Despre aromâni şi români: Limbă şi Identitate

Aromânii, care între ei se numesc armâni, sunt cunoscuţi totodată ca vlahi sau macedo-români şi reprezintă una din cele mai vechi populaţii ale peninsulei Balcanice. Tradiţional, ei ocupau centrul peninsulei şi erau cu precădere păstori şi comercianţi, de cele mai multe ori vânzând propriile lor produse. Ei se învecinau cu grecii la sud, care ocupau cu precădere regiunile litorale, cu ilirii la vest, și cu rudele de aceeași origine etnică din nordul peninsulei şi din Dacia. Peste aromâni au venit însă slavii și bulgarii care i-au împins spre sud, dar de la sud îi presau grecii şi îi împingeau spre nord. Aromânii nu au avut unde se refugia decât la munte, unde mai pot fi găsiți și acum. Ocuparea peninsulei de către otomani a complicat şi mai mult existenţa populaţiei aromâne. Pe lângă naţiunile care îi inconjurau, îi învidiau şi jinduiau la pământurile lor, aomânii au început să sufere şi presiunea turco-musulmană.

Mirela Roznoveanu descrie cu multă migală şi cu lux de amănunte complexitatea vieţii în Imperiul Otoman şi se concentrează pe evoluţia clanurilor de aromâni. Lectura cărţii oferă cititorilor un tablou bogat al existenţei şi al eforturilor aromânilor menite să le asigure autonomia şi supravieţuirea. Eforturile lor îi poartă zeci şi zeci de ani pe la porţile Vienei, la Veneţia, la Constantinopol şi în final la Bucureşti.

La sfârşitul Primului Război Mondial, Imperiul Otoman s-a dezmembrat şi în Peninsula Balcanică au luat fiinţă state naţionale noi şi independente. Macedonia istorică, unde locuiau numeroşi aromâni, a fost împărţită între Grecia, Bulgaria, fosta Iugoslavie şi Albania. Una din cele mai vechi etnii din peninsulă, vlahii, a rămas astfel fără un stat propriu şi aşa este şi azi. Dintr-o minoritate relativ puternică într-un imperiu vast şi multinaţional, aromânii au ajuns minoritari în state naţionale mici şi intolerante care toate au urmărit să-i deznaţionalizeze.

În perioada interbelică România a tratat cu Grecia şi Albania şi a înfiinţat şi susţinut şcoli şi biserici româneşti în cele două ţări. Limba acelor şcoli a fost însă limba română literară, ceea ce a creat o discrepanţă între ce învăţau elevii la şcoală şi cum vorbeau ei acasă. Acele şcoli au început să creeze probabil şi o nouă identitate naţională, care însă nu s-a generalizat şi care practic a fost sugrumată de noile autorităţi postbelice.

Acele şcoli şi biserici româneşti au fost desfiinţate după cel de-al Doilea Război Mondial. Între timp, autorităţile comuniste instalate în ţară în 1946, i-au abandonat pe aromâni şi acelaşi lucru l-au făcut şi toate guvernele postdecembriste. Aromânii care au emigrat în România de-a lungul timpului s-au integrat uşor în noua societate, s-au asimilat, s-au simţit români, şi mulţi dintre ei s-au impus în lumea intelectuală. Cine sunt însă aromânii şi care e soarta lor actuală?

Aromanii din Balcani azi

În romanul Vlachica, Roznoveanu descrie evoluţia aromânilor în diferite perioade istorice şi în special în peroada de la sfârşitul veacului al 18-lea când principalele aşezări urbane vlahe din Macedonia au fost distruse. Şi pentru a se documenta asupra situaţiei actuale, în anii din urmă ea a călătorit prin toate ţările Balcanice unde şi-a întâlnit rudele şi a stat de vorbă cu mulţi confraţi. Citind cu deosebit interes romanul şi dorind să aflu noi amănunte am rugat-o pe autoare să descrie pe scurt călătoriile, impresiile şi constatările ei la faţa locului. Unde a întâlnit aromâni? Cum trâiesc ei azi? Ce simt şi ce gândesc? Iată câteva din răspunsuri:

Armânii sunt peste tot, din Croația până la Salonic… În una din călătorii, taximetristul care mă trecea granița dintre Albania și Grecia s-a oprit undeva pe drum ca să bem o cafea. Cel ce servea ca și stăpânul cafenelei pierdute în acea pustietate erau armâni. Vorbim și nu îmi vine să cred..!

