Lume de bastarzi…

În Duminica de dinaintea Nașterii Domnului găsim lista strămoșilor pământești ai Mântuitorului Iisus Hristos. Multora li se pare o înșiruire inutilă, plictisitoare chiar, de nume. Cei care au zăbovit asupra cărților și documentelor, își dau seama că întocmirea unei asemenea genealogii este o muncă de sisif. Nu cunosc un istoric român, care să fi făcut arborele genealogic al unei personalități sau familii, în care să stabilească ascendenții până la a 52-a generație. Fiecare dintre noi cunoaștem numele tatălui, bunicului, străbunicului și rar pe al stră-străbunicului. Asta înseamnă a patra generație, dar până la a 52-a… ehe, e cale lungă!

La evrei se păstrau asemenea evidențe cu sfințenie la templu. Și acel popor fusese foarte urgisit de-a lungul vremii. Ieșise cu chiu, cu vai din robia egipteană, trecuse apoi prin robia babiloniană și prin cea asiriană, fusese dislocat,  persecutat; se părea la un moment dat că va dispărea de pe scena istoriei și, totuși, reapare după fiecare perioadă de robie și se afirmă tot mai viguros. Mai mult, își păstrează memoria, își păstrează istoria. Dovadă aceste evidențe ale înaintașilor. Ei erau conștienți că atâta vreme cât vor avea conștiința istorică, vor putea străbate prin istorie, indiferent cât le va fi de greu. Oamenii aceia se sprijineau de istorie, de amintirile sfinte ale moșilor și strămoșilor lor. Când crucea vieții le era prea grea și se prăbușeau, își aminteau de acele nume. Fiecare dintre ele reprezenta un om de seamă din trecutul neamului, fiecare personaj săvârșise fapte de vitejie, emisese judecăți de valoare, poate își jertfise viața pentru binele celor mulți, pentru libertatea și independența patriei lor.

Fiecare nume din genealogia Mântuitorului reprezenta o generație din istoria Israelului, cu ale sale bune și rele, cu înălțările și căderile ei. Noi înșirăm azi aceste nume și doar ici-acolo recunoaștem câte un personaj din Vechiul Testament, dar pentru evrei era așa cum am pomeni noi, românii, pe Tudor Vladimirescu, Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Basarab I cu tot neamul lor. Fiecare dintre aceste nume este o piatră de hotar pentru Țară, o cărămidă din edificiul Patriei. Tu,  cel care enumeri aceste nume, te simți o părticică din Neamul acesta, o za din lungul lanț al generațiilor, care au îngrășat pământul ce ne hrănește cu trupurile și cu sângele lor. Moșii și strămoșii aceștia, prin viața, lupta și gândirea lor au transmis urmașilor lor, – și nouă cei ce pomenim numele lor -, mesajul vieții lor, proiectele și visurile lor, crezul vieții lor. Noi cei de azi avem datoria sfântă să împlinim aceste proiecte pentru care înaintașii noștri și-au închinat viața și speranța.

Înainte la noi, la români, fiecare om din sat și fiecare familie își avea „istoria” sa în memoria colectivă a satului. Venea vorba despre cutare și voiai să știi mai multe despre el, imediat se deschidea „dosarul” memoriei și aflai că tatăl acelui a fost așa și așa, maică-sa așa și așa, bunicii de asemenea. Mențiunile acestea te ajutau să înțelegi de pe ce poziție să tratezi cu persoana în cauză, la ce te poți aștepta de la dânsa, știut fiind că „așchia nu sare departe de trunchi”. Așa se petrecea și la căsătorie. Se știa totul despre familia fetei sau a băiatului, până la a patra sau a cincea spiță. După ce ți se conturau chipurile înaintașilor aceluia, venea concluzia firească: „capra sare masa, iada sare casa!” Și asta spunea mult. Așa se explică faptul că familiile românești erau foarte trainice. Tinerii căutau să se căsătorească cu tinere din satul lor, tocmai că se cunoșteau bine din copilărie, tocmai pentru că erau cunoscuți înaintașii fiecăruia.

Noile politici sociale și demografice europene dau peste cap toate aceste tradiții adânc înrădăcinate în conștiința popoarelor. Sub pretextul globalizării, se socotește că nu mai este nevoie să ne mai amintim de părinții, moșii și strămoșii noștri. În unele țări s-au introdus pe actele de identitate, în loc de „tată” și „mamă”- „părinte I” și „părinte II”. Astă-vară am oficiat un botez pentru un prunc născut în Italia. Am fost uimit, când am constatat că acel copil nu avea nici tată, nici mamă. Se părea că a fost făcut de… o mătușă a lui! Numele părinților nu erau trecute.

În tradiția românească, copiii zămisliți în afara căsătoriei legiuite se numeau „copii din flori” sau „bastarzi”, „sărmani”. Pe actele lor de identitate, în dreptul numelui tatălui, se scria „necunoscut” sau se bara spațiul respectiv. Toată viața lor, acești copii erau marcați de acest statut social! Dacă exemplul Italiei va fi adoptat de toate celelalte țări europene, în curând tinerele generații de pe continentul nostru vor fi formate doar din „bastarzi!”

Oare, va mai trece multă apă pe Dunăre la vale, până când se va reveni la normalitate, până când mai-marii lumii noastre se vor trezi la realitate și se vor ocupa de probleme serioase? Eliminarea numelor părinților, diminuarea preocupărilor pentru studiul istoriei, batjocorirea valorilor istorice ale fiecărei națiuni, sunt atentate flagrante la ființa Neamului. Politicienii și nu numai ei au datoria sfântă de a lua atitudine față de aceste aberații străine de tradițiile și interesele adevărate ale popoarelor.

Evanghelia din Duminica de dinaintea Nașterii Domnului este un argument imbatabil și de necontestat privind importanța istoriei în viața unui popor și a fiecărui om.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*