În anii din urmă apar, anual, multe cărți, în tiraje mici, pe spezele autorilor, care nu-și propun în primul rând să-și recupereze investiția, ci să-și nemurească numele. Ceea ce e coada de cometă a prestigiului literei tipărite în alte vremi, pentru că – dacă editorul își asigură frontul de lucru și se autoprotejează economic – autorul rămâne prizonierul unei iluzii mai mult sau mai puțin asumate, căci puține titluri merită măcar menționate în presa de specialitate (ceea ce se mai întâmplă, în prelungirea relațiilor personale ale autorilor), dar și mai puține vor înfrunta timpul, nu atât prin tirajele lor reduse, cât prin calitatea slabă a textelor, constatabilă încă la o primă răsfoire. Căci lipsa de calitate începe cu aspecte de ordin formal, precum ortografia (suferindă) și aparatul bibliografic (inxistent) – nu mai aducem în discuție lipsa textele însoțitoare, precum prefețe, indexuri de nume și localități, glosare etc. –, și continuă cu aspecte mai evanescente (informație, construcție, originalitate, stil); ultimele – discutabile, desigur, când e vorba de valoarea lor, dar mult mai puțin discutabile când e vorba de nonvaloare.
Nu este și cazul monografiei monumentale (816 pagini) pe care soții Doina și Ilie Rad, membri ai USR, Filiala Cluj, o dedică satului natal al lui Ilie (profesor universitar, autor și editor a peste 70 de cărți), la 710 ani de la prima atestare documentară a acestuia, monografie intitulantă Nandra – un sat care aluneca-n uitare. File din monografia și din „romanul” satului, cu o Prefață de Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021). Aflăm din text că „Cei doi autori ai monografiei […] au suportat toate costurile apariției cărții: culegere, tehnoredactare, editare, copertă, retușarea fotografiilor, taxe la diverse instituții românești și străine, traducerea unor texte din și în limba engleză, tipar etc., etc.” (p. 121). Dar, așa cum rezultă încă din subtitlu, accentele se mută dinspre lupta pentru nemurirea numelui autorilor, spre cea a unei comunități. Care, în condițiile unei mai mari puteri economice, dar (mai ales) a unei mai mari deschideri către valori precum memoria, identitatea, actul cultural în general, ar fi putut/ trebuit să susțină/ acopere ea însăși costurile unei atari întreprinderi (din care autorii nu se vor alege, cu siguranță, cu vreun câștig material).
Dar Nandra e un sat mic, cu doar 115 locuitori (în 2011), din comuna Bichiș, jud. Mureș, comună care mai are în componență două sate (Bichiș și Ozd) majoritar maghiare, și unul majoritar românesc (Gâmbuț). Istoria sa se împletește, de aceea, în mai mare măsură cu știuta istorie de marginalizare a elementului românesc în Transilavania, pe care autorii o reconstituie mereu drept context lămuritor al evenimentelor istorice ale satului.
Lucrarea are opt capitole care respectă, până la un punct, tiparul consacrat al oricărei monografii, fără a coborî, însă, la detalii mai puțin semnificative pentru viața și profilul locuitorilor (relief, climă, floră, faună); lăsând în schimb să pătrundă nu doar aspecte comunitare (istorie, credință, școală, grai, elemente de etnografie și folclor), ci și destine familiale și individuale semnificative, ce deschid istoria satului spre contexte mai largi, meleaguri mai îndepărtate (America), chiar spre istoria literară (prin evocarea, în ultimul capitol, a patru sriitori născuți sau trăitori în satele comunei Bichiș). Textul depășește, așadar, factologia seacă, apropiindu-se de literatură (prin reconstituirea unor „file din romanul satului”, cum se întitulează unul din cele opt capitole), știut fiind că viața ”bate” adesea ficțiunea, inclusiv în materie de categorii estetice, precum dramatism, suspans, caracterologie – într-un cuvânt, spectaculozitate.
