Theodor Pallady – un pictor român venit „din toate timpurile”

Theodor Pallady s-a declarat singur a fi un pictor român „din toate timpurile”. S-a născut pe 11 aprilie 1871, la Iași. A fost fiul lui Ioan sau Iancu Pallady, căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a diplomatului Neculai B. Cantacuzino. Theodor s-a născut în Iași și a copilărit atât la Perieni (Tutova), unde părinții săi aveau o moșie, cât și la Iași. A urmat liceul ,,Sf. Gheorghe“ din București și, la dorința părinților, s-a înscris la Școala de Poduri și Șosele, pe care a părăsit-o, mutându-se la Politehnica din Dresda.  Theodor Pallady a studiat mai întâi ingineria la Politehnica din Dresda (1887-1889), luând în același timp lecții de desen și pictură cu Erwin Oehme, care, recunoscându-i înzestrarea artistică, îl sfătuiește să plece la Paris. În capitala Franței lucrează în atelierul lui Jean Arman și se înscrie la Académie des Beaux-Arts. În 1892 intră în atelierul lui Gustave Moreau unde va avea colegi pe Henri Matisse, cu care leagă o strânsă prietenie, pe Georges Rouault și pe Albert Marquet. Mai târziu frecventează clasa lui Puvis de Chavannes, de la care preia mai ales finețea desenului și strălucirea culorilor, fără a-i urma principiile estetice academizante. În 1904 se întoarce în țară și expune la Ateneul Român și la Saloanele Oficiale. Menține însă legătura cu Parisul, unde deschide mai multe expoziții personale, până în anul 1940. Expune la Bienala din Veneția în anii 1924, 1940 și 1942. Cu o formație complexă, provenită din rigoarea școlii germane unită cu simbolismul promovat de Moreau, folosind experimentele din cadrul curentului Art Nouveau și ale prietenilor săi, care vor pune bazele fovismului, Pallady își găsește curând drumul său propriu. Prietenia sa cu Matisse, legăturile cu spiritul artei franceze explică numeroasele raporturi cu ceea ce se va numi École de Paris. Totuși Pallady nu va adera la programul estetic promovat de aceste curente artistice.

Aspirația către o arhitectură simplă, către o logică liniară a proporțiilor domină arta lui Pallady, care refuză grandilocvența, sentimentalitatea și pitorescul ieftin, făcând evidentă orientarea sa structurală spre compoziția clasică. Sensibilitatea sa controlată este dublată de o supremă asceză a spiritului, într-o unitate care îl distinge de lirismul post-impresionist. Predilecția lui Pallady pentru natura moartă denotă dorința de a reda într-un tablou un fragment din realitatea universală, în toată poezia și armonia sa. Renunțarea la pictarea peisajelor naturale dă impresia unei căutări a semnificației concentrate în corola unei flori, într-un fruct sau în frunzele adăugate obiectelor cotidiene. Aportul picturii lui Cézanne nu este de loc neglijabilă pentru formația lui Pallady, însă cu siguranță reflexiile sale asupra picturii medievale române au jucat un rol tot atât de important. Pentru peisajele sale pariziene, Pallady alegea mai ales locurile din vecinătatea Senei, atât pentru a sugera tremorul luminii pe suprafața apei, cât și pentru a reda planurile unui peisaj, unde zidăria caselor, frunzișul arborilor, mișcarea orizontală a fluviului formează o gamă de culori perfect unitară într-o imagine coerentă. Theodor Pallady rămâne fără îndoială unul din cei mai prestigioși artiști moderni, păstrându-și întreagă ambiția de a fi un pictor „din toate timpurile”. La împlinirea a 85 de ani, în 1956, a primit titlul de Maestru emerit al artei, organizându-se Expoziția retrospectivă „Theodor Pallady“. Curând după aceea, la 16 august 1956, aflat la București, a trecut în lumea celor drepți. Pentru întreaga sa carieră artistică deosebită, în anul 2012 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.

Pentru opera sa și pentru cariera sa artistică, s-a deschis Muzeul „Theodor Pallady”, în Casa Melik, aflată în București, pe strada Spătarului 22, sector 2, care a fost construită în 1750-1760 de către armeanul Hagi Kevork Nazaretoglu. Clădirea este astăzi una dintre cele mai vechi case din București și este inclusă pe lista momumentelor sub codul LMI: B-II-m-A-19723. În curtea muzeului se găsește statuia lui Theodor Pallady, realizată din bronz, operă a sculptorului român Gheorghe D. Anghel.

Muzeul „Theodor Pallady” adăposteşte colecţia soţilor Serafina şi Gheorghe Răut. Aceasta conține un nucleu substanțial de pânze semnate de Theodor Pallady şi peste 800 de desene şi gravuri din perioada sa pariziană. Ele au fost donate de soții Răut Statului român la sfârşitul anilor ‘60, împreună cu propria colecţie de artă – picturi de școală franceză, olandeză, engleză și spaniolă din secolele XVI-XIX, sculptură mică antică și renascentistă, textile, piese de mobilier, ceramică orientală şi alte obiecte de artă decorativă. Întregul ansamblu este reprezentativ pentru modul în care intelectualii români din perioada interbelică emulau preocupările colecționarilor de pretutindeni. Programul de vizitare este de miercuri până duminică, 11:00 – 17:00. Practic, o vizită la acest muzeu, o filială a Muzeului Național de Artă al României, este un fel de 2 in 1. Pentru că dincolo de colecțiile pe care le poți vedea aici, ai ocazia să vizitezi și una dintre cele mai vechi case din Bucuresti. Chiar numele străzii, Strada Spatarului vine de la primul proprietar al casei, un boier cu rangul de spătar, al cărui nume nu i s-a păstrat.

Renovată de trei ori până acum, în 1822, 1857 și 1921, în acest moment arată fabulos pentru o construcție de 260 de ani, aflându-se la o distanță de cinci minute de Biserica Armeneasca, pe o străduță retrasă. Cele doua etaje ale sale, cu parchetul vechi ce scârîțâie atunci când calci pe el, îți dezvăluie cam cum trăiau cei bogați pe vremuri. Ne imaginăm că fără tehnologia de astazi viața era tristă și plictisitoare, dar salonul de sus are urme de petreceri unde invitații chiar vorbeau între ei fără să stea cu ochii în vreun device. Camerele largi și luminoase, tavanul placat cu lemn și mobila masivă dau un farmec aparte acestei case cu un trecut atât de lung. Din pacate, casa Melik are și o poveste tristă. Ana Melik, a murit în 1913 într-un incendiu produs chiar în casă. Incendiul a avut loc în camera ei, unde citea la lumina lumânării. Din nefericire ea a adormit, iar lumânarea s-a răsturnat peste pat, arzând încăperea. În 1909, când Ana și-a scris testamentul, pentru că nu avea copii, a dorit ca în casa ei să se înființeze un azil pentru femeile sărace din comunitatea armeană. Acest lucru s-a întâmplat abia după șapte ani de la decesul ei, iar după perioada în care a funcționat ca azil și cea în care a fost locuită de chiriași, casa a ajuns într-o stare avansată de degradare. Din fericire casa a devenit muzeu. La doar câteva sute de metri de Casa Melik este Casa Ciupercă, o altă mare realizare a unei arhitecte celebre în timpurile ei. Puțin cunoscute, aproape nevizitate, râman un mister chiar și pentru bucureșteni.