Apoi ajung într-o stație auto si aștept autobuzul spre Salonic. Un batrân trist stătea singur la o masă în cafeneaua învecinată. Îl servesc cu o cafea și aflu că este armân. Vorbim armânește și începe să lăcrimeze, deplângând jalea pierderii limbii materne în tânăra generație… Tinerii, spunea bătrânul, nu sunt încurajați să își mențină limba maternă, armâna.  Ca să îi alin sufletul, i-am dat o revistă în armânește pe care o primisem în dar în Girokaster. Menționez că în acea vară, am subvenționat o săptămână de școală de învățare a limbii armâne a copiilor armâni, cu abecedare și cărți de povești în armână.

Altă dat, plimbându-mă pe strada principală din Ioannina, am intrat într-o librărie căutând cărți despre armâni. Nu existau în nici o limbă. Vânzătorul mi-a destăinuit în schimb că era armân. Putea citi ce scriu armânii din Franța și armânii din România pe Facebook pentru că învățase alfabetul latin la clasele de limbă engleză. Copiii armâni din Grecia învață numai alfabetul grec.

La Aminciu, o comună armânească de lângă Ioanina, totul este armânesc. Bătrânii încă se întâlnesc în centru și stau la taclale ca în vremurile de demult. Câteva femei dintr-un magazin cu dulciuri m-au întrebat cum este lumea de dincolo de Aminciu, nu ieșiseră niciodată în afara satului.

La Veria, în nordul Salonicului, toți cei întîlniți, de la brutăria din centru la restaurantul unde am mâncat și vânzătoarele din magazinele prin care am trecut erau armâni, și regret și azi că nu am ajuns la biserica armânească din oraș.

La Bitola, Macedonia de Nord, la biserica armânească (unde din păcate slujba se ține mai mult în macedoneană, probabil pentru că astea sunt directivele oficiale) am găsit tineri excepționali dornici să scrie și să vorbească limba maternă… Cimitirul Armânesc din Bitola sau Mănăstirile reprezintă o istorie concretă a armânilor de pe acele meleaguri…

Acțiunile guvernului român în țările balcanice, au înrăutățit practic situația armânilor. Pe de o parte, cei mai inteligenți tineri armâni sunt atrași cu burse spre România și ei nu se mai întorc în țările lor. Armânii din Balcani sunt deprivați de cei mai inteligenți tineri care ar putea lupta pentru drepturile armânilor. Pe de altă parte, susținând că armânii sunt români, guvernul României pune în pericol comunitățile de armâni de la sud de Dunăre astfel percepute (de ţările respective) drept comunități trădătoare…

Deoarece grecii au o politică represivă împotriva vlahilor/armânilor. Armânilor le este teamă în Salonic să își proclame identitatea națională. Asta am văzut la rudele mele din Salonic. Mai nou armânii sunt calificați de grecii integrați în EU drept – naziști – deoarece țin la familie, biserică şi identitatea vlahă/armână. Am avut numeroase dispute pe tema asta cu familia mea din Salonic…

Şi totuşi, armânii de azi oriunde i-am întâlnit se consideră pe ei înșiși mai întâi armâni/vlahi și după aceea cetățeni ai țărilor în care locuiesc, fie că este Croația, Macedonia de Nord, Bulgaria, Grecia, sau România… a raspuns Mirela Roznoveanu.

Limbă şi identitate

Îi port mult respect autoarei şi o admir pentru că a făcut pentru aromâni mai mult decât oricine alt cineva în ultimele decenii. Nu suntem însă de acord în ce priveşte limba şi identitatea confraţilor noştri din Balcani. Şi fac această afirmaţie pentru că sunt doctor geograf şi am studiat geneza formării limbilor şi a etniilor. Şi în acelaşi timp sunt preocupat de soarta confraţilor noştri de pretutindeni.

Roznoveanu susţine că aromâna nu ar fi un dialect, ci o limbă tot de origine latină ca şi româna, dar diferită de aceasta. Eu cred că pentru a evita orice contradicţie, trebuie definită mai întâi noţiunea de limbă. Nu sunt lingvist, dar se pare că distincţia dintre limbă şi dialect este cumva arbitrară. În Germania, Italia, Spania, Marea Britanie, de exemplu, se vorbesc multe dialecte din care unele sunt neinteligibile între ele. Şi totuşi, germanii se simt germani, italienii sunt italieni, şi aşa mai departe. Iar în unele din marile ţări ale lumii ca India şi China se vorbesc limbi complet diferite, ceea ce nu împiedică majoritatea vorbitorilor să se simtă altceva decât indieni sau chinezi. Limba reprezintă o componentă importantă a identităţii naţionale, dar nu e determinantă. Elementul eşenţial este conştiinţa apartenenţei la un etos comun. Şi conştiinţa naţională se formează încet şi în timp îndelungat.

