Casa Memorială „Toma Caragiu” trebuia să se deschidă la Periș

Marele actor Toma Caragiu (n. 1925 – d. 4 martie 1977) a fost un actor român de origine aromână, cu activitate bogată în radio, teatru, televiziune și film. A interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a jucat și în drame, unul dintre filmele sale de referință fiind „Actorul și sălbaticii” (1975). S-a născut la 21 august 1925 într-o familie de aromâni (Nico Caragiu și Atena Papastere Caragiu) originară din satul grecesc Aetomilitsa, provincia Konitsa, prefectura Ioannina, regiunea Epir. Are două surori mai mici, Matilda și Geta. Familia Caragiu se refugiază în Cadrilater (sudul Dobrogei), pe atunci aflat în România, iar mai apoi se stabilește la Ploiești, pe str. Rudului 144. Toma va fi elev la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești și va declara mai târziu: „…am copilărit și am făcut școala la Ploiești. Sunt deci ploieștean get-beget.” Este cooptat în trupa de teatru a liceului și scrie în revista liceului „Frământări”. Primește diploma de bacalaureat în vara anului 1945. Se înscrie la Facultatea de Drept, dar abandonează cursurile și intră la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică București, clasa Victor Ion Popa.

În vacanțe susține o muncă vie de animator cultural și adunând în jurul său alți artiști realizează spectacolul „Take, Ianke și Cadîr” de V. I. Popa, pe care îl joacă la cinematograful „Modern” din Ploiești, apoi „Trandafirii roșii” de Zaharia Bârsan. Astfel ia ființă nucleul denumit „Brigada culturală Prahova” ce se transformă în „Teatrul Sindicatelor Unite” (1947) din care se va naște „Teatrul de Stat Ploiești” (1949). Debutul pe scenă îl face pe scena studioului „Teatrului Național” din Piața Amzei (1948), când fiind încă student în anul III, i se încredințează rolul unui scutier în piesa „Toreadorul din Olmado” pus în scenă de regizorul Ion Șahighian. La 1 mai 1948 se angajează ca membru al corpului artistic al Teatrului Național. Obține diploma de absolvire a IATC în 1949, la vârsta de 24 de ani. La 1 aprilie 1951 se angajează la „Teatrul de Stat” din Constanța, recent înființat, unde joacă, printre alte roluri, pe Rică Venturiano în piesa „O noapte furtunoasă”. Se căsătorește în 1952 cu o colegă de teatru, Maria Bondar (alintată „Bebe”), dar căsnicia nu este dintre cele mai fericite.

În 1953, la vârsta de 28 de ani, este numit director al „Teatrului de Stat” din Ploiești, funcție pe care o va deține timp de 12 ani. A interpretat pe scena ploieșteană 34 de roluri. În 1965 este invitat de Liviu Ciulei și pleacă la Teatrul Bulandra din București, lăsând în urmă o zestre de 90 de premiere. A jucat alături de alți monștri sacri cum ar fi Ștefan Bănică, Octavian Cotescu, Anda Călugăreanu și alții. Divorțul de soția lui Maria Bondar are loc în 1962, nu înainte de adoptarea unei fetițe de 3 ani, viitoarea Maria (Doina) Caragiu. Aceasta nu va urma cariera artistică a tatălui (ea declara într-un interviu din 2007: „nu am talentul lui, cultura lui, nici măcar nu-i continui meseria.” În 1963 are loc căsătoria lui Toma cu Elena Bichman (n. 1937, București), tot actriță, aflată și ea la a doua căsnicie, după divorțul de actorul și dramaturgul Paul Ioachim.

Din 1964 actorul se mută în București împreună cu soția și cumpără o casă rustică în satul Brătulești, comuna Periș, aflată la circa 29 km de Capitală, unde își petrece timpul liber. Casa va fi vândută ulterior, după moartea maestrului, de către moștenitoarea sa, Maria (Doina) Caragiu. Actorul a murit în mod tragic, sub dărâmăturile blocului din București unde locuia în marele Cutremur din 4 martie 1977, cataclism care va lua viața și bunului său prieten, regizorul Alexandru Bocăneț. Toma Caragiu a fost înmormântat la cimitirul Bellu din București. Din familie, una dintre surorile marelui actor, Matilda Caragiu (căsătorită Marioțeanu), (n.1927- d.2009), a ajuns o respectată lingvistă, membră a Academiei Române, iar cealaltă soră, Geta Caragiu (căsătorită Gheorghiță), (n. 1929), a fost o sculptoriță talentată.  După tragica moarte a artistului, soția Elena Caragiu (familiar Mimi) părăsește în 1977 România și se stabilește în Statele Unite ale Americii, continuându-și viața. A revenit apoi în România în septembrie 2011, dorind să înființeze o casa memorială Toma Caragiu, la Periș.

