Frica de moarte…

Trăim vremuri cum puține dintre generațiile precedente au trăit. Zi de zi auzim de sute de morți, auzim că spitalele sunt arhipline, că bolnavii sunt ținuți pe coridoare sau în ambulanțe, că nu sunt medicamente, că medicii au ajuns la limita puterilor.  Vedem mereu înmormântări de Covid în parohia noastră, oficiate după reguli necunoscute până acum în tradiția românească. Umblăm cu măști pe față de nu ne mai cunoaștem unii cu alții; stăm la distanță, ne este frică să ne mai vizităm, să mai dăm mâna. Ne culcăm seara, dar nu știm dacă ne mai sculăm a doua zi, noi sau cei dragi ai noștri. Parcă nici în timpul războiului nu au murit atâția. Unii se vaccinează, sperând că astfel își dau o șansă de supraviețuire, alții se tem, considerând că aceasta ar însemna o moarte sigură. Am ajuns într-o situație paradoxală: ne temem mai mult de vaccin decât de boală; ne temem mai mult de spital decât de moarte! Foarte ciudat!

În vremea aceasta, pe toate canalele internetului se lăfăie materiale în care oameni de toate profesiile și culorile au devenit specialiști peste noapte în medicină, în virusologie, în vaccinuri și ne sfătuiesc să nu ne vaccinăm, să nu purtăm măști, să nu ne izolăm, să nu facem exact ceea ce ne sfătuiesc specialiștii să facem. Oamenii aceștia știu „totul”, dar absolut „totul”. Sunt adevărați „eroi” ai momentului. Ei știu, spre exemplu, că starea aceasta este voită și regizată de puteri oculte, mondiale, care urmăresc cutare și cutare. Știu totul. Numai când îi nimerește covidul și ajung prea târziu la reanimare nu mai știu nimic!   Datorită unor astfel de zvonuri, de zvoniști și răspândaci, mor oameni nevinovați cu sutele și cu miile!

Celor mai mulți ne este frică de moarte. De ce? De eventuala durere care cauzează sau precede moartea?  Posibil. De despărțirea de cei dragi? Cu siguranță! De întreruperea unei existențe cu care, bună-rea, ne obișnuisem? E posibil! De necunoscut și de „veșnicia” morții? Nu e exclus.

Întotdeauna majoritatea oamenilor s-au temut de moarte, de această Mare Necunoscută. Dovadă sunt scrierile, inscripțiile, ritualurile funerare din diferite religii. Teama cea mai mare au avut-o cei care n-au vrut să accepte că omul este alcătuit din trup material și muritor și din suflet spiritual și nemuritor, cei care au fost convinși că totul se termină cu moartea, că existența noastră se oprește  la ușa mormântului. Au fost și din cei care au crezut în nemurirea sufletului și viața de apoi, dar credința lor a fost șubredă. Dovadă scrierile în care sufletul rătăcește prin tot felul de tenebre, este hărțuit de fiare apocaliptice etc.

Pentru creștini lucrurile sunt simple și clare. Bazându-ne pe cele descoperite nouă de Dumnezeu în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, moartea nu este o dispariție, o nimicire a firii umane, ci un somn, o poartă de trecere dintr-o lume-n altă lume. Așa cum pruncul când se naște trece din pântecele mamei sale, unde avea un anumit mod de viață, în lumea aceasta, unde lucrurile se schimbă radical, așa și la sfârșitul vieții, omul „se naște” din nou în lumea cealaltă. Așa credeau strămoșii noștri daci, așa au crezut românii dintotdeauna. Dovadă că își construiesc morminte, cavouri, chiar sicrie cu mult timp înainte de-a muri, își comandă cruci, își fac parastase și sarindare din timpul vieții, iar moartea pentru ei este ca o posibilitate de reîntâlnire cu cei dragi plecați mai înainte.

Singura teamă binecuvântată a creștinului în această lume nu este moartea, ci teama, chiar frica, de a nu fi pregătit pentru moarte.

Te vei întâlni cu  Dumnezeu, cu Marele Judecător și vei da seamă de toate ale tale, bune sau rele. E normal, e firesc și natural să te temi de o asemenea întâlnire. O asemenea teamă trebuie să ne urmărească tot timpul vieții pământești, din copilărie până în ultima clipă a vieții, iar pregătirea pentru această întâlnire să fie permanentă. Ne pregătim prin viața noastră curată, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu; ne pregătim făcând binele, ci nu răul; ne pregătim prin rugăciune, post și fapte bune; ne pregătim, mai ales prin Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Având o asemenea temeinică pregătire, ajungem în faza în care nu ne mai temem de moarte, ci o așteptăm ca pe o eliberare, ca pe un prilej sfânt de a ne întâlni cu Hristos, pe care L-am iubit și L-am slujit, să ne întâlnim cu toți cei dragi ai noștri plecați mai înainte, un prilej de a ne naște și de a renaște într-o nouă lume, într-o nouă existență. Așadar, pregătire intensă, credință și curaj și nu avem de ce să ne temem! Tot cu o moarte suntem datori! Păi, nu?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*