Asemănări lingvistice

Să  revin însă la aromânii din ţară, din Occident şi din Balcani. Cum se identifică ei şi ce limbă maternă vorbesc? Mai întâi, rămâne totuşi întrebarea dacă aromâna sau macedo-româna este o limbă sau un dialect. Studiile de specialitate susţin că este un dialect al limbii strămoşilor noştri comuni, dar care s-a dezvoltat separat şi izolat de limba română. De fapt, romanul Vlachica oferă multe asemănări dintre aromână şi română.

Mă refer la nume proprii sau cu rezonanaţă veche şi istorică: Puica, Doru, Puiu, Balaure, Gruia, Corbu, Negoi sau Mânzu şi Murgu… Mă refer la asemenea toponime ca Grădiştea, Clisura, Valea Caldă, Valera Rea. Mă gândesc la cuvinte cu rezonanţe arhaice, dar şi actuale, precum şi la fraze asemănătoare limbii române nestandardizate de acum câteva sute de ani: ghine (bine), nevasta, preaspa (prispa), poala, striga-strigoi, gios (jos), bucuria, Cashu de Kavalia (Cascaval?). Mă refer la unele propoziţii menţionate în carte: „Cum eşti? Di dorlu’a tău lea vruta mea, Dultsea loclui, Deschlide gione ochiu ca di amura…” Cât de frumos sună expresia de acum 500 de ani „vruta mea”, adică iubita mea!

Desigur, unele cuvinte comune sunt de origine slavă pentru că au intrat în limba română veche odată cu slavii care s-au aşezat în mijlocul nostru. Alte cuvinte comune există şi în limba albaneză, pentru că provin din fondul lexical iliro-tracic, după cum altele sunt cuvinte greceşti şi chiar turceşti. Şi totuşi, nici o limbă din Balcani nu se spropie de limba română aşa cum se apropie limba sau dialectul aromân.

O contribuţie personală

Pe la începutul anilor ’80 ai secolului trecut au apărut în presa din fosta Iugoslavie unele articole care au suscitat interesul pentru vlahii sau aromânii din Balcani. La scurt timp după ce le-am citit am abordat şi eu chestiunea dezbătută şi în septembrie 1985 am publicat în revista americană East European Quarterly articolul Daco-Romanians and Aromanians.

Pornind de la cele scrise de presa iugoslavă am făcut o scurtă prezentare istorică a aromânilor şi am încercat să aduc subiectul la zi. În cele 22 de note bibliografice de subsol ale articolului am menţionat câteva surse şi unele din numele proeminente care au studiat subiectul: A.D. Xenopol, Dimitrie Găzdaru, Alexandru Graur, Constantin Giurescu, Eugene Keefe, Iorgu Iordan, Maria Manoliu, Tache Papahagi… Toţi susţin, ca de altfel şi unii cercetători străini, că aromâna este un dialect al limbii române. Cu toate acestea, aşa cum am afirmat mai devreme, distincţia între limbă şi dialect nu e tocmai clară. Ce m-a frapat când am scris articolul a fost însă asemănarea conjugării verbelor de bază pe care se dezvoltă gramatica unei limbi. Şi dacă lexicul se schimbă în timp, cuvintele de bază şi gramatica se schimbă extrem de lent ori pur şi simplu nu se schimbă.

Iată căteva verbe din aromănă. Indicativ prezent:

A avea: Eu am, tine ai, el (ea) are, noi aem, voi aetz (avetz), el’i eale.

A fi: Eu hiu (him, escu), tine hii (esti), el easte, noi him, voi hitz, el’i sântu, (suntu).

A vrea: Eu voi, tine vrei, el (ea) va, noi vrem, voi vretz, el’i vor…

Verbele auxialiare învârtesc limbile şi dialectele. Împreună cu vocabularul de bază şi gramatica verbele auxiliare determină apartenenţa unei limbi la o familie lingvistică sau apartenenţa unui dialect la o anumită limbă. Limba unei populaţii este obiectivă şi acolo unde e cazul indică origini comune. Identitatea este însă subiectivă şi poate creea confuzii personale şi naţionale.

