Pentru cei care iubesc istoria teatrului românesc volumele memorialistice ale lui Candid Stoica sunt adevărate mine de aur. Analizînd amănunțit ultimul jurnal IV (2005‒2009) intitulat Paiațe, Măști, Grimase, Găști – apărută în condiții grafice excepționale la Editura EIKON – despicându-i încheiturile și pliurile, constat cu bucurie că are o calitate indiscutabilă: este foarte bine scris, cu pagini excepționale, care reproduc fapte și întâmplări pe lângă care mulți dinte noi au trecut lejer fără să le dea importanță, dar pe care el le-a fotografiat mental, ca apoi să le desfășoare minuțios în pagini de mare autenticitate, într-o scriitură densă, când lirică când sarcastică, folosind cu succes tehnica flashback-ului. Cartea în ansamblu are nerv și acuitate, e diversă, cu schimbări neașteptate de ritm, când acidă ‒ ca paginile despre învățămânul politic, o calamitate demagogică, pe care au trăit-o mulți oameni timp de ʼ50 de ani, în care s-a încercat spălarea lentă a creierelor românilor, ale cărui rezultate se observă din plin la politicienii de o anumită vârstă de azi, sau paginile despre execuția soților Ceaușescu, pe care ni le-a prezentat la lansare în interpretarea unor actori ‒, când duioase, sensibile, amare, ca momentul când o reîntâlnește pe vechea lui colegă Cătălina Murgea ‒ aflată acum la vârsta senectuții ‒, cu care jucase în tinerețe la Teatrul din Piatra Neamț spectacolul cu Domnișoara Nastasia. Nu mai vorbesc de paginile pline de nostalgie, dar și de exactitate istorică, care readuc în memorie toată activitatea actorului-scriitor în teatrele din Piatra Neamț sau Ploiești. Sau paginile dedicate marilor actori români, mari oameni ai scenei românești, portrete de mare finețe: Dumitru Rucăreanu, Ion Lucian, Marin Moraru, Gh. Dinică, Lucian Giurchescu, Ștefan Tapalagă, Puși Dinulescu, Györgi Harag, Teodor Mazilu. Sau capitolul intitulat „Dʼale lui Toca” în care talentatul și imprevizibilul regizor este prezentat în culori vii, extrem de adevărate pentru cei ce l-au cunoscut. La capitolul acesta mai trebuie neapărat amintit savuroasele pagini despre ce s-a întâmplat la Teatrul de Comedie în dimineața zilei de 22 Decembrie 1989, la ultimă vizionare a piesei lui Paul Everac Dʼale Protocolului, când autorul, nemulțumit de punerea în scenă a regizorului Alexandru Darie, a plecat furios să reclame teatrul, actorii și pe regizor la C.C. al P.C.R., dar nu a putut pătrunde din cauza revoluționarilor și a faptului că Ceaușescu părăsise sediul cu elicopterul, nemaiavând cui să reclame. E absolut antologic interviul pe care i l-a luat maestrului Radu Beligan, cel care i-a dat și o prefață la primul lui volum Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei.
Plin de un nesecat umor este și interviul pe care l-a obținut de la exepționalul scriitor George Bălăiță, dispărut prea devreme dintre noi, care devenise aproape fără voia lui membru supleant al C.C. al P.C.R. De un umor „gargantuesc” sunt strădaniile sale de a obține, la cererea editorului de atunci I. G. Pușcă, o prefață în care să fie înjurat vârtos. Srădaniile sale fiind „răsplătite” în ultimă instanță cu o pagină scrisă, în stilul caracteristic, de marele scriitor Fănuș Neagu, în care invectivele se împletesc armonios cu aprecierile. Aș putea spune că această pagină este unică în literatura română, în sensul că îl pune pe cititor în ipostaza de a nu fi sigur dacă autorul este lăudat sau înjurat. Dar cum să nu pomenesc de lunga relatare a lansării primei sale cărți (Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei), unde cei care au luat cuvântul au vorbit despre orice altceva numai despre cartea respectivă, nespunând nici măcar un cuvânt: unul a povestit despre tatăl său care a fost jandarm, altul despre copilăria sa, un dramaturg a divagat mai tot timpul, vorbind despre o piesa a sa caracterizată de critici drept „emblemă a perplexității”, iar altul explica ce este acupunctura și chiar începe să dea consultații celor interesați, înfigând miraculoasele ace în brațele și urechile lor. Ca un pios omagiu, amintește duioșie și gratitudine de formidabilii lui profesori care i-au îndrumat pașii spre nobila meserie de actor: Victor Bumbești, Sorana Coroamă, Moni Ghelerter sau Ion Henter. Nelipsită de importanță este relatrea faimosului marș al breaslei actorilor, din 1996, care cerea respectul ce i se cuvine prin introducerea unui salarizări corecte. Jurnalul este un adevărat document din care extragem nu doar momente ale vieții teatrale românești, ci și apariția unor publicații importante sau întâmplări din viața noastră politică postdecembristă, ca facerea sau desfacerea unor partide politice sau mărirea și decăderea unor politicieni.
