.
Căci, deşi la prima vedere personajul principal pare a fi tânărul şi bogatul evreu Iuda ben Hur (ben în ebraică, la fel ca bar în aramaică, se traduce prin „fiul lui”), cel care, după ruperea prieteniei cu trufaşul patrician roman Messala a fost condamnat la galere pe viaţă, totuşi, personajul în jurul căruia gravitează întreaga acţiune a romanului este Dumnezeul întrupat, fiul Mariei şi al dulgherului Iosif.
De altminteri, acţiunea romanului începe în deşert, locul unde se întâlnesc cei trei magi orientali – Gaspar, Melchior şi Balthasar, care apoi călătoresc împreună spre Bethlehem pentru a se închina Pruncului, adevăratul Rege al iudeilor. Iar Copilul, ne spune autorul, „era ca oricare copil; nu avea nici aură, nici coroană pe cap; nu deschise gura să vorbească şi nu dădu nici un semn că le auzea osanalele şi rugăciunile, ci, aşa cum fac pruncii, se uita mai mult la flacăra felinarului decât la ei. După puţin timp, ei se ridicară şi întorcându-se la cămile, aduseră daruri de aur, smirnă şi mirt şi le aşezară înaintea Copilului cu vorbe de evlavie.
Acesta era Mântuitorul pe care veniseră de departe să-L găsească! Se închinau Lui fără nici o umbră de îndoială în inima lor”.
De menţionat că dacă în primele douăsprezece capitole ale cărţii, miraculosul şi senzaţionalul de-abia îşi fac intrarea în scenă (doar întâlnirea celor trei magi şi drumul pe care aceştia, călăuziţi de stea, îl fac fără poticneli până la Noul născut), începând cu capitolul 13, adică „la douăzeci şi unu de ani de la cele povestite mai sus”, ele îşi fac simţită prezenţa tot mai des, dar – aşa cum deja am precizat – fără a fi câtuşi de puţin şocante sau obositoare…
Asupra tânărului Ben Hur, profund afectat de discuţia avută cu patricianul roman Messala, parcă planează o fatalitate: Acuzat că ar fi atentat la viaţa lui Valerius Gratus, noul procurator al Iudeii (de fapt o cărămidă cade de pe parapetul care străjuia acoperişul, atunci când tânărul evreu se apleacă să vadă alaiul procuratorului), Ben Hur este de îndată condamnat la galere pe viaţă, mama şi sora sunt încarcerate, iar uriaşa avere a familiei este confiscată, devenind proprietatea împăratului. În realitate, presupusa fatalitate se vădeşte a fi rezultatul oribilei înţelegeri dintre procurator şi Messala, care – împinşi de lăcomie şi dispreţ faţă de evrei – fac să dispară toţi membrii familiei Hur, căci în acest mod ei înşişi pun mâna pe o bună parte din respectiva avere.
Tot atunci, la o fântână din deşert, are loc memorabila întâlnire a arestatului trudit şi însetat cu fiul venerabilului Iosif. Acesta, mai înainte ca garda să-l poată opri, se apropie de prizonier, se aplecă cu duioşie asupra lui şi „îi dădu să bea”.
Printr-un concurs formidabil de împrejurări, înlănţuitul Ben Hur pe galeră izbuteşte să atragă asupra sa atenţia puternicului duumvir Quintus Arrius, iar după ce-l salvează pe roman de la înec, acesta îl infiază şi-l desemnează moştenitorul uriaşei sale averi.
La moartea lui Quintus Arrius, Ben Hur se întoarce în patria natală, îndemnat de gândul răzbunării, dar şi de speranţa regăsirii mamei şi surorii. Aici îl cunoaşte de îndată pe faimosul îmbogăţit Simonide, omul de încredere în afaceri al tatălui său („omul care a renunţat la viaţă, dar niciodată la un scop”), precum şi pe Esther, fiica lui.
Călăuzit de sfaturile şi convingerile de neclintit ale infirmului Simonide şi ale bătrânului mag Balthasar, Ben Hur ajunge să-l cunoască pe Mântuitor, Îi recunoaşte divinitatea şi trece hotărât de partea Lui, ba chiar se străduieşte să organizeze pe banii săi un detaşament de luptători, care să-L scape din mâinile duşmanilor tot mai înverşunaţi.
Dar cum Scripturile trebuie să se împlinească, tot planul ticluit de Ben Hur cade baltă, iar el asistă îndurerat şi neputincios la schingiuirea şi apoi la crucificarea adevăratului Domn şi Rege.
Toate acestea se întâmplă după ce Ben Hur este recunoscut de Simonide drept fiu al fostului său stăpân, ocazie cu care îi restituie întreaga avere, nu doar păstrată cu preţul vieţii lui, ci mult-mult sporită, şi mai ales după ce tânărul evreu îşi regăseşte mama şi sora scăpate de carceră printr-o adevărată minune şi tot printr-o minune izbăvite de lepră cu evanghelicele vorbe rostite de Mântuitor: „Femeie, mare e credinţa ta; facă-se precum vroieşti”…
Iar finalul romanului ni-l înfăţişează pe familistul Ben Hur (căsătorit cu Esther, tată a doi copii), în continuare atât de devotat cauzei creştinilor tot mai persecutaţi, încât el decide ca averea să şi-o folosească pentru construirea la Roma a unei biserici subterane, atâta vreme cât construirea bisericilor la suprafaţa pământului era de neimaginat.
Mult mai realizat în plan artistic decât Ben Hur este romanul Maestrul şi Margareta, creaţia de excepţie a prozatorului sovietic Mihail Bulgakov, o carte în care fantasticul coabitează cu realitatea şi amândouă se simt în ea ca-n sânul lui Avram.
