Plămadă din pulberea pământului românesc

Reîntors în Ardeal, nemulţumirile maghiarilor şi saşilor înteţeau deia jarul mocnit. La Dieta din 1 Septembrie 1600, ungurii şi saşii n-au răspuns. Ba mai mult ajutaţi de generalul de tristă amintire Basta, s-au răzvrătit alegându-şi alt protector în persoana lui Ştefan Csaky. La 12 Septembrie 1600, împăratul Rudolf al II-lea l-a numit pe Domnul valah guvernator al Transilvaniei, pe cel care era deia regele Daciei. În 18 Septembrie acelaşi an, Mihai Vitezul va pierde bătălia de la Mirăslău prin cursa strategică pe care i-a întins-o vicleanul mercenar Basta.

Iniţial Mihai a ocupat o poziţie strategică cheie, situată pe colina unui deal care avea în faţă valea Lopadului, un pârâu adânc cu maluri abrupte ce tăia câmpia din spatele Mirăslăului, iar poala dealurilor coborau până în Mureş. Era un fel de cetate vie apărată de Mureş pe aripa dreaptă şi de pădurea ce se întidea spre munţii Trascăului de aripa stângă. Giorgio Basta care era un iscusit mercenar, format mai ales în desele campanii pe care le-a purtat sub diverşi stăpâni, i-a întins cursa plănuită cu migală, simulând că se retrage fără a primi lupta.

Mihai la rândul său s-a prins în propria sa cursă a orgoliului militar care i-a surâs de atâtea ori, prin victorii de răsunet părăsind locul cetate pentru câmpul deschis pe care l-a anticipat Basta, ajutat şi de trădătorul Petre Armeanul care a plecat ca iscoadă a lui Mihai, dar s-a predat lui Basta cu planul de operaţii al Valahului, descoperindu-i numărul oştirii, al tunurilor şi al carelor cu muniţie. Mihai pornind primul atacul „s-a dat pe mâna lui Basta cu o uşurinţă vecină cu nebunia. Ori cu prostia.” (Radu Theodoru, Vulturul, Vol. 4, Ed. Militară, Bucureşti, 1982, p.29)

Încleştarea armatelor lui Mihai cu cele ale lui Basta a fost un mare dezastru pentru oştirea Voievodului, el însuşi scăpând cu viaţă dintr-un licăr al destinului şi a neînfricatei iepe Fatima care printr-o forţare supraomenească s-a aruncat în Mureş, despicându-i apele verzi, rotitoare şi trecându-şi povara regală pe malul salvator. Era 18 Septembrie 1600 cu puţin timp ca soarele să treacă dincolo de coamele înfiorate albastre-aurii, ce părea că aşterne o maramă îndoliată peste munţii plânşi de durere.

La patru zile după înfrângerea de la Mirăslău, respectiv 22 Septembrie 1600, protectorul habsburg îi conferea titlul de guvernator al Transilvaniei, diplomă călcată în picioare de Basta şi de calul său, întorcând Ardealul înspre Sigismund Bathory şi statu quo-ul trasat de orientarea prootomană a lui Zamoyski, nu înspre Liga Creştină.

Înfrânt şi umilit, Mihai Viteazul îşi calcă pe mândrie şi cere pacea învingătorilor. Basta, Stările şi Dieta l-au condiţionat să le trimită garant familia sa, mama Doamnă Tudora, soţia Doamna Stanca şi copiii, alături de marii săi sfetnici Preda Buzescu, Udrea Băleanu, Stoichiţă din Strâmba-Gorj, armaşul Sava şi toate comorile lui, în vreme ce saşii braşoveni „care cu ticăloasă hainie au închis pasurile, voind să-l dea pe el şi oastea lui în mâna neamişilor. Dar mai ales au vrut să-l dea lui Basta, nădăjduind de la acesta luarea Transilvaniei pentru Sfântul Imperiu şi de aici urcarea lor în atotputernicie pe veacuri… Au muncit din greu domnii tăbăcari şi rotari şi cârnăţari saxoni, au năduşit din greu să închidă cu pălănci din pari şi mărăcini gurile drumurilor.” (Radu Theodoru, op. cit., p. 56-57)

Stările acestea care au covârşit secular Transilavania, au spoliat poporul, l-au jecmănit ca tâlharii la drumul mare, l-au defăimat şi l-au umilit permanent şi peste măsură, stările acestea pline de tăbăcari, rotari şi cârnăţari au nesocotit STAREA firească a stăpânilor de drept, a stăpânilor rânduiţi de Dumnezeu în această VATRĂ de cinste, curaj, credinţă, armonie, frumos, adevăr, jertfă, eroism, martiriu, har, iubire.

