Stindarul draconar din ruinele Sarmisegetusei Regia

După o perioadă de peste 1000 de ani de uitare sau de liniște impusă de sângele vărsat pe acest pământ ca loc al unei importante bătălii împotriva Imperiului Roman atacator și rapace, urmele grandioase ale capitalei regatului dac au atras magnetic pe doritorii de legendă și aventură. Aurul monedelor de aur tip „koson” descoperiți au atras apoi căutătorii de comori fără de număr. Printre toate descoperirile anunțate apare la anul 1787 semnalarea faptului că preotul Dumitru Cerbiceanu, împreună cu o seamă de cunoscuţi, urcă la ruinele de la Grădişte, cu speranţa că va găsi comorile ce se arătaseră în visele lui David Albu. Din relatările preotului, se cunoaşte astăzi, că atunci nu au fost descoperiţi decât „… nişte stâlpi rotunzi de piatră … ” sau „… butoaie de piatră …”, precum şi „… nişte vechituri într-o ascunzătoare şi multe figuri, un câine ce părea dulău cu gura deschisă …”. Dacă în cazul stâlpilor rotunzi de piatră sau a butoaielor de piatră putem să considerăm că acestea erau tamburi ale coloanelor ridicate în incinta vreunui templu antic dacic, atunci în cazul descoperirii din „ascunzătoare” putem semnala existența „unor vechituri”, printre care „multe figuri” și „un câine ce părea dulău cu gura deschisă”, adică un stindard dacic draco.

Stindardul dacic, denumit şi draco, este un steag format dintr-un şarpe cu cap de lup înfipt într-un par. În goana cailor, sau în bătaia vântului, el producea un şuierat puternic pentru a îmbărbăta soldaţii daci, pentru a înfricoşa armata inamică, dar inducea şi o stare de nelinişte şi nervozitate în rândul cailor care nu erau obişnuiţi cu acest sunet, deci în rândul cavaleriei inamice. Draconul dacic, sau balaurul cu cap de lup şi trup de şarpe, a fost stindardul de luptă al dacilor și a stârnit fascinaţia cercetătorilor şi a pasionaţilor de istorie. O serie de istorici au încercat să explice de ce dacii au folosit acest simbol ca steag de război. Stindardul de luptă al dacilor, înfăţişat pe Columna lui Traian, are forma unui cap de lup care pare să se repeadă asupra prăzii şi un corp de balaur, ce se înfoaie în bătaia vântului. Istoricii susţin că în vâltoarea luptelor flamura confecţionată din material textil şi din bronz sau argint isca un zgomot asemănător ureltului lupilor, menit să-i înfioare pe duşmani. Lupul a fost un animal sacrul al dacilor. „Avem la Daci un animal sacru ca la Celţi, unde mistreţul e caracteristic pentru stindardele lor. „Balaurul” dacic e reprezentat pe Columna Traiană cu un cap de lup, prelungit în chip de şarpe prin nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi alcătuiau o flamură serpentiformă orizontală. Lupul e un animal bine cunoscut de pe mănuşile de oglinzi scythice. Totuşi nu de acest tip de lup poate fi vorba, cu aspectul său realist şi pacific. Ci de fiarele fantastice cu gura căscată şi limba atârnând afară”, scria istoricul Vasile Pârvan, în volumul Getica (1926). Lupul, simbolul mistic al dacilor Potrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan, lupul, întruchipat în stindardul de luptă al dacilor, este cel mai des întâlnit animal în arta geto-dacică, fiind reprezentat nu doar ca steag, dar şi pe numeroase obiecte descoperite în urma cercetărilor arheologice (lupul apare pe friza ce înconjoară Monumentul de la Adamclisi, „răsărind” din lujeri de plante). „Analizând aceste stindarde, Vasile Pârvan ajunge la concluzia că lupul este un animal sacru la geto-daci, un animal simbolic al locuitorilor din Carpaţi şi din jur, încă din Hallstatt (prima epocă a fierului). Descoperirile arheologice vin să demonstreze rolul important pe care l-a jucat lupul în mitologia daco-geţilor, ajungând până la a-i reprezenta, a fi stindardul lor de luptă”, informa autorul volumului „Spiritualitatea geto-dacilor” (1984). Potrivit lui Mircea Eliade, chiar numele dacilor derivă de la lup şi este asociat unei confrerii de războinici. „Dacii înşişi s-ar fi numit mai de mult lupi sau „cei care sunt asemeni lupilor”, ipoteză sprijinită pe textul lui Strabon şi pe numeroase exemple de popoare sau triburi indo-europene cu nume de lup. Derivarea numelui unui popor de la un animal are o semnificaţie religioasă, reflectând o concepţie arhaică”, scrie Ion Horaţiu Crişan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor”. La fel de misterioasă pare şi prezenţa corpului de şarpe de pe stindardul dacilor. Istoricul Vasile Pârvan îl asocia cu zmeul, personajul mitologic care străbate văzduhul, stăpânind furtunile şi salvându-i de la pieire pe oameni (precum zmeii norilor călăriți de solomonari). Alţi istorici susţin că rolul şarpelui este unul protector. Prin faptul că își schimbă pielea, avea legătură cu ideea de renaștere a sufletului uman în alt corp). Din ţinuturile străvechi ale orientului ar fi provenit simbolul balaurului dacic, ne scrie Vasile Pârvan. „Credinţa noastră e că şi de astădată originea simbolului militar-religios al balaurului trebuie căutată în Asia Anterioară la Assyro-Babyloneni, de unde s-a întins deopotrivă spre estul irano-indic, ca şi spre vestul thraco-cimmero-getic. Cred necesar să atrag aici atenţia asupra simbolului divin de pe stela regelui Nebukadnezar I, pe care în al patrulea registru găsim printre alte simbole şi pe acela al balaurului dacic”, scria Vasile Pârvan, în volumul Getica. Peste 20 de fresce de pe Columna lui Traian înfăţişează stindardele dacilor, cele mai multe dintre ele în decorurile unor lupte, în preajma lui Decebal şi a cetăţilor dacice. Prada de război a romanilor cuprinde, în ilustrările de pe columnă, aceste flamuri ciudate ale dacilor. După războaiele de cucerire a Daciei, romanii și-au dorit celebrele falxuri dacice (săbiile curbate manevrate cu  două mâini), iar legiunile romane au „adoptat” steagul de luptă al acestora. Astfel draconarii – purtătorii de steag dacic – pot fi văzuți și pe Arcul de Triumf al lui Galeriu de la Salonic (Grecia). Magnificul monument a fost construit în perioada 298-299 d.Hr. și dedicat în 303-304 d.Hr., pentru a sărbători victoria tetrarhului Galerius asupra uriașei armate a perșilor sasanizi și capturarea căpeteniei lor, Ctesifon, în 297-298, romanii având ca aliați armata dacică. Dacii învingători de pe acest monument au fost recunoscuţi pentru vitejia lor, susţin istoricii români, bazându-se mai ales pe afirmaţia lui Herodot, potrivit căruia „au fost cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Şi alţi istorici antici au relatat despre faptele de arme, curajul şi puterea de sacrificiu a strămoşilor. Ammianus Marcelinus, în „Rerum gestarum”, atunci când descrie intrarea lui Constantin cel Mare în Roma, povestește cum „s-au strâns în jurul draconilor, legați cu vârfurile aurite și ferecate în pietre strălucitoare ale sulițelor, umflați de un vânt mare și astfel șuierând că și stârniti de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample”. Vom regăsi acest stindard de luptă în dotarea unor armate europene până în preajma secolelor IX-X. De pildă, o pictură medievală reprodusă în „Psalterium Aureum” arată ostași din cavaleria franceză carolingiană aflați în marș, urmând un soldat care poartă un standard draco. Această pictură prezintă draconul colorat în…roșu, galben și albastru. De asemenea, în lucrarea medievală „L’Historie de Merlin”, aparținând lui Robert de Boron, regele Arthur este reprezentat, într-o ilustrație a volumului, purtând draconul într-o confruntare cu inamicii. De altfel, în lumea britanică, draconul mai apare reprezentat și cu alte ocazii. Spre exemplu, pe „Tapiseria de la Bayeux”, care reproduce bătălia de la Hastings din 1066, în cadrul scenei morții lui Harold, regele Angliei, apare un dracon purtat de un draconar, în timp ce la Chester, în Anglia, a fost descoperită o stela funerară ce conține imaginea unui călăreț purtând un astfel de stindard. Stindardul de luptă al dacilor, draconul, a fost unul dintre cele mai cunoscute și respectate simboluri militare ale antichității. Cu rădăcini, se pare, într-o mitologie îndepărtată, el a fost preluat la un moment dat de romani, fiind dus în toate colțurile imperiului, dovezile indicându-ne faptul că acesta nu a pierit, ci a continuat să fie folosit multe secole după războaiele dintre Traian și Decebal. Ajuns chiar și la curtea celebrului rege Artur, el a dat dureri de cap Vaticanului, în Evul Mediu, care a și luat măsuri pentru a-i determina dispariția (draco=draconar = drac). Astfel, de la daci și până la Vlad Țepeș (ce avea simbolul Dragonului, ca și tatăl său Vlad Dracul), draconul dacic și-a creat propria poveste.

