Pandemia ne-a băgat în casă și broaște. O baltă de broaște masacrate. După ce mai zilele trecute ne-a arătat un senator român care înfulecă și vomită melci, a venit rândul broaștelor, din filmul lui Silviu Purcărete, Undeva la Palilula (2012), să ne scârbească de viață. Personajul principal din acest film surrealist, consumat doar la nivelul limbajului teatral, este broasca râioasă, o orătanie scârboasă, gheboasă, agresivă, cu picioarele din spate lungi, care o ajută să facă salturi, cu pielea acoperită cu negi, cu scrofulă (umflătură la pielea gâtului), cu gura largă și ochii bulbucați, care în final îl înghite pe medicul Serafim, care fusese repartizat în localitatea Palilula, să vindece oameni. El nu vindecă nimic, e doar un fel de veterinar, care ajută să se nască un copil având un picior terminat cu o copită, fiindcă este rezultatul împerecherii dintre o femeie și un țap.
Am scris pe larg despre acest film. Dar l-am revăzut recent din nevoia să mă verific pe mine însumi, dacă am avut dreptate atunci, când l-am văzut prima oară. Și l-am văzut într-o sală de cinema, unde trebuie văzut, pentru că micul ecran omoară plasticitatea lui și mai ales sunetul, în special tot ce iese pe gura actorilor. Dar aici gura lor este ocupată de broaștele pe care le mănâncă. Personajul colectiv din acest film dystopic trăiește într-un delir apoteotic, culminând cu o masă tovărășească, un chiolhan cu broaște râioase. Broaștele sunt prinse cu mincioguri și măcelărite bine, apoi gătite, după ce un boss testează calitatea lor, adică i se oferă pe o tavă o broască vie, pe care o înghite și o savurează. Apoi urmează masacrarea broaștelor, care sunt spintecate cu satârul, ca la măcelărie.
Există o plăcere a scârboșeniilor, a mațelor, a suptului oaselor de broască râioasă. Rețetă naturalistă, nedemnă de estetică. Risipa mijloacelor teatrale ale filmului se concentrează pe voluptatea masacrării și îngurgitării broaștelor!
Totul e static, se uzează de planuri fixe cu mizanscenă în cadru, numai broaștele se mișcă, țopăie, se holbează, până când satârul le nimerește și le zdrobește! Parcă ar fi o sfidare a Infernului lui Bosch sau a mișcării Greenpeace!
Tot ce am scris în cronica anterioară este valabil, aici reconfirm faptul că Undeva la Palilula este un experiment avangardist, care se referă numai la limbajul plastic teatral, fără să existe nici un story și personaje credibile, fără să rezulte nici o idee. Și avangardiștii interbelici făceau anti-artă. Totul este în sine, o mare demonstrație fragmentară de limbaj plastic, ca în epoca mută, când se uneau un Buñuel și un Salvador Dali. Dacă ar fi fost susținut de o partitură muzicală de proporția unei opere simfonice, Undeva la Palilula ar fi meritat să fie transmis pe Mezzo. Numai acolo am mai văzut experimente muzicale asemănătoare ca limbaj. Însă un concert al orăcăielilor nu a transmis încă Mezzo.
Filmul lui Purcărete nu are nimic românesc. Putea fi numit „Undeva la Marienbad”, Heidelberg sau o altă localitate din Germania, fiindcă experiența germană a regizorului l-a îndepărtat de umorul specific românesc. El are un umor german, grosier, naturalist, la limita vulgarității, ca în piesele noului val german. Și se vorbește într-o limbă broscărească. Umorul românesc, chiar și când este împins la extrem, la soluții-limită, arată ca în Nunta mută a lui Horațiu Mălăele sau ca în Revizorul montat de el la Teatrul de Comedie, adică are stil, are puritate, personajul colectiv este generat de un story specific, cu un mesaj clar. Parodia nu are forță dacă pedalează pe nimic. Iar pilula „Palilula” lui Purcărete nu duce nicăieri. Amestecul baroc de epoci și satira burlescă nu au călăuză.
Și, fără călăuză, totul devine pastișă sau autopastișă, regizorul face pe imagine ceea ce a mai făcut pe scenă, adică este cultivat mult expresionismul à la Kokoshka sau Egon Schiele, grotescul paranoic, crucificarea, numai că expresionismul german este o experiență trăită, un sacrificiu de viață și artă, nu o imitație.
