Ne strigă pe nume morții trecutului… Ne strigă a moarte ce stă să ne răpună din propriile vârfuri de baionete…

Mare mirare că nu au adus și excrementul din bronz cu ei… Că nu au desprins balotul ăla cu nume de baron din asfalt să-l aducă la București. Dar probabil au ei alte efigii și statuii pregătite să ni le amplaseze și aici. Pas cu pas. Mârlănește, adică… Sau poate nici măcar mârlănește. Căci, în clipa în care nouă nu ne mai pasă de ceea ce fac veneticii și „zveneticii” noilor „fuhreri” pe pământurile noastre, nu se mai cheamă mârlănie, nici mișmaș, nici blat… Se cheamă înlocuire identitară acceptată. O ștergere de comun acord, prin absență, a identității noastre… Chiar dacă ne plâng brazdele pământului… Chiar dacă se cutremură din străfunduri pământul mormintelor, de acolo, din coastele zdrobite ale țăranilor, din pântecele mamelor sfârtecate până la inima pruncilor de baionetele ocupanților… Chiar dacă ne strigă să nu îi uităm, măcar pe ei, pruncii uciși în pântecele mamelor noastre și ale Istoriei… A unei istorii pe care am început a tratat-o nu ca pe o mamă vitregă, căci tot am mai fi avut o brumă de înlăcrimare, ci drept o slută ce ne-a sluțit prin faptele vitejilor din trecut imaginea noastră, de lași, de azi, de acum, de mâine… Un trecut ce se face vinovat că încă ne mai ține în fața ochilor un petic de oglindă, căci a atât  mai rămas din respectul nostru pentru înaintași, din ținerea trează a memoriei Eroilor, un ciob în care ne privim cât de mici și egoiști am devenit în drumul spre înstrăinarea definitivă.

Urlă codrii, se frământă pământurile a răscoala uitată din noi… Uitată și înlocuită cu lașitatea. Căci, de multă vreme nu mai e doar nepăsare sau dezinteres. Am făcut blat și cu tăișul lamelor ce au împuns pântecele țărăncilor noastre, am făcut blat și cu lanțurile sfărâmând oasele ce ne-au zămislit pe noi din durerea și suferința lor, ne-am iscălit și trădarea pe lemnele roase ale crucilor și troițelor eroice, pe scândurile din copârșeele suferințelor străbunilor, pe care le-am lăsat a fi batjocorite prin trădarea și vânzarea gliei care le-a primit suferința jurând neuitarea în numele nostru.

Memorialele înaintașilor noștri devin, din zidiri ale omagierii jertfei lor, piedestale pentru cizmele de atunci, și de acum, ale ocupanților. Ocupanții de azi care defilează prin felurite politici aculturale, de apropieri, de înțelegeri, de toleranțe, de acceptări, cu busturile ocupanților de ieri. Că sfărâmă a doua oară oasele de zidire ale Panteonului nostru, iarăși, nu ne pasă.

Privim absenți, privim nepăstori la marșul peste ceea ce am fost noi cândva. Până vom înțelege că aceluia ce nu-și apără fiecare brazdă, fiecare petic, fiecare fărâmă și fiece bob de țarână, nici umbra nu-i va mai rămâne în timp.

În muzeul acelora ce au suferit, au luptat, s-au răsculat și s-au jertfit a fost descălecată efigia neagră a baronului din bronz de la Sibiu. O expoziție „de câteva zile” ce doar deschide drumul spre mai mult pentru ei, ocupanții de ieri și azi, și spre tot mai puțin, spre un tot mai puțin din nimic, pentru noi.

Oriunde putea fi omagiat acest baron al osândirii capilor țăranilor noștri răsculați. Acest criminal pe care nici un tribunal nu are curajul a-l pune acolo unde îi este locul. Printre asasinii istoriei. În oricare loc puteau să-i atârne trena de fost guvernator. Dar nu în muzeul acelora pe care i-a osândit. Al țăranilor iubitori de libertate și dreptate. Și totuși, nici măcar pentru a ne testa vigilența ori nivelul de „toleranță”, ci doar pentru a ne sfida și umili, veneticii de azi l-au adus pe Brukenthal acolo, ba, cu semeție, chiar pe ușa din față a Muzeului Național al Țăranului Român. A fost adus acolo unde nicicând nu a fost loc și timp pentru eroii pe care i-a condamnat baronul la groaznica moarte. A fost adus să otrăvească locul unde nu s-a pus nici măcar o statuie pentru Horia, Cloșca și Crișan. Iar noi stăm nepăsători… Ne sunt batjocorite muzeele, ne sunt ridiculizate prin astfel de expoziții jertfele devenirii noastre ca neam. Ni se pune o mare paranteză între Neam și Țară. O paranteză ce va deveni un hău mai adânc decât nepăsarea noastră. Va fi ruptura continuității între generații, în interiorul aceluiași neam, al aceleiași țări…

Ne strigă pe nume morții trecutului… Ne strigă și pruncii din vârful baionetelor de grofi și baroni… Dar noi nu mai auzim sunetul sfâșierii… Chiar dacă e strigătul morți ce se apropie…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*