Nu uită să noteze că premiul național de poezie, Opera Omnia a fost acordat în 2005 Gabrielei Melinescu, în 2006 lui Adrian Popescu, în 2007 lui Mircea Dinescu și în 2009 poetului Cristian Simionescu.de care marele public nici n-a auzit, nu l-a cunoscut
De la o anumită dată, după ce s-a pensionat, Candid Stoica, la cererea unui valoros ziarist, a început să scrie cronică dramatică, publicată în revista Bucureștiul Literar și Artistic. Nu mă pot abține să nu amintesc de cronica făcută la spectacolul Monoloagele Vaginului ‒ o producție a unui teatru particular ‒, pe care o reproduce integral, fără false pudibonderii și unde la ieșire, în învălmășeală, rămâne fără portofel, dar… cu amintirea unor replici pertinente.
Poate că toate aceste întâmplări așternute pe hârtie pot părea derizorii față de paginile în care sunt descrise ipocrizia și aranjamentele dubioase, care domnesc în unele teatre conduse de directori obtuzi, care tremură pentru scaunul lor, care refuză cu obstinație piesele autorilor români contemporani, preferând piese facile ale unor autori străini, respingând multe piese valoroase ale unor autori autohtoni. Are curajul de a demasca directori de teatre, cu nume prestigioase, în pagini virulente, după părerea mea unice în diaristica română.
Pe colegii mai tineri sau mai în vârstă îi privește când cu simpatie când cu aciditate. Toma Caragiu este cam mitoman și inventează formația de poker Larifari, Iurie Darie uită în permanență replici, lui George Măruță, autonumit „Maminache”, îi pace mult „albitura” (consumatorii de alcool știu ce este), Radu Beligan supărat înjură de… dormeză, Ion Caramitru se face că nu-l cunoaște pe actorul Candid Stoica și îi refuză piesele, o directoare de teatru refuză să citească piese, pe motive oftalmologice, Rucăreanu se bâlbâie cu haz, o tânără colegă e ahtiată de a avea diplomă de doctorat, Gh. Dinică are meteahna de a-și face bou interlocutorul, Alexandru Tocilescu declară cu nonșalanță că emite zilnic multe prostii, Sorin Gheorghiu exclamă „Multă lume necăjită!” și își admonestează o colegă să nu mai râdă ca o vacă, un fost regizor de film recunoaște că a luat mită, că așa se obișnuia, Dumitru Chesa la un spectacol în loc să spună „Mami Beach” rostește răspicat „mai am un bici” spre deliciul spectatorilor, Un actor ajuns peste noapte, după ce a făcut un clip cu promovarea unei mărci de bare, director de teatru devine subit… ”Despot Vodă!”, o tânără actriță luată în turneul din Israel în locul Iulianei Marciuc vrea să apară pe scenă fără chiloți și sutien, iar Silviu Stănculescu spune o frază memorabilă: Să-ți fie clar, nu se poate face revoluție cu artiștii! Revoluția trebuie să înceapă cu muncitorii de la uzinele „Republica” și „23 August”. Savuroase sunt și paginile de la restaurantul Boema 133, pe care autorul îl vizitează permanent și unde are un grup de scritori prieteni, oameni inteligenți ca Turturică (autor al volumului Scula Securității și Totul este să nu mori tâmpit), Paul Mitroi (fost avocat al poporului) este taciturn, Toma Roman (redactor-șef a revistei Formula As, zâmbește mefistofelic), Kuki Borislavski (general-maior de aviație în retragere, acuzat că ar fi condus hoardele de