Opriți-vă! Această sarabanda a ambițiilor puerile și a orgoliilor infantile distruge România

Clasa politică românească, acuzată pe bună dreptate de obediență și slugărnicie față de străinătate, se dovedește extrem de vânoasă atunci când este angajată în dispute interne. În fața unei populații scârbită deja de disputele politice prostești, un val de ambiții infantile și de orgolii inutile se revarsă de pe scena politică internă și distruge totul în jur.

Atât de românescul „Ba p-a mă-tii!”, modelat în funcție de imaginația emitentului, reverberează din sălile de plen ale Parlamentului, răsună în sala de ședințe a guvernului, se aude în studiourile de televiziune unde politicienii se întâlnesc pentru a discuta situația țării. Cu el pe buze sunt sparte alianțe care promiteau a fi dure ca diamantul și se rup prietenii politice ce păreau de fier. Se bulversează un popor.

În acest război absurd este dată uitării grija față de țară. Politicianul român, în nestăpânita sa aplecare spre mutilarea firescului, a reușit să convertească chiar și ideea de politică. Din arta de a guverna, politica a fost transformată în meșteșugul de a te certa. El, politicianul autohton, a ajuns să se considere cu atât mai valoros cu cât este mai încăpățânat, mai vocal, mai orgolios și mai mincinos, în disputa cu adversarul politic.

Târâtă în dansul inutil și imatur al impunerii cu orice preț a ambițiilor personale fluturate de politicienii rătăciți efemer prin politichia dâmbovițeană, țara nu mai are puterea de a se ține pe picioare. Se prăbușește. Atrăgând efecte colaterale dure pentru popor, euro va atinge în curând pragul de 5 lei. Benzina românească, doar trecută prin curtea companiilor străine „partenere”, ne va fi vândută cu 7 lei litrul. Factura la electricitate s-a dublat, deși nimeni nu a făcut nimic în plus față de luna trecută. Pâinea pusă zilnic pe masa săracului s-a scumpit fiind coaptă din aceeași făină ca și ieri. Carnea a devenit un lux pentru pături tot mai largi ale populației iar gazul metan din care țara are încă suficiente rezerve devine în mod irațional tot mai scump.

În acest timp, politicienii, complet detașați de realitate, trăitori în lumea lor plină de sinecuri, se întrec în a-și demonstra unul altuia care dintre ei este mai încăpățânat. Orbiți de ambiții specifice unui copil de clasa a treia, de ambiții care în viziunea lor ar trebui să-i certifice drept personalități cu demnitate, cei care ar trebui să ridice țara se prefac că nu văd groapa în care împing cu râvnă România.

Iohannis, un președinte de țară lipsit de har și complet eliptic de compasiune, ajuns la al doilea mandat prezidențial printr-un accident al istoriei comis de forțele oculte ale Europei și Americii, are ambiția specifică suveranilor din evul mediu de a deține puterea totală. Își dorește premierul său, guvernul său, partidele sale politice aduse la guvernare, Parlamentul său și Justiția sa. Pentru atingerea acestui ambâț, nimic altceva nu mai contează. Nu-l interesează soarta unei populații din ce în ce mai paupere alungate din propria matcă de spectrul unui iminent dezastru economic. Nu-i pasă de viitorul a unui popor dezmoștenit de bunurile sale prin rapturi tot mai evidente. Nu este deranjat că a ajuns președintele unei țări apreciate și tratate prin cancelariile occidentale ca fiind de mâna a treia. Învăluit de  încăpățânarea sa ca de o ceață impenetrabilă, îmbrăcat în țeapăna armură teutonă și cu zâmbetul de suveran biruitor înghețat pe fața-i imobilă, el colindă mândru prin lume, susținând că în România totul este bine.

Numai din încăpățânare, fără a prezenta niciun argument logic, președintele menține în scaunul de prim-ministru un personaj învelit într-un ambalaj pe care se vede tot mai clar ștampila „expirat”. Dintr-o mândrie ce pare prostească, se face că nu vede cum în jurul său cad unul după altul pilonii de susținerea ai țării, cum prețurile au luat-o razna, cum rechinii financiari și economici ajunși aici în haite hulpave își fac de cap sufocând prin speculații bănești românul deja sărăcit. El, președintele, afirmă cu o seninătate de nimic susținută, că sub aripa sa ocrotitoare țara este înfloritoare.

