Apa trece, pietrele rămân!

În ziua de 1 Decembrie 1918 s-a încheiat un proces istoric îndelungat. La acea dată s-a consfințit oficial, că speranța și lupta a milioane de români s-au împlinit. Nu a fost ceva artificial, forțat, o hotărâre de cancelarie, străină de realitate. Nu a fost darul binevoitor al unor puteri străine. A fost efectul firesc a secole de jertfă adusă pe altarul istoriei. Atunci a fost ceasul astral al neamului românesc. El a încununat miile de eroi căzuți sau răniți pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial. A fost consecința efortului supraomenesc al românilor de la Mărășești, Mărăști, Oituz, Valea Jiului, Turtucaia.

Unirea a fost prezentă în viața românilor dintotdeauna. Condițiile istorice nu ne-au permis s-o realizăm faptic, deplin. Granițele politice care au despărțit vremelnic pe români au fost artificiale. Niciodată ei n-au socotit că acestea sunt veșnice. Proverbul „Apa trece, pietrele rămân!” a fost ca un crez al răbdării, al speranței, al încrederii în Dumnezeu și în dreptatea Lui.

Ne-au unit limba, credința creștină, cântecul doinei, cântecul de leagăn și de dor, de dragoste și de revoltă, bocetul și colindele. Ne-au unit ca-ntr-o horă dansurile noastre românești, datinile din toate anotimpurile, sărbătorile, nunțile și înmormântările, pomenile și parastasele. Ne-am unit în fața puhoaielor de năvălitori, care au venit din cele patru vânturi ca să ne ceară pământ și apă, copii, vite, cereale, băutură și adăpost. Ne-am unit în fața cataclismelor de tot felul, fie că au fost cutremure, inundații, alunecări de teren, incendii, vijelii, potopuri.

Ne-am unit când ne-au amenințat dușmanii, bolile și nenorocirile. Ne-am unit ca să ne scăpăm turmele din gura lupilor, urșilor și altor jivine. Ne-am unit pe câmpul de luptă, la semănat și la prășit, la cosit și la secerat. Niciodată nu ne-am socotit singuri, ci, atâta vreme cât am știut că în casa de alături, în sat, în cetate sau oraș, în țară și dincolo de fruntariile ei trăiește un suflet de român, un frate, un vecin, un fârtat, am fost mai puternici, nu ne-am dat bătuți, ci am rezistat cu eroism.

Ne-au înfrățit Dunărea, râurile și pâraiele, câmpiile, dealurile, văile, munții și codrii. Carpații ne-au fost ca o centură a puterii și a nădejdii, marea ca o gură de oxigen, ca o cale spre veșnicii. Dumnezeu ne-a fost tată și Țara ne-a fost mamă. Cu prețul vieții noastre am luptat ca să nu fie terfelite numele și demnitatea părinților noștri. Am dat liftelor păgâne tot ce-a fost nevoie: ascuțișul sabiei, izbitura buzduganului, iuțimea săgeții, iar, când ne-a copleșit mulțimea lor, le-am dat bani, cereale, vite, copii, dar nu le-am dat o palmă de pământ din trupul Țării.

Mai mult, nu am permis ca pe pământ românesc să se așeze cohorte de păgâni, să-și construiască moschei, să ne transforme în pașalâc. Am avut demnitate și cu prețul vitejiei și diplomației am apărat-o. Ne-a văzut Dumnezeu zbaterea, truda, credința și speranța, ne-a auzit suspinul și rugăciunea și ne-a ocrotit și El prin veacuri. Nu ne-au strivit cizmele uriașilor, nu ne-au pervertit sufletele credințele deșarte.

Am vorbit cu mândrie de Țara Românească, Țara Moldovei, Țara Transilvaniei, Țara Banatului, Țara Bucovinei, Țara Maramureșului, Țara Dobrogei, dar întotdeauna am avut conștiința că ele sunt părți ale vechii Dacii, părți ale României, împărății ale limbii și neamului românesc. Limba română și credința ortodoxă au fost sângele care a circulat prin toate și le-a dat viață și legitimitate prin veacuri.

Ziua de 1 Decembrie 1918 a fost pecetea, ștampila trecutului, dar și temelia viitorului acestei nații. Ea ne bucură, dar ne și obligă. Suntem urmașii celor ce au realizat România Mare, celor ce-au trăit bucuria supremă de la 1 Decembrie 1918. Nu putem să fim mai prejos. Le-ar fi rușine părinților și strămoșilor de noi. S-ar zvârcoli în mormânt, dacă am lăsa neamul și țara să se destrame, dacă am trăda crezul de veacuri al înaintașilor noștri.

A curs prea mult sânge și prea multe lacrimi, ca ele să nu dea rod în sufletele urmașilor. S-au înălțat prea multe rugăciuni spre Dumnezeu, ca El să rămână indiferent și să lase neamul românesc să piară. I-am înălțat prea multe biserici și mânăstiri în sate și orașe, în munți și în câmpii, ca El să ne părăsească. Așa păcătoși cum suntem, dar suntem ai Lui! Nu-Și va uita și nu-Și va lăsa copiii pe mâini străine sau în risipire. Iar dacă-I vom fi dragi, o nouă zi de 1 Decembrie 1918 ne-o va dărui curând!

Dă, Doamne, și ascultă-ne ruga!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*