După ce va fi căzut prima, vor putea urma, oricând, și altele…

Nu, nu oamenii aleg locurile de zidire ale Sfintelor Biserici… Ei sunt doar îndrumați, călăuziți, hăruiți în așeza pietrele de temelie… Pentru că Bisericile nu se vor fi înălțat în anumite locuri din întâmplare… Acolo le-a fost sortit să-și împlinească destinul de a-i aduce pe oameni mai aproape… Mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de semenii lor, mai aproape de a-și găsi și desluși menirea pe care o au… De a-și găsi alinarea, de a da alinare, de a împărți cu aproapele ori de a se împărtăși… Și nu există biserici mai mari ori mai mici, mai impunătoare ori mai modeste, realizate după posibilitățile celor le-au zidit din puținul lor, material, dar din plinul de Credință. Pentru că măreția unei Biserici este înăuntrul ei… Dincolo de ziduri, fie ele din piatră, din lemn, din cărămidă, din baton ori din cartoane ce se cimentează prin credința celor ce le trec pragurile.

Măreția unei biserici se vede, există, ca dimensiune, ca fel de zidire, ca arhitectură, doar aici, pentru și printre noi… Cealaltă măreție, singura care va conta, este cea transmisă, transpusă, înălțată, zidită în Ceruri. Acolo vor fi „palatele”… În ceruri. Iar mărețiile lor vor fi date, nu de încărcatele și complicatele meșteșugiri în piatră sau lemn din această lume, ci de ferestrele noastre spre Cer, icoanele ce le împodobesc, de credința și crezul nostru…

E drept, timpul nu va reuși a opri niciodată năruirile… Poate pe ale sale, pe cele ale trecerii sutelor de ani, dar nicicând pe cele ale oamenilor… Cele atât de dureroase prin felul în care sunt făptuite… Căci, uneori, și timpul este prea mărunt față de răutățile, frustrările, invidia oamenilor… Și chiar dacă o biserică se năruie în timp, ea nu se prăbușește, doar se contopește cu țarina după ce-și va fi împlinit menirea… Pentru că Sfintele Lăcașuri nu cad de la sine… Nu singure… Ele au în ele forța de credință ce le ține pereții laolaltă, chiar și în clipa în care nu vor mai fi rămas decât petice de ziduri și cupole…

Bisericile pot fi însă puse la pământ de oameni… Pot fi călcate de șenilele buldozerele apoi de picioarele unor muritori. Prea lași, prea indiferenți și prea înstrăinați de ei, de rostul lor, pentru a înțelege pângărirea pe are o săvârșesc… Și nu contează „mărimea”. Nu contează ca dimensiune, nici stil arhitectural, nici formă de zidire… Pentru că piatra, lemnul, când sunt înfrânte, zdrobite, făcute una cu pământul, au aceeași măreție pe care o au și zidurile din rânduieli mai sărăcăcioase, nefiind strivite clădiri, nu simple imobile, ci zidiri de credință…

Dar, pesemne, așa a fost și în urmă cu mai bine de treizeci de ani… Prima a fost mai greu de dărâmat… Apoi au urmat toate celelalte, la rând… Iar astăzi, la atâta distanță în timp, la atâta depărtare, dar nu de acumulare a înțelepciunii, ce facem?… Resăvârșim crimele trecutului?… Năruim alte biserici? Ori lăsăm a se încerca a ne fi năruită din nou credința?… Căci acesta este scopul…

Ni se vând, ni s-au vândut icoanele… Ne au fost scoase la mezat tezaurele de spirit, nu doar dintre ramele frumos sculptate, ci din inima credinței noastre… Am vândut icoane vechi, foarte vechi, poate chiar dintre cele mai vechi, le-am vândut și pe cele semnate de mari duhovnici, le-am dat pe toate pe pumni de arginți…

Și, iată, au trecut doar treizeci de ani și, din nou, șenilele sunt gata să treacă peste zidirile noastre… Poate și peste trupurile noastre de credință din acele zidiri… Căci, în plin și mare post s-a decis demolarea unei biserici din Constanța, fie ea și una micuță, neștiută, „măruntă” însă doar în lumea noastră de aici, uriașă ca „fereastră” către palatele din ceruri… S-a decis înlăturarea ei pentru că stă în calea unora… A acelora ce vor a ne seca izvoarele de tămăduire… Pentru că, în această nouă „lume”, doar a lor, în care noi am devenit de prisos, nu mai este loc pentru sfintele noastre locașuri… Acum pentru „biserica de pe trotuar” (cu hramul „Izvorul Tămăduirii”) de la Constanța… Ea trebuie să dispară… Ea sau oricare alta… Căci, trebuie să fie una „de-nceput” în acest reluarea acelui sfârșit nedus până la capăt acum mai bine de trei decenii… Și nu, nu am greșit când am spus că, după ce ne vor fi vândut toate icoanele-tezaur, se vor apuca să liciteze și zidurile bisericilor purtând icoane… Se va întâmpla și asta de nu ne vom ridica să facem zid împrejurul sfintelor noastre biserici… Doar că, din „biserica de pe trotuar” de la Constanța, ce poate ar fi dat peste ani și un mare sfânt, nu aveau ce zidiri pictate să vândă…

Și e dureros că mai marii bisericii tac… Tac pentru că demolarea se face într-un colț, într-un fel, al nestăpânirii lor, în Arhiepiscopia Tomisului… Și este o tăcere cât o resecularizare… Căci uită, se fac a uita, că dacă o Biserică s-a împlinit într-un anumit loc, acolo îi este puntea spre veșnicie, acolo va fi fost Voia Lui, și acolo ar trebui să stea arhiereii, dimpreună – nu doar unul singur să lupte, ferecați cu lanțurile de ziduri… Până vor fi fost mutați cu tot cu ziduri sau până vor fi fost lăsați în pace.

Și nu, nu a început prigoana… Ea doar continuă… Acum, și din interior… Poate aidoma acelui deja un timp trecut, pe care doar îl repetăm…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*