Oameni şi idei

Literatura, arta, cultura românească abundă în personalităţi care au fost şi sunt de origine aromână. Ce se considerau asemenea personalităţi şi cum se identificau? Şi îmi vin în minte asemenea personalităţi şi nume ca: Iorga, Murnu, Onciu, Simu… Şi mai recent lingvistul Tache Papahagi şi actorii Toma Caragiu şi Ion Caramitru. Când marele nostru istoric Nicolae Iorga s-a întâlnit cu preşedintele academiei elene, probabil ca să-l impresioneze, i-a spus că familia sa ar avea rădăcini greceşti. La care acesta i-a replicat. „Ce interesant domnule Iorga, eu am rădăcini româneşti!”

I-am cunoscut bine pe mulţi macedo-români şi am avut vecini, colegi, profesori şi prieteni dintre ei. Cu fraţii Guliu din Bucureşti, de exemplu, mă revăd ori de câte ori mă întorc în ţară. În America m-am împrietenit cu mulţi fraţi aromăni: Aurel Ciufecu, Zahu Pană, Jean Moscopol, Nicolae Chiahu, Cola Chirani. Nea Cola ne povestea cât de încântat a fost el când a ajuns prima oară în ţară şi a constatat că un întreg popor vorbea limba lui natală, o limbă cumva diferită, dar pe care a deprins-o foarte repede. Toţi se simţeau şi armâni şi români şi nu vedeau nici o contradicţie în această dublă identitate.

În întregul meu exil de 53 de ani am întâlnit un singur aromân din Grecia care nu se mai considera român şi care susţinea că şi grecii şi-au schimbat atitudinea şi acum tind să-i considere o naţiune aparte. Ar putea fi un nou cal troian menit să ducă la accelerarea deznaţionalizării.

Recent, am mai întâlnit totuşi trei macedo-români tineri, proveniţi din Grecia, Albania şi Macedonia de Nord, a căror identitate etnică era de acuma confuză. Identitatea şi conştiinţa naţională se formează în timp de multe generaţii. Conştiinţele sunt de natură psihologică iar identităţile nu se stabilesc prin decret. Faptul că noi şi macedo-românii am fost despărţiţi de slavi a dus într-adevăr la evoluţii diferite. Rădăcinile comune nu se pierd însă chiar dacă uneori ele nu se mai văd. Şi în această idee îmi amintesc un fragment de poezie scrisă de Radu Gyr învăţată în închisoare:

…Am fost candva o cetina’mândoi/ Şi amândoi acelaşi conifer;/ Ne-au smuls vântoase grindine şi ploi,/ Azi alte crengi cresc dincolo de noi,/ Dar rădăcina ne-a rămas în cer!… Rădăcina e comună!

Noi tendinţe…

Se pare totuşi că în prezent există o tendinţă reală şi onestă de creare sau de declarare a unei identităţ aromâne separată de cea română. De altfel, recent am urmărit un discurs ţinut în parlamentul României de către deputatul Costică Canacheu. Acesta pleda cu mult bun simţ, aş spune cu dragoste frăţească, pentru recunoaşterea etniei aromâne. Între timp problema a ajuns la Consiliul Europei unde se fac presiuni pentru recunoaşterea internaţională a aromânilor. Nu se ştie câţi aromâni sau vlahi există în peninsula Balcanică, dar trebuie să fie câteva milioane din care câteva sute de mii încă vorbesc limba maternă. Autorităţile actuale de la Bucureşti au o atitudine indiferentă faţă de ei, dar ar fi bine ca repezentanţi ţării să studieze istoria şi să-şi consulte conştiinţa.

Personal, nu mă pot pronunţa asupra identităţii aromâne, dar la Alba Iulia, la aniversarea a 75 de ani de la Marea Unire din 1918, am întâlnit doi tineri aromâni din Albania care vorbeau perfect româneşte şi care m-au întrebat îngânduraţi: De ce nu pleacă minoritarii din România ca să venim noi acasă? Acasă! Ei afirmau că la vremea respectivă existau în Albania câteva sute de mii de aromâni, dar între timp mulţi dintre ei au plecat în Grecia pentru a scăpa de sărăcie. Grecii susţin că aromânii sunt greci latinizaţi şi le oferă automat acte de identitate greceşti…

Identitatea ţine în primul rând de conştiinţă, dar în acelaşi timp este de mare importanţă politică şi geo-politică. Aromânii speră probabil că dacă îşi declară o identitate proprie, ţările din Balcani îi vor recunoaşte şi le vor respecta drepturile. E posibil, dar puţin probabil. Nu ştiu ce surprize ne rezervă viitorul, dar istoria ne arată că etniile au rădăcini adânci şi uneori renasc în mod cu totul neaşteptat.

Un studiu de Nicholas Dima

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*