Chiar și aspectele tematice general-comunitare strecoară detalii ce reconstituie atmosfera epocii, precum, în școala interbelică, zilele libere (14-15 mai, 1943) date de director pentru folosirea copiilor la plivitul holdelor, precum teme de lecții (la caligrafie: „Vă ordon, treceți Prutul!”, la citire: „Războiul sfânt”); iar în 1948: „Donca Simu”, „ARLUS”, „Tovarășul Stalin” (ultima, la aritmetică!). În prelungirea unor atari practici, devin mai verosimile (nu și mai acceptabile) aspecte precum lauda agramată, din 1956, a unui „ișpector” cu șapte clase, despre un învățător pregătit la Universitatea din Cluj, studierea, în 1979-1980, de către elevii de gimnaziu (care nu prea dădeau pe la școală), a Programului PCR de înflorire a României socialiste, dar și dezafectarea școlii (în 2015), care devine cămin cultural, elevii făcând naveta la Bichiș, unde fosta lor învățătoare, Ciuca Victoria Lidia, va preda simultan la cinci clase (de la cl. 0 la cl. a IV-a) etc. Aceste din urmă detalii apar într-o lumină cu atât mai crudă, cu cât cititorului i se impune comparația cu alte aspecte școlare mai vechi, precum cele de la Ozd, de prin 1957, unde (dincolo de ”deliciul” lingvistic al relatării, inspectorii preluând ad literam în raportul lor spusele bucătăresei maghiare a școlii din Ozd) deducem că respectiva școală avea cantină, iar elevii au primit în acea zi „zupă de fasole, pregătită cu oloi de bună regulă și tăieței și pe ei pus silvoiz și pâne le-a dat la fiecare cât le-a trebuit” (p. 165).
O bună documentare le permite autorilor să procedeze și alteori prin luminare contrastivă, sau să găsească perspectiva mai convingătoare a „ochiului străin” asupra evenimentelor. Așa se întâmplă când este vorba de reverberațiile răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan la Nandra, precedate de un citat extras din raportul generalui austriac Preiss, raport în care se spune că „excesele la care sunt supuși (iobagii români, n.a.) sunt pur și simplu de necrezut”. De asemenea, se înțeleg mult mai bine cauzele răscoalei, dacă se subliniază explicit că elementul declanșator a fost un ordin al împăratului Iosif al II-lea, din vara anului 1784, conform căruia se putea scăpa de iobăgie prin înscrierea în regimentele de graniță, ordinul având efecte mult peste așteptările autorităților și lezând, pe cale de consecință, interesele nobilimii maghiare locale.
Cauzele Revoluției de la 1848 din Transilvania sunt și ele apăsat subliniate prin invocarea rezoluției Dietei de la Cluj, care decide, la 29 mai 1848, „unirea” Transilvaniei cu Ungaria, nesocotind „Petițiunea națională” a românilor adunați la Blaj (la 3/15 mai 1848). „Unirea” devine astfel o anexare, cum o și definește comandantul armatei austriece, care duce la război civil între maghiari și români, aceștia din urmă ajungând să lupte alături de austrieci împotriva revoluției maghiare. (Așa s-a întâmplat și cu Regimentul de Graniță nr. 2, cu comandamentul la Năsăud, ai cărui soldați-țărani vor refuza, cu riscurile de rigoare, un nou jurământ pe Constituția revoluționară maghiară, care nu-i recunoștea ca natio, respectiv cu acces la drepturi politice.) Consecința, pentru satul Nandra, a fost executarea a patru locuitori ai acestuia, români, foarte probabil pentru că au participat la ”loagărul” lui Nicolae Vlăduțiu, preot, prefect al lui Avram Iancu pantru Câmpia Transilvaniei.
Sunt trecute în revistă, statistic (număr de mobilizați, de combatanți, de căzuți , donații pentru front etc.), dar și cu exemple (zguduitoare, uneori) contribuțiile satului Nandra la Primul și Al Doilea Război Mondial. Dar nu sunt neglijate aspecte particulare de mare încărcătură emoțională, precum cartea poștală a unui prizonier de război sau relatarea de către un martor ocular a morții năndreanului Vasile Iacob la Cotul Donului (relatare la care soția, mama și o soră a celui căzut nu rezistă și li se face rău). Din perspectiva de un dramatism extrem a unor astfel de evocări, o „coborâre” punctulă spre un aspect nevralgic al istoriei recente își exhibă întreaga monstruozitate: în timpul regimului comunist nu s-a putut constitui Asociația Veteranilor de Război, pentru că ar fi trebuit recompensați și cei căzuți pe frontul de Est, „ceea ce ar fi generat un conflict cu URSS” (p. 217).
Dăm peste un vibrant protest al autorilor care evaluează recompensele pentru ilegaliștii din defunctul P.C.R., pentru ”meritul” de a fi citit și dat mai departe „Scânteia” ilegală, dar mai ales de a fi aderat la o ideologie conform căreia statul român era unul „imperialist” și ar fi fost justificată inclusiv lupta pentru dezmembrarea sa (ibidem). De asemenea, sunt puse față în față revendicările aberante ale revoluționarilor din 1989 de la Congresul al III-lea (Constanța, 23-27 sept. 2021) cu ”soarta” vitregă a colonelului în rezervă Liviu Suciu, cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”, care a murit de curând fără a mai primi îndărăt cele câteva hectare de pământ la care avea dreptul (p. 218).