Deși dacii au crescut și au luptat sub semnul stindardului cu cap de lup si trup de șarpe, iar românii l-au preluat ca pe un simbol protector vreme de atâtea secole, totuși, în afara celor trei monumente arhitectonice (Columna Traiană, Arcul de Triumf al lui Galeriu și Monumentul de la Adamclisi), a monedelor și a tăblițelor aparținând cultului Cavalerilor danubieni (traci, zalmoxieni), stindardul dacic nu s-a păstrat sub forma lui autentică, reală. În amintirea acestui unic însemn dacic la Orăștie s-a ridicat Monumentul Stindardul Dacic de către sculptorul Nicolae Adam, care intenționează să amplifice complexul de artă ambientală și cu alte simboluri dacice. Stindardul se ridică la înălțimea celor opt metri, dominând intersectia spre Costești-Sarmizegetusa Regia din Drumul European 68. Lungimea capului de lup este de 1,2 metri, iar cea a trupului de șarpe de 5,5 metri. Față de dimensiunile reale ale acestor animale totem, în structura monumentului totul este amplificat de patru ori, spre a mări vizibilitatea.

Dacă în luptă înfricoșătorul balaur era desfășurat (cu corp de șarpe), în stare de repaus aceste era făcut ghem (de unde expresia în popor „L-a făcut de dracu ghem”). Așa a ajuns și în ascunzătoarea de la Grădiștea – Sarmisegetusa Regia acest stindard draco, unde a stat „cuminte” până a fost scos de către cei ce căutau comori. Despre soarta acestui stindard dacic de 2000 de ani nu se știe nimic în prezent, doar câteodată când bate vântul peste crestele munților Orăștiei se aude un șuierat ca un urlet de lup singuratic…sau de balaur? (G.V.G.)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*