Datele biografice sunt grăitoare în ceea ce priveşte interesul constant arătat de Bulgakov creştinismului în general, demonologiei şi vrăjitoriei în special: Tatăl său era profesor de dogmatică la Academia Teologică din Kiev, oraşul în care viitorul scriitor a văzut lumina zilei în anul 1891!
Neîndoios că romanul în cadrele sale generale, la fel ca numele de Woland dat diavolului, i-au fost inspirate lui Bulgakov de Faustul lui Goethe. Ne amintim că la sărbătoarea sabatului unde Mefisto îl conduce pe Faust, diavolul îşi spune Woland, ceea ce de fapt înseamnă preluarea deformată a cuvântului valant, nume sub care e desemnat prinţul întunericului într-unul din dialectele germane.
O altă analogie între Faust şi romanul Maestrul şi Margareta vizează perioada lor de elaborare. Asemenea lui Goethe, care (teoretic) a fost absorbit toată viaţa de capodopera sa, tot astfel Bulgakov a meditat îndelung la cartea lui de căpătâi, lucrând efectiv la scrierea ei între anii 1929-1940. Chiar şi în 1940, ultimul an de viaţă al scriitorului şi anul în care el şi-a pierdut complet vederea, munca la roman a continuat prin dictare.
Numele scriitorului devine celebru de-abia după anul 1960, adică atunci când romanul Maestrul şi Margareta, apărut mai întâi în limba rusă, cunoaşte o adevărată frenezie editorială în Anglia, Italia, Franţa, SUA şi Germania.
Se subînţelege cărui fapt se datorează tipărirea cărţii la mai bine de două decenii de la moartea autorului: Urmaşii lui Bulgakov nu s-au grăbit în plină epocă stalinistă să-şi rişte capetele odată cu manuscrisul, ci au aşteptat o relativă relaxare ideologică şi politică. Ceea ce s-a şi întâmplat după moartea tătucului Stalin, în urma rechizitoriului lui Hruşciov îndreptat împotriva mitului stalinist. Căci – nu-i aşa? – perioada comunistă într-un fel, cea postcomunistă în alt fel, ne dovedesc negru pe alb existenţa şi persistenţa tabu-urilor totemice şi a miturilor nereligioase (extrasacrale)…
Romanul Maestrul şi Margareta îşi derulează acţiunea pe două planuri, din care primul este plasat în Moscova secolului 20. Numai că din chiar debutul romanului, dracul îşi vâră coada la propriu, ceea ce duce la o suită de evenimente dintre cele mai bizare, unul mai inexplicabil ca celălalt pentru ateii temeinic educaţi să nege şi să ia în derâdere atât lucrurile sfinte, cât şi pe cele diavoleşti: Unuia dintre activiştii culturali tramvaiul îi taie capul taman în locul şi la momentul cum Woland îi prezisese doar cu câteva minute mai înainte, tânărul poet care asistase la discuţie şi tragedie îşi pierde minţile, un alt activist cultural este expediat în pijama şi papuci tocmai în Ialta, iar apartamentul lui astfel eliberat, de îndată este luat în primire de Woland şi ajutoarele sale: fonfăitul Koroviev-Fagot, poznaşul motan Behemoth, hidosul Azazello, impudica Hella. În momentele cruciale îşi face apariţia şi Abaddona, însă acesta poartă ochelari negri, căci privirea lui ucide.
Dar ce caută banda de demoni la Moscova? Scopul lor prioritar este este acela de-a organiza sabatul în apartamentul în care şi-au instalat statul major. Întrucât se cam plictisesc, îndeosebi după ce Margareta, iubita maestrului, le-a căzut în mreje şi a fost desemnată regina balului, iată-i pe demoni că se dedau la năzbâtii şi acţiuni justiţiare în rândul nenumăraţilor pungaşi şi potlogari ai Moscovei bolşevice.
Este şi acesta un mod subtil al autorului de-a arăta pe de-o parte eşecul lamentabil al eticii bolşevismului, pe de altă parte de-a ilustra harababura din minţile cetăţenilor şi din instituţiile statului. De parcă Bulgakov ar fi gata-gata s-o spună pe şleau: “Doar dracu se mai poate descurca în acest talmeş-balmeş”…Ironia doar întrezărită a scriitorului la adresa rânduielilor şi mentalităţilor bolşevice, împreună cu hazul stârnit de adorabila pereche Koroviev-Behemoth, conferă cărţii farmec şi vervă scânteietoare, iar cititorului îi garantează o lectură antrenantă şi instructivă.
Pe celălalt plan, cel rezervat romanului neterminat al maestrului, în Ierusalimul atât de urât de procuratorul Pilat din Pont se derulează procesul lui Iisus, urmat de crucificarea Lui. Pilat n-are nici un interes ca filosoful vagabond Yeshua să fie răstignit. Dimpotrivă, dacă ar putea l-ar face scăpat de pedeapsă, fie şi pentru a le face în ciudă nesuferiţilor de rabini ai evreilor. Unde mai pui că în timpul discuţiei cu seninul şi jovialul acuzat, lui Pilat ca prin minune i-a dispărut insuportabila hemicranie ce-l încearcă atât de des.
Neputând să-L salveze pe acuzat, cu toată autoritatea sa de care face uz, Pilat îşi oferă anumite compensaţii secrete, pentru ca în acest mod să mai îndulcească niţel gustul amar al înfrângerii suferite în faţa fanatismului rabinic, care mai degrabă încuviinţează nedreptatea decât dezordinea: Pune la cale uciderea trădătorului Iuda şi are o discuţie particulară cu Levi Matei, ucenicul şi adoratorul Crucificatului. (va urma)
Lasă un răspuns