Avem un film-experiment, fără succes de public, în care spectatorii sunt actorii care își privesc colegii cum joacă. Nici o audiență din afară, decât privirea în aparat, nu mai vorbim de pozarul care face fotografii în delir. Iar o convenție de distanțare. Cu atât mai mult este un film care trebuie văzut în săli speciale, nu la televizor, care este un malaxor distructiv/distractiv, ca o broască râioasă care înghite tot. Alături, pe un alt canal, se redifuza Mad Max, filmul lui George Miller, iar secvența cu inventatorul din Palilula, cu aparatul de zbor din tinichele, care se prăbușește, părea rupă din filmul cu Mel Gibson, din urmărirea nebună de rable reasamblate.
Dar suflul epopeic este oferit de chiolhanurile cu broaște, inspirate de chiolhanurile cu melci. Mai urmează un film cu chiolhanuri de șobolani, unde tot Purcărete este maestru, le-a experimentat deja în spectacolul Călătoriile lui Guliver. Dar e mai bine cu broaște, parcă sunt mai comestibile. Unde o fi auzit el că în România se făceau chiolhanuri sardanapalice cu broaște?! Poate o fi visat o Epocă de aur în care se dau concerte de orăcăituri!
Singurul lucru bun din film este că în noua versiune pe care am văzut-o pe canalul Filmbox nu mai există secvențele cu Epoca de aur, epoca ceaușistă, când defilau până la abuz portretele celor doi foști dictatori. Fixarea acestui chiolhan broscăresc în epoca ceaușistă era o eroare. NU se lega. Nu avea sens. Îl condamna pe regizor la kitsch, la înțelegerea superficială a istoriei, așa, acum, fără aceste secvențe, ne menținem în planul strict avangardist, al metaforei teatrale. E mult mai bine. Îi putem fixa filmului un loc în avangardă, pe când în varianta ceaușistă era departe de a considera că se face un „proces comunismului”, cum au spus unii! Era o aberație. Acum e suficientă doar scena când lui Trotzki (Constantin Chiriac), un umflat paranoic, devorator de broaște vii și prăjite, i se face un test la cap și apare pe creierul lui stema „secera și ciocanul”.
Ne bucurăm însă că i-am sugerat lui Purcărete să scoată falsa parodiere a cuplului Ceaușescu și a Epocii de aur. Nu era din filmul lui, i-l strica. Chiolhanurile cu broaște nu se potriveau cu hei-rupismul. Un clișeu ieftin, ca în șușanelele proteviste.
Oricum, filmul, care pare o producție provincială, preluând experiența lui Purcărete din spectacolele sibiene, cu actori de acolo, și aceeași echipă de creație, ne plasează într-o lume de sanatoriu, de spital, o lume care își trăiește viața în delir. E o veselie generală, non-stop, amestec de erotism, violuri, masacrări de broaște, gaguri absurde, se configurează un fel de țară a nimănui care trăiește o utopie a fericirii fără nici un sens. Ei se bucură de viață chiar și când sunt măcelăriți, ca personajul Ilie (George Mihăiță), care, deși spintecat de la mijloc, devenind un ciot, nu se lasă de sticla de poșircă, bea și face glume. Pare ca o broască tăiată care mai țopăie. E o dystopie în care trăiesc oameni vii pe jumătate și vindecați, operați, cu mațele revărsate.
Nu vreau să repet nimic din ce-am scris anterior, doar să confirm aici că acolo am avut dreptate. Producătorul filmului, Tudor Giurgiu, și-a acordat sieși toate premiile Gopo posibile, datorate regizorului. Dar nu a acordat nici un premiu sectorului recuzită, poate cel mai bun care a existat vreodată în cinematografia noastră. Filmul strălucește în detalii și în gaguri, două capitole imbatabile. Dar sunt în sine, la concurență cu commedia dell’arte.
Chiar și în această variantă salvată de falsul istoricism, filmul nu depășește sfera teatrului absurd, a viziunii surrealiste, adică nu vine spre realitate, rămâne tot cantonat în neaderența la real. Să fim bine înțeleși, există o artă a gratuității, cu sâmburii în estetica lui Kant. Dar receptarea este cu totul elitistă. Degustători ai unei astfel de estetici există, dar puțini, poate cei care cultivă poezia și arta surrealistă.
Iar metafora că lumea în care trăim este un spital, este deja vu, deși am putea spune acum, vai, ce se potrivește la realitatea pandemică în care trăim! Toată planeta e un spital, dar Renoir, Milos Forman, Resnais, Kubrick sau Mihalkov au spus-o de mult și cu mult mai bine.
Da, însă în spitalul lui Purcărete se bea, se mănâncă broaște, se cântă la pian și la flaut, și se face amor non-stop. Și e plin numai de nebuni. Nu e nimeni normal, nici o excepție. Ar fi fost o idee să fi existat o excepție. Ca un fel de alter ego al regizorului, care judecă această lume de schizofrenici, care se ridică deasupra bâlciului deșertăciunilor.
Lasă un răspuns