Monografierea continuă, în cadrele ei tradiționale, cu urmărirea schimbărilor administrative prin care a trecut satul de-a lungul timpului, cu umorul involuntar al informatorilor Securității comuniste despre „chiaburi”, cu descrierea amănunțită a organizării G.A.C. Nandra (Gospodărie Agricolă Colectivă, strămoașa mai recentei C.A.P. – Cooperativă Agricolă de Producție). Relatarea nu ocolește regionalismele (uliță, coșere, căucie, șopru, hăizaș etc.) creatoare de culoare locală. De altfel, autorii reconstituie (probabil și sub influența regretatului Nicolae Felecan, prof. univ. și lingvist băimărean, originar din Caila, BN, fost mare prieten al lui Ilie Rad) un bogat Glosar de cca 800 de regionalisme, întins pe 26 de pagini.
Sunt trecute în revistă (uneori cu sprijinul unor opere literare cu subiecte din zonă) aspecte ale graiului local, precum și ale vieții etno-folclorice (strigarea peste sat, atât în formulă tradițională, numită local „Sâlit”, cât și în formulă ”modernizată”, ca formă de transmitere a știrilor de interes obștesc, Măsura oilor, Luminația, Învierea etc).
Dar marele câștig al cercetării întreprinse de soții Rad, ca și elementul de originalitate al lucrării lor, în raport cu tiparele structurale ale monografiilor tradiționale, ni se furnizează în ultimele capitole (VI File din „romanul” satului Nandra, „De neamul Poruțeștilor” din Nandra, respectiv VIII Diverse), care valorifică imensele disponibilități de comunicare și bune relații interumane ale soților Rad, manifestate de-a lungul întregii lor vieți profesionale și de familie, disponibilități care le-au permis mobilizarea spre colaborare cu mărturii despre sat a unui mare număr de oameni de valoare, deveniți (adesea, chiar prin intermediul autorilor) prieteni ai satului Nandra. Prin acești colaboratori (nouă ipostază a „ochiului străin”) avem evocări de mare frumusețe (și – cum bine se știe – niciun argument nu stă mai presus de o frumusețe, inclusiv în textele de reconstituire istorico-documentară) ale satului și familiei originare (a părinților și fratelui Nicu al lui Ilie Rad), dar și ale familiei actuale a soților Ile și Doina Rad. Din categoria celor din urmă face parte scrisoarea lui Ștefan J. Fay, O călătorie la Nandra, după 40 de ani, din cap. VI, în care despre atmosfera din tânăra familie Rad se spune: „Am cunoscut mulți tineri căsătoriți și cu copii, dar nicăieri nu am găsit această atmosferă de încredere și seninătate între părinți și copii – cum am văzut-o în casa dvs” (p. 335). Iar despre părinții lui Ilie, care l-au găzduit în urmă cu patru decenii, scriitorul mărturisește: ”Pentru mine (perioada șederii la Nandra, n.n.) a fost ca o apă bună, băută în cel mai adevărat colț de țară românească […] Cunoscându-vă acum pe Dvs, îl înțeleg și mai bine pe fiul Dvs, Ilie. Fiul Dvs îmi este foarte drag și-l prețuiesc pentru multele lui calități, toate conduse de o mare noblețe” (p. 337).
O foarte frumoasă evocare „din afară” a satului, a casei părinților lui Ilie și a atmosferei rurale din Nandra realizează editorul german Richard Müller-Smitt, plecat din Sibiu, evocare cu atât mai convingătoare, cu cât e realizată (mai întâi ca diarist, într-un jurnal din 1992, cuprins apoi în volumul Mozaic românesc) într-un stil preponderent denotativ, cu o riguroasă autocenzură a revărsării directe a sentimentului.
Interviul cu clujeanca Maria Iacob (căsătorită Cotiu) reconstituie, pe cele 23 de pagini, o adevărată epopee a satului Nandra (unde-și făcea vacanțele), cu deosebire a vieții sale în cadrele tradiționale (suprapuse, temporal, cu anii copilăriei respondentei, respectiv cu deceniul șase al secolului trecut), de la muncile câmpului (secerat, dar și întreagă ”povestea cânepii”), la mainifestările de sărbătoare, la spălatul hainelor, la medicina și igiena tradițională în general. De reținut, mai ales vindecarea de râie a „diecilor” (elevilor din școlile Blajului) de către „mama Țoboloaie” (din Farău, sat din apropierea Nandrei) prin ungerea cu o alifie urât mirositoare și apoi uscarea trupului întreg al pacientului în cuptorul de pâine. (Gestul din urmă – cu străvechi conotații de renovatio postnatală, atestate de anume episoade din poveștile mitologice despre Triptolem, dar practicate până de curând în zona Câmpiei Transilvaniei.)
