Întrebări retorice, o retrospectivă și o amintire…

Întrebarea care persistă în mințile tuturor zilele acestea este dacă alianța (unirea, uniunea sau ce o fi ea) dintre PNL și PSD este corectă din punct de vedere moral, eficientă din punct de vedere politic și benefică pentru Social. Dacă nu știm cum sa răspundem este pentru că Politicul a însămânțat în Social atâta discordie (prin fapte, dar mai ales prin cuvinte) încât avem impresia că îl vedem pe Arhanghelul Gabriel alături de Scaraoțchi, pe Churchill alături de Hitler, pe Xerxes alături de Leonida. Suntem în punctul în care ideologia se termină abrupt și unde am putea să descoperim principii și valori comune și cu toate astea alegem varianta stupefacției, a scârbei sau a abandonului.

Nu am fost trădați, ci jucăm doar într-o piesă cu trădători și trădați. Suntem în mijlocul unei tragedii, dar răul este în noi. (Din păcate încercările la care ne-a supus pandemia nu ne-au luminat sufletele și mințile). Ar trebui – noi, Socialul! – să avem curajul de a ne asuma greșelile.  Prea mult timp am văzut în dihotomia de pe scena politică  (stânga – PSD și dreapta – PNL) o reprezentare arhetipală a luptei dintre bine și rău. Și de prea mult timp ne închipuim niște muritori care se implică în războaiele dintre zei. Noi Socialul – nu suntem nici victime și nici călăi; avem o responsabilitate în a înțelege că ne-a plăcut să fim mințiți, ne-a plăcut să fim abuzați. Am știut pe cine alegem, dar am crezut că minciuna și abuzul pot învinge răul, ne pot salva și pot restaura dreptatea. Nu am făcut însă nimic altceva decât sa alimentăm răul și urâtul din noi înșine.

Sloganurile, ideologia, propaganda nu au fost doar niciodată altceva decât opțiuni. Unii dintre noi si-au explicat propriile eșecuri și propria negură din viață prin izbânda unui partid politic; alții au pus atâta patimă în susținerea unor personaje politice pentru că aveau nevoie de o identitate și de o conștiință (fie ea și exterioară); alții au vrut să scape de banalitate și plictis intrând în arenă. Nu mintea, ci inima și voința au fost slabe. Acum – la momentul păcii din ceruri – le fuge pământul de sub picioare tuturor celor ce și-au făcut cu bună știință din politică o religie, un sens sau o realitate.

Dacă nu am fi investit atât de mult din ceea ce suntem într-o parte sau alta a spectrului politic nu am fi ratat lecția armistițiului dintre PNL și PSD. Orice negocieri toxice s-au făcut peste capetele romanilor, oricât de mult din viitorul lor a fost vândut, cu oricât de multă suferință vor plăti toate astea, important rămâne totuși faptul că (formal) niște inamici care păreau ireconciliabili s-au așezat la o masă. Poate că principiul din care și-au făcut umbrelă este unul al răului, dar asta ar trebui să ne dea speranța că totuși există principii care dau unitate Politicului. De ce nu ne-am întreba și noi – Socialul – care sunt principiile care ne-ar putea uni în fata unei amenințări? De ce nu am putea înțelege că a ne dori unii altora binele nu înseamnă exterminare sau izolare? De ce nu am putea șterge dintre noi disprețul, neîncrederea și ura? De ce nu am putea da noi – Socialul – un exemplu de toleranță și respect, de deschidere și de bunăvoință Politicului?

———-

Nu este momentul pentru idealism și inocență, după cum nu este nici momentul să menținem blocada și rămânem în tranșee până la anihilarea totală. Cele două părți (să nu le spunem partide) s-au mai înfrățit și în trecut. (Și în bine și în rău. E mai puțin important fondul). Însuși modul în care încearcă să treacă astăzi (și unii și alții) drept opozanți eterni (ce își strâng astăzi mâinile de nevoie, cu inimile îndoite) este o insultă la adresa inteligenței socialului. Ne putem descurca în hățișul istoriei din ultimii 32 de ani pentru a găsi câteva exemple:

1. În anul 1991, lupii liberali mai tineri (sub denumirea PNL-AT) s-au înhăitat cu FSN-ul și au ajuns la guvernare. Dinu Patriciu a devenit atunci ministru al Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, iar Viorel Cataramă – secretar de stat la Turism.

