Încă un an sinistru se încheie. Începe altul…

E din ce în ce mai greu de înţeles de ce România are politicieni – miniştri, birocraţi de vârf, deputaţi, senatori, de multe ori primari sau preşedinţi de consilii judeţene – lamentabil şcolarizaţi, imbecili, escroci, şi deci, inevitabil, corupţi. Nici majoritatea lucrătorilor din presă, mass media, institute de sondaje, din propagandă nu e mai brează. De altfel, politicienii şi media fac un talmeş-balmeş greu de disociat: Rareş Bogdan, din jurnalist, devine peste noapte politician, trompeta lui Iohannis şi a PNL-ului. Cei mai mulţi par a fi cu totul lipsiţi de scrupule ori bariere, de instinct al legii, fără nici un Dumnezeu. Pe lângă amatorismul de speriat, criminal.

Viaţa publică arată de parcă în România nu s-ar mai naşte oameni de ispravă, oameni capabili şi cu atât mai puţin foarte dotaţi. Şi e ca şi cum cei buni, competenţi, muncitori, cei curaţi au plecat unde au văzut cu ochii. În ultimul an, Klaus Iohannis şi-a dovedit hărnicia într-o singură direcţie. A semnat la greu, pe bandă rulantă, punerea pe liber a unor grămezi de magistraţi, judecători şi procurori. Aduce oameni noi? Ce fel, de unde şi în ce scop? Parcă sufeream de lipsa lor în anii din urmă. În acelaşi timp, bugetele instituţiilor de forţă continuă să crească aiuritor. Toate aceste instituţii sunt orientate spre interior. O mare Miliţie. Şi dacă nu e destul, armata se va orienta şi ea tot spre interior, cum s-a văzut în timpul pandemiei.

Nici în celelalte ţări din UE lucrurile nu pare să stea mult mai bine. Cu unele excepţii, fără doar şi poate. Dacă ne uităm spre ultimii (mulţi!) cancelari austrieci, spre politicienii din Franţa, Italia, Spania, Olanda sau, recent, spre noul guvern din Germania, cu incredibila, bombastica ministreasă de Externe, Annalena Baerbock, ecologistă cică, nu putem decât să rămânem cu gura căscată. Nici aceştia nu par aleşi de cetăţenii din ţările lor, ci puşi cu o mână în stare de ebrietate.

Dar putem privi şi spre prim-miniştrii şi miniştrii Canadei, Australiei şi Noii Zeelande, ţări anglofone în principal, ca şi spre SUA, ai cărei politicieni uimesc (în sens deplorabil) lumea de vreo doi ani. Deriva generală pare să fi început odată cu mandatul lui Donald Trump. Toţi aceşti politicieni din ţări partenere sau prietene nu se arată a fi mai buni decât ultimii noştri prim-miniştri şi miniştri liberali sau userişti: Ludovic Orban, Florin Cîţu sau Nicolae Ciucă şi comparşii lor. E adevărat că despre Nicolae Ciucă nu ştim mare lucru, doar că e general. Competenţele sale în istorie, geopolitică, diplomaţie şi, mai ales, în economie le sunt complet necunoscute românilor. De competenţe politice probabil că nu va avea nevoie, le va înlocui cu deprinderile militare: un-doi, la stân-ga!, la dreap-ta!, drepţi! (statul de drepţi).

De ce şi cum funcţionează ceas această nesfârşită selecţie inversă? S-a prostit sau se prosteşte iremediabil Europa, lumea occidentală în general? Sau există o altă explicaţie? Am intrat cumva într-o formă de dictatură nouă, încă neinventariată de experţi, de savanţi? O dictatură în care sunt selectaţi politicieni şi oameni de media, poate şi magistraţi sau lucrători din serviciile speciale nu pentru calităţile lor, pentru dotarea lor nativă, ci, dimpotrivă, pentru neputinţele lor, pentru viciile şi tarele lor, doar pentru disponibilitatea lor de a se supune?

E adevărat că nişte proşti, nişte neisprăviţi, nişte imorali sau mai degrabă amorali execută fără să pună întrebări, întocmai şi la timp, orice ordin aberant. Ei ştiu cine i-a pus acolo, în locul nemeritat în care se găsesc, ştiu de cine depind. Dacă îşi pierd „chifteaua” sau „friptura”, nu se vor întoarce niciodată de unde au fost eliminaţi şi pentru unii poate fi chiar mai rău.

Desigur, această contraselecţie sinistră nu are nimic de-a face cu multlăudata democraţie. Florin Cîţu sau Nicolae Ciucă nu au ajuns prim-miniştri în mod autentic democratic. Asta s-a văzut de la o poştă. Promovarea acestor personaje sus-puse aminteşte puternic de directivele NKVD cu care a fost nenorocită România după 1949. Cele care au urmărit distrugerea sistematică a ţării şi prin promovarea nulităţilor. Sau aminteşte şi de instalarea fascismului în Europa. Sau mai aminteşte de cine şi cum a introdus comunismul în Rusia. Sau de eşuata Republică de la Weimar.

Spre ce catastrofă ne îndreptăm? Ce ni se ascunde? La 21 decembrie am asistat la o grotescă punere în scenă a unui presupus protest popular. Au fost interpelaţi şi reţinuţi ilegal manifestanţi şi ziarişti. (Vezi cazul stupefiant al Iosefinei Pascal.) Ce căuta însărcinatul cu Afaceri american la Parlamentul României în chiar ziua protestului anunţată cu câteva săptămâni înainte? De ce a semănat protestul de la Parlament cu protestul din 6 ianuarie 2021 care a dus la invadarea Capitoliului? Protestul de la Bucureşti a fost doar o copie penibilă, aparent prost regizată, a întâmplării de la Washington. Care nici ea nu a fost lămurită până azi. De ce trebuie să ne mulţumim din nou doar cu un ofiţer? Nu merităm un ambasador politic din partea „partenerului strategic”?

Criza Covid, criza vaccinării obligatorii a fost şi este, indiscutabil, o lupă măritoare pusă asupra decidenţilor, asupra mass mediei şi a doctorilor de pretutindeni.

În loc ca lumea să rămână blocată, s-a produs o incredibilă accelerare a „particulelor”. Cei mai mulţi dintre „reprezentanţi” s-au compromis, şi-au arătat micimea, neruşinarea, uneori faţa bestială, lipsa totală de reprezentativitate. Dar s-au distins şi destui medici şi cercetători, scriitori şi ziarişti, aproape deloc politicieni în post, mulţi avocaţi curajoşi şi devotaţi. S-a ales grâul de neghină cu o viteză neegalată în istoria recentă. Lumea ştie de ce parte este, în cine poate avea încredere.

Dar soluţii pentru ieşirea din marea criză în care am fost băgaţi ca într-un război biologic, hibrid nu se întrevăd. Doar o rezistenţă cotidiană, cu speranţa unor rezolvări, a unor miracole în timpul care vine. În schimb, ameninţarea unui conflict militar în vecinătatea noastră imediată nu face decât să crească de la o zi la alta. Se adaugă spectrul sărăciei, al frigului, al penelor de curent şi al marii crize economice (care va începe înainte sau după căderea Burselor?). Şi totuşi, Istoria nu se poate termina mâine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*