Cuceritoare este mai ales perspectiva „din afară” a Doinei Rad, clujeancă, asupra vieții, obiceiurilor și moralei satului Nandra, pe care o pune în pagină cu incontestabilă artă de povestitor.
Interesante (în contextul cam încărcat al istoriei neamului Poruțiu, din cap. VII) – amintirile din România interbelică ale Elenei-Victoria Perry-Johnson: despre mediile școlare prin care a trecut, despre relațiile cu colegii și colegele (de pildă, invitată la aniversarea sa, la Cluj, în anii de început ai celui de-al Doilea Război Mondial, va fi doar o colegă evreică, cu abandonarea tuturor celorlalți), despre relațiile cu menajera, musafirii, dar și despre atmosfera din anume medii profesionale prin care trece naratoarea. Aceeași colaboratoare extinde implicațiile formării familiei sale la Nandra și în România în noul mediu socio-moral de peste ocean; unde – de pildă – mama sa uită, în urma unei operații, limba engleză, putând să mai comunice cu mediul spitalicesc în care se află doar românește (prin intemediul fiicei); cum mult mai târziu i se va întâmpla unui bolnav mult mai celebru, Emil Cioran, în mediu cultural-lingvistic francez.
Spectaculoasă și cutremurător-semnificativă pentru anii ‘50, de maximă agresivitate a Securității comuniste, este și povestea (din același capitol) lui Alexandru Ioan Poruțiu (zis „Cuza”), proaspăt absolvent de liceu, care – amenințat de o arestare abuzivă – petrece aproape cinci ani (1949-1953) ascuns într-o groapă dintr-o anexă a gospodăriei familiale; episod aproape identic cu cel relaltat de Augustin Buzura în romanul Fețele tăcerii, ecranizat apoi de Nicolae Mărgineanu sub titlul Undeva în est.
Noutatea de concepție a acestei nonconformiste monografii se rotunjește în ultimul capitol (Diverse) prin aceea că nu doar oamenii Nandrei sunt purtători de povești, de adevărate ”romane” reconstituitoare de epoci, ci și unele obiecte, precum pianul Erard al familiei Fay, la care au cântat, de-a lungul a cca 140 de ani, între mulți alți muzicieni din Serbia, Franța și România, însuși G. Enescu, timp de peste un deceniu; care pian era pe punctul să-și încheie glorioasa trecere prin lume într-un coteț de găini din Bichiș (centrul actual de comună), fără intervenția salutară a memoriei culturale, întruchipate acum nu doar de scriitorul Ștefan J. Fay, ci și de cei doi monografiști.
Cartea conține și texte însoțitoare în engleză, inclusiv Cuvântul către cititor (prefața acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române), apoi, din nou în limba română, o autoprezentare a autorilor, o bogată listă bibliografică, un indice de nume și altul de localități, dar mai ales o Addenda de peste 400 (!) de imagini, documente oficiale și fotografii mai vechi sau mai noi, majoritatea color, aranjate tematic și cronologic, cu explicarea fiecărei imagini (unele – istorice) și cu identificarea fiecărui personaj cuprins în ele (inclusiv când e vorba de grupuri de 15-20 de persoane).
Monografia Nandrei, ca sat, rezumă – fără să-și fi propus asta în mod explicit – o istorie în cercuri concentrice, a Câmpiei Transilvaniei, a Ardealului și chiar a țării, până și în neglijența și – uneori – ignoranța criminală (adesea sprijinită sau chiar impusă din afară) cu care neamul nostru s-a raportat la documentele ce, de-a lungul vremii, i-au concretizat memoria; documente multe din ele pierdute sau arse (precum lădița cu „hârțoage”, la renovarea din 2010 a Bisericii din Nandra). Prin exemplara lor muncă de documentare, Doina și Ilie Rad sparg, cel puțin punctual, cercul malefic al acestui „blestem” care (de la De bello dacico a Împăratului Traian încoace) ne-a urmărit de-a lungul istoriei. Fie și redusă la doar acest aspect, importanța monumentalei lor realizări rămâne uriașă.
O recenzie de Pr. dr. Vasile V. Filip
Lasă un răspuns