I. I. Russu (1911 – 1985) a fost un important istoric, profesor universitar, arheolog român și membru al Institutului de Istorie din Cluj. Despre dumnealui s-a scris mult și se va mai scrie.Eu voi nota însă o amintire personală legată de acest om mare al culturii românești.
Era în ziua de 6 martie 1981. Mă aflam la Timișoara, participând la un simpozion de istorie. Deschiderea oficială a simpozionului a avut loc în sala de ședințe a Casei de Mode. A prezidat Domnul Petre Dănică, prim-secretar al Comitetului Județean Timiș. Foarte drăguț și spiritual, în trei minute a terminat. A urmat Domnul Prof. Univ. I. I. Russu de la Cluj. Având o figură de țăran bătrân în haine de sărbătoare, Domnul Russu a prezentat câteva puncte de vedere, – cam neclare -, asupra etnogenezei poporului român. Nu admitea nici un fond comun traco-latin, ci totul s-a datorat numai „romanizării”. Dacii au învățat latina, așa cum și românii au învățat maghiara!
La banchetul de închidere, ținut în salonul subteran al unui restaurant – „Bastionul Vânătorilor”, dacă nu mă înșel! -, masa a fost organizată cu multă grijă de către gazde. Era vorba de sărbătorirea a 60 de ani de la crearea partidului. Erau acolo prezenți mai mulți profesori de la Academia „Ștefan Gheorghiu” din București. Președinta Comitetului Județean de Cultură, Augusta Anca, absolventă a acelei „academii”, și directorul Muzeului Județean Timiș, Prof. Mihai Fătu, așezaseră pe participanți în așa fel, încât în partea cea mai de cinste a mesei să fie ei împreună cu profesorii de la București și cu câteva mărimuri politice ale județului.
Profesorul I. I. Russu n-a fost luat în seamă. El a fost repartizat undeva în salon, să zicem „la coada mesei”, alături de mai mulți participanți tineri și anonimi. Întâmplarea a făcut ca să fie în dreapta mea. Alături și în fața sa erau și câțiva foști studenți de-ai dumnealui.
Am observat în câteva rânduri că era foarte contrariat și jicnit că nu fusese repartizat și el la masa cu „somitățile”. Tot întreba cine a făcut „repartițiile” la masă. Era un om modest la îmbrăcăminte și gesturi, abordabil și pentru „mărunței”. A acceptat să discutăm nu mai știu ce despre limba română. Mi-a dat adresa dumnealui de la Cluj. Discuta foarte prietenos cu unii dintre foștii săi studenți. Ne-a spus chiar câteva anecdote, de care acum nu-mi mai amintesc. De atunci i-am mai scris în câteva rânduri și mi-a răspuns amabil prin cărți poștale. Cred că era, totuși, un om nemulțumit de felul cum era tratat și pe la edituri. Indiferent de trăinicia ipotezelor, teoriilor și cărților sale, I. I. Russu rămâne o personalitate foarte importantă în istoria lingvisticii și culturii românești.
Tot personalul era îmbrăcat vânătorește. Caraghios! S-a servit o masă copioasă, țuică și vin. S-a cântat muzică ușoară și populară. Domnul Seftiuc de la Academia „Ștefan Gheorghiu” a citit niște epigrame nostime adresate unor colegi ai lui. Având locul lângă al Domnului Prof. Univ. I. I. Russu, am găsit curajul să-l provoc la câteva teme interesante pentru mine și nu numai. Considera descoperirile Vioricăi Mihai drept o fantezie. Eventualitatea publicării cărții ar denota că „a dat în dreapta și în stânga”. Inscripția „Decebalus per Scorilo” de la Biertan nu se mai traduce cu „fiul”, ci „prin”, Scorilo fiind un meșter. Nu cunoștea studiul Părintelui Ioan Ionescu despre această inscripție și nici nu-l interesa. E posibil ca termenul de „căpcăun” să se fi transformat, prin metateză, din „câpceac”. Îi era neclară rațiunea construirii movilelor în zonele de câmpie. Zicea că are câteva zeci de mii de inscripții greco-latine cu privire la traco-daci.
Într-o altă împrejurare, la București, într-o discuție cu Domnul Prof. Magheru, acesta mi-a povestit că în perioada stalinistă, Domnul I. I. Russu, la Universitatea din Cluj, vrând să-și „actualizeze” și dânsul cursul, în încheiere, ar fi spus: „Cu problemele acestea de lingvistică este de acord și tovarășul Stalin, cel mai mare lingvist din lume!” Pentru această ironie, a doua zi a fost transferat la o școală generală dintr-un sat! De! Vorba lui Miron Costin: „Nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vremi!”…
Lasă un răspuns