Cum am scris Invincibile Argumentum?

Din întâmplare. Subiectul mi-era cunoscut în linii mari, cât să trec clasa. Dar s-a ivit o situație specială: pe la mijlocul anilor 1980 a venit la mine Ioan Opriș, din partea Editurii Științifice unde lucra, și m-a rugat să-i recomand un coleg de la catedra de limba română, care ar putea să scrie un text de câteva zeci de pagini în legătură cu argumentele lingvistice ce pot fi invocate în disputa dintre noi și maghiari în chestiunea continuității românești în Nordul Dunării și în Ardeal. Așa am descoperit că niciun coleg de la catedra de istoria limbii române nu stăpânea acest subiect și nici nu era interesat de problemă.

Nu puteam să-i dau camaradului meu de arme Ioan Opriș un asemenea răspuns. Mi-ar fi fost rușine, rușinea de rușinea altuia, a colegilor! Un sentiment pe care l-am încercat deseori… Din păcate!

Așa că m-am apucat să scriu eu acele 40-50 de pagini de care editura avea nevoie ca să scoată un volum colectiv, cu argumentele arheologice, lingvistice și istorice privind continuitatea noastră pe teritoriul vechii Dacii. Continuitate contestată și negată de istoriografia maghiară din ultimii zeci de ani.

La editură fusese depus un text cu acest subiect – argumentele lingvistice, dar, din păcate, autorul Emil Vrabie plecase într-o vizită în Occident de unde nu se mai întorsese, așa că era nevoie de un alt autor care să semneze textul dorit de editură. Am primit manuscrisul rămas de la Emil Vrabie, bine scris, mi-a fost de mare folos, m-a orientat asupra subiectului. Textul scris de mine a numărat însă în final un număr mult mai mare de pagini. Aproape înzecit de mare! Căci am adăugat argumentele mele, de nimeni invocate până atunci…

Mi-aduc bine aminte de momentul când m-am apucat de lucru, imediat după ce m-am hotărît să scriu eu textul solicitat de editură. Spre mirarea mea, m-am trezit că mi-am făcut o cruce mare și mi-am jurat „în barbă” să iau seama la fiecare argument invocat, de români sau de unguri, și în final să judec, să decid cu totală imparțialitate de partea cui este adevărul și dreptatea, iar dacă dreptatea este de partea adversă, a maghiarilor, să nu ezit și s-o spun deschis!

Printre lingviștii români au fost mari personalități care au argumentat că teza continuității noastre în Nordul Dunării nu se poate susține! Și n-au fost considerați trădători de interese naționale, ba chiar s-au bucurat de cele mai înalte onoruri academice. Ce spuseseră era în concordanță cu ce gândiseră și, bravii de ei, fuseseră pe deplin încredințați că spun adevărul!

Materia pe care am predat-o studenților se cheamă lingvistică generală. Un fel de teorie a limbii! De filosofie a limbii, în mare. Este vorba de a formula criteriile după care evaluăm valoarea unei teorii lingvistice, a unei descrieri lingvistice. Criteriile după care evaluăm gradul de aplicare la faptele de limbă al unei gramatici, al unei istorii a limbii în general sau a unei limbi anume! Iar eu urma, în principal, să verific cât de corecte au fost argumentele invocate de autorii care au participat la această dispută științifică. Pe scurt, am predat ca profesor cum este corect să gândești când descrii sau apreciezi fapte de limbă! O materie care nu se adresa memoriei, ci gândirii, interpretării corecte, doritoare să înțeleagă cum funcționează limba, cum evoluează!

Recunosc, a fost o mare ușurare să constat că argumentele noastre, ale continuității românilor în Nordul Dunării, rând pe rând și-au dovedit valabilitatea, au rezistat la examenul critic la care le-am supus. Atunci și în alte câteva situații similare, când am intervenit în dezbaterea publică a unor teme în care erau angajate interese românești, am constatat că noi românii avem o situație privilegiată: nu avem nevoie să mințim ca să ne amăgim că servim astfel niscai interese românești! Și am ajuns la această concluzie reconfortantă: noi, românii, nu trebuie să ne ferim de spunerea adevărului! Adevărul este de partea noastră!

Adevărul este de partea noastră în mai toate subiectele majore care ne pun în dezacord cu alții. În dezacord cu cei care și-au făcut o profesie din a ne calomnia, din a dezinforma publicul cu privire la români! Circulă pe seama noastră o mulțime de basne, scornite de interesele unor persoane sau entități deranjate de existența noastră. Deseori aceste minciuni sunt prezentate cu multă dibăcie, fiind convingătoare pentru o bună parte a publicului! Afirm cu toată convingerea că dacă le cercetezi cu un ochi critic și senin, aproape toate aceste afirmații sau teze anti-românești se dovedesc a fi lipsite de temeinicie.

Repet ceea ce am mai spus de multe ori: avem un mare noroc ca români! Nevoia de adevăr, setea de dreptate, este înscrisă în ADN-ul ființei umane! Din varii motive unii oameni ajung să se abată de la adevăr, cu sau fără bună știință! Mulți o fac cu sentimentul sau scuza că mint în folosul unor interese superioare, al unor imperative de interes național.

Noi, românii care participăm la dezbateri publice în care avem de apărat interese românești, putem sta cu fruntea sus și împăcați cu scânteia divină sădită în fiece ființă umană: grija firească de a servi interesele noastre naționale nu ne îndepărtează de adevăr! Nu ne obligă să fim nedrepți! Necinstiți!

Pe parcursul cercetării argumentelor prezentate de partea adversă am avut deseori un sentiment de compasiune pentru preopinenții maghiari, era imposibil ca bieții oameni să nu-și dea seama că susțin o teză greșită! Că argumentul sau argumentele lor intrau în contradicție cu faptele, cu logica, cu bunul simț, cu adevărul! Acest disconfort nu l-am simțit niciodată.

Am scris Invincibile Argumentum cu satisfacția molcomă că am avut norocul să mă nasc român!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*