Toma Caragiu de-a lungul carierei sale a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice” și cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a IV-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.  Toma Caragiu a jucat de-a lungul vieții sale în 41 de filme: Nufărul roșu – r. Gheorghe Tobias, 1955; Nu vreau să mă însor (1961); Vară romantică -r. Sinisa Ivetici, 1961; Poveste sentimentală – r. Iulian Mihu, 1962; Străzile au amintiri – r. Manole Marcus, 1962; Politică și delicatese – r. Haralambie Boroș, 1963; Pădurea spânzuraților – r. Liviu Ciulei, 1964; Cartierul veseliei – r. Manole Marcus, 1965; Procesul alb – r. Iulian Mihu, 1966; Haiducii (1966); Vremea zăpezilor – r. Gheorghe Naghi, 1966; Șeful sectorului suflete (1967); Subteranul – r. Virgil Calotescu, 1967; Răpirea fecioarelor (1968); Răzbunarea haiducilor (1968); KO – r. Mircea Mureșan, 1968; Brigada Diverse intră în acțiune (1970); Haiducii lui Șaptecai (1971); Zestrea domniței Ralu (1971); Săptămîna nebunilor (1971); Brigada Diverse în alertă! (1971); Urmarirea (1971); B.D. la munte și la mare (1971); Facerea lumii – r. Gheorghe Vitanidis, 1971; Bariera – r. Mircea Mureșan, 1972; Explozia (1972); Ciprian Porumbescu (1973); Proprietarii – r. Șerban Creangă, 1974; Trei scrisori secrete (1974); Tatăl risipitor – r. Adrian Petringenaru, 1974; Actorul și sălbaticii (1975); Nu filmăm să ne-amuzăm (1975); Mastodontul – r. Virgil Calotescu, 1975; Singurătatea florilor (1976); Operațiunea Monstrul (1976); Premiera (1976); Serenadă pentru etajul XII (1976); Condiția Penelopei (voce) – r. Luminița Cazacu, 1976; Marele singuratic (1977); Tufǎ de Veneția -r. Petre Bokor, 1977; Gloria nu cântă – r. Alexandru Bocăneț, 1977; Buzduganul cu trei peceți – r. Constantin Vaeni, 1977.

Elena Caragiu, văduva lui Toma Caragiu – stabilită în Statele Unite ale Americii – , a anunțat la un moment dat că intenționează să-i facă actorului o casă memorială în Periș. Respectiva casă memorială nu urma să fie în fosta locuință a celor doi soți, întrucât actualul proprietar nu mai dorea să o vândă. Și asta pentru că Maria Doina Caragiu, fiica adoptivă a actorului cu prima lui soție, Maria Bondar, a vândut casa pe care Elena și Toma Caragiu o aveau la Periș. „Casa memorială e un proiect de zece ani (…) Am făcut o asociație cu maestrul Beligan, cu Horațiu Mălăele, cu o serie de oameni care au contribuit și m-au încurajat să vin aici. (…). O facem la Periș. În București, este imposibil, în apartamentul pe care îl aveam”, a explicat Elena Caragiu. Elena Caragiu nu urma să demareze acest proiect singură, căci primaria din Periș a donat un teren pentru casa memorială Toma Caragiu, iar Consiliul Județean Ilfov era pregătit să doneze o suma de 50.000 de euro pentru acest proiect. Mai mult decât atât, fosta soție mai avea în plan și realizarea unui bust Toma Caragiu, pentru care a fost comisionat sculptorul Mihai Buculei. Elena Caragiu, văduva lui Toma Caragiu (n. 1937), s-a transformat total în ultimii ani. La cei 83 de ani are probleme mari de sănătate, însă și-a păstrat același zâmbet frumos pe buze.

Nu vreau nimic decât casa de la Periş, în care am stat cu Toma. Am venit să dau ceva: casa memorială Toma Caragiu. Am luat deja toate aprobările şi mă susţin regizori şi actori”, a spus ea. „Părinţii mei au cumpărat la Periş o casă, apoi ne-au dat-o nouă, mie şi lui Toma. Îi plăcea foarte mult aici. Salonul era foarte mare, mobilat în stil românesc, cu piscină, o livadă mare, iar în curte aveam un cuptor de pâine. Am ceva mobilă, ceramică, fotografii şi poezii de-ale lui Toma, pe care vreau să le aduc în casa memorială. După cutremur, nu aveam unde să stau şi am venit aici, dar casa era deja sigilată de fiica adoptivă a lui Toma. Am dormit pe verandă. De atunci, până acum, casa noastră a fost vândută de patru ori. În piscină, au fost crescuţi porcii, iar acoperişul din stuf a fost înlocuit cu o şindrilă care a putrezit. Unde era cuptorul de pâine nu te poţi apropia, pentru că miroase ca o hazna. De trei ani, are un proprietar care a lăsat în paragină totul şi cere pentru proprietate 280.000 de euro, deşi nu poate să coste mai mult de 50.000 de euro. Nu am ce să revendic, dar nici nu pot cumpăra la o astfel de sumă. Mi-a revenit o jumătate de hectar de livadă, unde vreau să construiesc casa memorială – spunea ea în anul 2011. Apoi s-a întors în America.

Au trecut anii… La Periș este liniște și pace. Nu avem o casă memorială Toma Caragiu, dar ne-o dorim încă…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*