2. În Guvernul Stolojan, după mineriada din septembrie `91, PNL-ul (de rit vechi) a obținut și el două cabinete grele: Justiția (Mircea Ionescu Quintus) și Finanțele (George Danielescu) și a făcut casă bună cu FSN-ul comuniștilor cu „fața umană”.

3. După ce a trădat și a slăbit coaliția dreptei în 2000, în 2004 PNL-ul a fost sedus de un alt partid (încă) de stânga (PD-ul lui Traian Băsescu); înainte de alegeri între PNL și PD s-a perfectat un mariaj (ce a durat până 2006) sub numele de Alianța DA (Dreptate și Adevăr), iar noi ne-am ales cu „președintele jucător”

4. Un scurt intermezzo: la alegerile prezidențiale din 2009, PNL s-a aliat din nou cu PSD în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Fără succes…

5. Ultimul episod – și cel mai cunoscut – este episodul USL (alianța „infamă” sau „contra naturii” dintre PSD și PNL, o alianță ridicată nu pe principii abstracte, ci pe nevoia cât se poate de concretă de a face atmosfera din Romania mai respirabilă). USL a durat din 2011 până în 2014, când au intervenit probabil orgolii, pofte și interese străine …

„Alte vremuri, alți oameni”, s-ar putea spune, însă această sintagmă nu ar face decât să dezvăluie cât de mult suntem legați de acele vremuri și de acei oameni. (Pe lângă faptul ca ar fi un neadevăr dureros). Din păcate nu vedem Istoria (deși am trăit-o) tocmai din pricina prezentului. Frica de a nu ne zdruncina realitatea (construită) de azi ne face să fim foarte grijulii și orbi cu trecutul.

Adevărul – pe care nu ar trebui să îl sacrificam nici chiar pentru a rămâne morali și deștepți în proprii noștri ochi – este că cei ce ne-au recrutat în armatele „binelui” (pornite să se extermine reciproc prin vorbe) nu sunt la primul armistițiu sau la prima alianță și nu cred tot ceea ce spun; nu ar trebui să fim noi mai plini de zel în nimicire sau martiriu decât sunt cei ce ne inspiră și ne conduc.

———-

…Iar dacă argumentația mea din paragrafele de mai sus nu a fost suficient de clară și de convingătoare, îmi pun o ultimă speranța în următoarea amintire:

În toamna anului 2012 (în circumstanțe pe care acum le-am uitat și care nu au oricum nicio importanță) călătoream spre Sinaia într-o mașină condusă de un necunoscut vorbăreț și antipatic. Se însera, drumul era monoton, iar ceilalți pasageri moțăiau încă de la plecare pe bancheta din spate. Obiceiul de a fi mai precaut și mai rezervat l-am căpătat mult mai târziu, astfel încât atunci – pe jumătate stingherit, pe jumătate tributar bunei-creșteri – m-am lăsat antrenat în diverse discuții. După ce am trecut de Campina și am epuizat toate amabilitățile, am intrat inevitabil și în politică. Subiectul fierbinte al momentului era suspendarea președintelui și recunosc că eram destul de pătimaș. Am încercat vreo jumătate de oră să explic de ce Băsescu trebuia demis și de ce USL-ul era o alianță a binelui, până să realizez că îmi pierdeam vremea de pomană. Necunoscutul era un tip între două vârste, mai blazat și cu mai multe certitudini decât mine; a ținut să-mi povestească – pentru a-și explica dezgustul fără de întreaga clasă politică – cum pe vremea în care lucra la Parlament i-a văzut pe unii dintre „aleșii neamului” ce se înjurau de la tribuna ziua, îmbătându-se apoi seara, frățește, la restaurantul Doi Cocoși.

„Dacă noi” – am replicat – „putem să ne certam pe subiecte politice și apoi sa bem un pahar de vin, cred că și politicienii au dreptul să facă același lucru. Și noi și ei avem diferende, nu războaie.” Nu știu dacă a fost de acord cu mine, însă restul drumului, de la Comarnic în sus, l-am parcurs în tăcere…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*