Măreție și simplitate!

În noaptea de Crăciun, postul TVR 2 a transmis în direct de la Vatican liturghia Nașterii Domnului. Papa Francisc, în predica sa, a făcut un elogiu „micimii”. Măreție sau micime?, se întreba. Bogăție sau sărăcie? Și ne îndemna să ne umplem de Harul micimii, de Harul fragilității, căci omul este o ființă fragilă. Și să facem călătoria de Crăciun, care este călătoria la Bethleem, acolo unde s-a născut Domnul Iisus. Și unde s-a născut? Într-o iesle, înconjurat de animale și păstori. El s-a născut în sărăcie și simplitate. Acesta este sensul micimii. Micimea ca Simplitate, nu ca josnicie, ca mediocritate. Nașterea lui Iisus este o călătorie către micime.

Și unde a predicat Papa acest mesaj? În Bazilica Sf. Petru din Roma, simbol al Măreției. Unde făcea papa elogiul sărăciei? Într-o catedrală plină cu aur. Aurul, simbolul bogăției, al puterii. Erau adunate în catedrală toate somitățile papale, sute de prelați din ierarhia bisericii catolice, care sunt comandanții unei armate de mii și milioane de preoți care trăiesc în bogăție de pe urma sărăciei lui Hristos. Cred că nici Musk, nici un miliardar al lumii nu-și permite să sărbătorească un eveniment cu atâta fast. Dar biserica face elogiul micimii într-un mod grandilocvent, trufaș, o sfidare a sărăciei. Unde s-a ajuns, la crearea unui spectacol megalomanic, la un ritual ce sfidează orice micime. Cred că însuși Iisus de ar vedea, s-ar speria, ar ieși afară din biserică.

Biserica a ajuns o putere zdrobitoare, ce-am văzut este manifestarea megalomaniei religioase, simbolul măreției gonflate, semețe, reprezentate de aur, veștminte strălucitoare și însemne bisericești. A fost o mare contradicție între cuvântul Papei, modest, potrivit, profund, și carnavalul grandilocvent al liturghiei. Și m-a surprins și faptul că Tatăl nostru nu a fost spus cu versetul schimbat („Și nu lăsa să fim duși în ispită”), așa cum a decretat Papa. Ce slujbă de o măreție lătăreață, inutilă, fără sens, când ne gândim la ce ne învață Iisus când trebuie să spunem Tatăl nostru: „Iar când vă rugați, nu fiți ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouăîși iau răsplata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei, 6, 5-6).

Rugăciunea este un act intim, sufletesc, nu o măreție deșartă. Așa au încercat și nazi, și comuniștii, să-și predice rugăciunile lor lătrătoare pe stadioane, dar știm ce s-a întâmplat, fiindcă l-au înlocuit pe Dumnezeu cu Hitler sau Stalin!

Și slujba de la Vatican este modelul universal. După ea se iau toți. Pe tot pământul este așa.

Mi-aduc aminte de zeci de slujbe la care am participat în bisericile catolice de la New York, toate de o măreție impresionată, în frunte cu St. Patrick’s Cathedral de pe Fifth Avenue, un fel de Notre Dame al Americii, până la gigantica Saint John the Divine, de pe Amsterdam Avenue, una dintre cele mai mari catedrale ale lumii. În ea, cred că încap toate bisericile de lemn din Maramureș! Așa cum cred că încap și în Catedrala Mântuirii Neamului de la București, un alt exces al măreției, care sfidează micimea christică. De ce aceste excese ale urmașilor lui Iisus? S-a creat în timp o realitate religioasă grandilocventă, cu mii și milioane de biserici și slujbași, de „predicatori” închipuiți pe la televiziuni, paralelă cu simplitatea christică, s-a creat un spectacol ceremonial extem de sofisticat și costisitor! Costă o avere o astfel de slujbă!

Cred că revenirea la micime, la simplitate, a bisericii este imposibilă. Ea se înstrăinează tot mai mult de credința simplă, cum spunea Eminescu.

Măreție adevărată nu mai poate exista decât în sufletele noastre, ale celor care credem în Iisus.

Întotdeauna într-o catedrală catolică, precum cele americane, m-am simțit copleșit. Măreția acestor catedrale strivește omul. Monumentalitatea catedralelor catolice te face să te simți o gânganie. Am cunoscut și preoți catolici, în special pe cei de la St. Jean Baptiste Church și Saint Monica. Sunt extrem de modești și spiritualizați comparativ cu clădirile unde slujesc. Ei parcă și-ar cere iertare față de nefireasca poziție spațială în care sunt nevoiți să predice cuvântul Domnului. Iar când intervin și orga, și corul, ca la Vatican, unde erau mai multe formații corale formate din sute de persoane, care au cântat colinde și psalmi, omul este total copleșit, redus la micimea nimicniciei sale.

Dimpotrivă, o bisericuță din Maramureș înalță omul, nu-l strivește. Și glasurile unor măicuțe sau călugări ți se par cu adevărat divine. I-aș fi luat pe toți de acolo, de la Vatican, și i-aș fi adus să fie colindați de măicuțele de la Mănăstirea Buciumeni. Să asculte cum sună simplitatea. Bisericile noastre mici, din lemn, în prelungirea naturii, sunt pe potriva sufletului omenesc. Nașterea lui Hristos înseamnă regăsirea omului ca om divin, regăsirea divinității din om. Omul este mai presus decât biserica de piatră. A spus-o Sf. Ioan Gură de Aur: „Omul este cu mult mai însemnat şi mai preţuit decât biserica de zid. Hristos n-a murit pentru zidurile bisericii, ci pentru aceste temple duhovniceşti, care sunt oamenii”. Iar acest adevăr a fost găsit și în Evanghelia după Toma, care se pierduse. El spune așa: „Regatul Domnului e în tine și în jurul tău, nu în clădiri de lemn și piatră. Despică o bucată de lemn și sunt acolo. Ridică o piatră și mă vei găsi”.

Lasă un răspuns