Numitul Cîțu, premier de fațadă adus la Palatul Victoria pentru a aplica poruncile Cotroceniului, are și el ambițiile sale. Între altele, visează să devină cu orice preț președinte de partid. Bântuit de fantasme specifice unui copil din clasa pregătitoare, se crede un Superman abia ieșit din benzile desenate, adus din America pe aripile vântului pur născut în țara marii democrații, cu mantia fluturându-i victorios pe umerii largi, pentru a salva România.

Imaturul Cîțu se vrea președinte de partid cu încăpățânarea cu care Gigel, țipând și dându-se cu fundul de podea, vrea o bicicletă. Nu contează că țara, aflată în mâna sa, părăsită de guvernanții angajați total în scrutinul electoral intern, se surpă. În mod absurd, s-a ajuns la stadiul în care totul (întreaga Românie!), se învârte năucitor în jurul datei congresului partidului pe care Cîțu dorește cu încăpățânare să-l conducă. Nu se mai gândește  nimeni la creșterea veniturilor pensionarilor conform legii în vigoare, la ajustarea pozitivă a salariului minim pentru milioane de angajați, la protecția întregii populații în fața avalanșei demolatoare a scumpirilor, la eliminarea subvenției pentru încălzire în prag de iarnă sau la numirea unor noi miniștri în locul acelora pe care, tot din ambiție, premierul i-a demis sau i-a determinat să-și depună ei demisiile etc.

Vechiul și mereu noul mandolinist Orban nu-i mai puțin ambițios. Chiar de-ar fi să se aleagă praful, el profită de gâlceava încăpățânaților de pe prima scenă și vrea, tot indiferent de costuri, să-și păstreze postul politic de președinte al partidului principal aflat la guvernare, lucrând cu râvnă alături de vechii săi dușmani la săparea unei gropi cât mai adânci pentru șeful propriului guvern.

Și ambițiile cu efecte nefaste asupra vieții fiecăruia dintre noi nu se opresc la acest nivel. Ciolacu, președintele principalului partid de opoziție are și el încăpățânările sale. Deși ar putea dărâma și mâine un guvern care aduce atâta durere țării, ambâțul infantil nu-l lasă s-o facă. El vrea s-o lungească fiindcă și-ar știrbi mândria de președinte dacă, prin acest gest benefic țării, ar părea că ajută pe unul sau pe altul dintre partidele care l-au supărat cândva. Partide de altfel insignifiante pentru forța partidului pe care el îl conduce… Un moft!

Barna și Cioloș, cei doi pigmei cu pretenții de giganți, au și ei ambițiile lor. Supărați pe prim-ministru vor, chiar dacă au aruncat deja țara într-o periculoasă criză politică într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit pentru omul de rând, să-l castreze politic pe Cîțu. Mânați de mânie, ei sunt orbi la orice altceva și nu au în fața ochilor decât figura flegmatică, ușor aeriană, diafană, veșnic și pe drept neînțeleasă, a premierului din care nu a mai rămas decât încăpățânarea. O încăpățânare care, precum o arteziană ambulantă, aruncă spre ei șuvoaie încărcate cu încrâncenarea arogantă a celui care se știe cu spatele asigurat de forțe incontrolabile de aici, de pe malul Dâmboviței.

Singurul neambițios din acest peisaj supurând de tensiune pare a fi poporul român. Precum personajul secundar dintr-o piesă de teatru (pusă în scenă de regizorul pe care îl știm cu toții), aproape invizibil, el aduce tava cu bucate și, tăcut, așteaptă cu capul plecat să i se spună „Adu și felul doi!”. Fiindcă așa e piesa, poporul nu este animat de fireasca ambiție de a trăi mai bine. Este complet nepăsător.

Poate tot pentru că așa dorește regizorul, poporul român nu este hotărât să-și aleagă conducători mai buni. Pur și simplu, nu vrea! De decenii el votează cu ochii închiși, sperând de fiecare dată că Dumnezeu, în marea sa bunătate, va veghea ca el s-o ducă mai bine. Și, tot de fiecare dată, Creatorul pare a avea o altă treabă…

Da, poporul român nu are ambiții. El are dureri, are suferințe, cunoaște furăciuni imense din bogățiile sale naturale, emite nenumărate plângeri de nimeni ascultate, se mângâie cu speranțe niciodată împlinite și mai are, în mod evident, o viață chinuită. Spre deosebire de neaveniții care acum îi hotărăsc soarta, mușcându-se sălbatic între ei pentru ciolan, poporul meu este complet lipsit de ambiții. Din acest motiv viitorul său se află, și se va afla încă o lungă perioadă de timp, sub semnul întrebării.

Pentru că, așa cum  istoria omenirii a demonstrat-o cu prisosință, un popor fără ambiții nu are niciun viitor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*