mineri la locuințele fruntașilor opoziției și la sediile partidelor acestora, amenință că-i va da în judecată pe calomniatori), Ștefan Dorgoșan (fost ziarist și romancier și el taciturn autentic, care întrebat odată unde e Piața Romană, a arătat doar cu mâna în direcție respectivă), neobositul făcător de reviste și ziare Florentin Popescu, distribuie lunar revista pe care o conduce, Bucureștiul literar și artistic, Candid Stoica întreține cu toți acești prieteni, aproape zilnic, conversații amicale sau controverse politice, comentând sau amendând știrile oficiale, dar mai ales pe cele neoficiale ‒ de pe „surse”, fără a fi nostalgici, apărând vechile cutume ale bunului simț. Tot la Boema 133, aflăm din notațiile lui Candid Stoica, există de mai mult timp un cenaclu de literatură, unde poeți, prozatori, eseiști se întâlnesc săptămânal pentru a-și citi producțiile. Ei sunt: Mihai Antonescu, Alex. Arca, Mircea Bârsilă, Alex Ciocioi, Rodian Drăgoi, Toma Emanuil, Liliana Firișean, Clara Mărgineanu, Mihai Gălățeanu.
Ca un colecționar de bijuterii rare, Candid Stoica strânge pentru posteritate o serie de replici celebre, de „bâlbe”, de texte adăugate ale actorilor, care s-au păstrat de-a lungul timpului, creând ilaritate și aplauze în sală. Nu uită mai nimic. Totul este fișat și descris cu o precizie… medicală: spectacole, roluri, glume, manifestări culturale, realizări, apariții de cărți, premiere de filme, eșecuri, decese, chiar vise… Un capitol presărat în frânturi pe tot parcursul cărți, ca o picătură chinezească, este starea de sănătate a iubitei sale soții, căreia ulterior i-a dedicat un excelent volum intitulat Gânduri despre Sara, din care spicuiesc: Când te-am văzut prima oară / aerul dintre noi s-a rarefiat / timpul s-a spart / ora a fost lovită de catalepsie / și minutele au dispărut. / Aș fi vrut să-mi scot sângele / și să-l pun în fața ta / ca o salbă de mărgele. / Păreai picată din altă lume / ca discul rece al lunii pline / austeră ca anticul măslin / Și cu surâsul straniu și vergin.”
În loc de prefață sunt reproduse excepționalele cuvinte ale regretatului prozator Constantin Stan, cel care i-a descoperit talentul de povestitor lui Candid Stoica, la cenaclul „Desant 2”(de la restautantul „Mofturi” patronat de scriitoarea Iolanda Malamen). La fel de importante pentru istoria noastră literară memorialistică sunt aprecierile unui critic de mare notoritate, Dan C. Mihăilescu ‒ făcute într-o emisiune de mare audiență la ProTv ‒ declarând că „memoriile lui Candid Stoica sunt o surpriză aiuritoare”. Aș putea aminti zeci de scene savuroase din cele șase sute de pagini, dar vreau să las plăcerea cititorului de a le descoperii singur citind volumul.
Cartea se termină brusc, cu o frază extrem de amară, demnă de un mare scriitor: „Scriind toate acestea sau cum se mai zice, mâzgălind hârtia și mai apoi memoria calculatorului, nu știam că destinul, care până acum fusese atât de binevoitor cu mine, mă pândea cu colții săi neîndurători, iar eu… un năuc, ca toți năucii… nu-i înțelegeam semnalele. Sara, scumpa mea soție, s-a stins în brațele mele… Sunt disperat! Aș vrea să mor…! Nu mai vreau să trăiesc!”.
O recenzie de Vera Molea
Lasă un răspuns