Aceasta era recunoştinţa stărilor nemeşeşti şi săseşti pentru „principele lor milostiv”, care le-a redat „onoarea şi spadele pierdute mişelnic la Şelimbăr, pentru că i-a încărcat de moşii şi onoruri, le-a cinstit femeile, iar pe feciorii lor i-a luat scutieri, pentru că a fost mărinimos şi cavaler cu ei, iată, ei după ce i-au ucis oştenii răniţi, după ce i-au masacrat pe săcuii cărora le juraseră pace, după ce au dărâmat zidirile lui într-ale spiritului; ei îi cer muma şi soaţa, copiii şi sfetnicii, umilindu-l până la sânge…” (Radu Theodoru, op. cit., p. 55)

Nu poţi afla recunoştiinţă la urmaşii proveniţi din cruzime, din aluatul mistuit de sângele noroadelor căsăpite de puhoaiele triburilor migratoare, la cei parveniţi prin abuz, jaf, ură, minciună, tâlhărie şi crimă. La ei nu găseşti decât laşitate şi trădare. Nu poţi afla recunoştiinţă la veneticii barbari, exploatatori, impilatori, schimonosiţi de vrăjmăşie prin venele cărora pulsează pelin, cucută, mătrăgună, fiere şi venin.

La 2 Octombrie 1600, Ziua sf. Ciprian şi a Iustinei Fecioara, Mihai Viteazul îi povestea prevestindu-l pe contele Sebastian Teokeoly: „Întâi că nu va trece anul şi neamişii îl vor readuce pe Sigismund de data asta vasal polonilor şi turcilor, nu numai slăbiciunilor sale. Sigismund la Alba Iulia înseamnă turcii nestingheriţi în toată Ungaria de Jos. Înseamnă un Zamoyski tare până la gurile Dunării. Al doilea: Imperiul va pierde comerţul nu numai cu Ţările Româneşti, dar îl va pierde pe cel cu Răsăritul. Asta-l va costa pe împărat, mai mult decât amărâtele de solde cerute de mine şi niciodată plătite la vreme. Am sărăcit plătind soldele făgăduite de Rudolf. Al treilea. Va pierde nu numai el, creştinătatea va pierde şi Europa va pierde, ceva ce nu se poate socoti nici în arginţi, nici în dedesupturi politiceşti. Va pierde domnule conte un gând generos. Va pierde o nădejde. Va pierde într-u fel respectul de sine. Cât despre magnaţi, generalul Basta, apărătorul lor, va fi cel dintâi care va gusta din recunoştinţa lor.” (Radu Theodoru, op. cit., p. 61)

Paralel cu ostilităţile din Ardeal, Ieremia Movilă ajutat de oaste polonă a revenit pe tron, iar leşii au înaintat până în Ţara Românească înlocuindu-l pe Mihai pentru scurt timp cu fratele lui Ieremia, Simion Movilă. „Din păcate, idealul împlinit al unităţii celor de un neam şi-o limbă a durat cât viaţa unui fulg de nea în vâlvătaia razelor de soare.” (Cristian Moşneanu, Mihai Viteazul, Librex, Bucureşti-2017, p. 147)

Sintagma lui Cristian Moşneanu, n-a fost deloc inspirată, chiar foarte prost aleasă. Reuşita întregire a Principatelor valahe în Vatra DACIEI MARI a fost SCÂNTEIA spiritului regal a lui Mihai Viteazul care s-a adăugat strălucirii Soarelui prin conştiinţă, demnitate, adevăr, libertate, biruinţă, autohtonism, suveranitate şi suzeranitate.

Nu! Fulgul de nea, nu s-a topit. El s-a încrustat ca o ICOANĂ în vitaliul solar transmiţînd secolelor, mileniilor EFIGIA unui BIRUITOR şi TRINITATEA unei Împliniri!

Inspirată a fost însă, concluzia premierului Ionel I. C. Brătianu faţă de fiul său George Brătianu pe drumul întoarcerii de la moşia lor Florica înspre Bucureşti, la 8 August 1916. Prelegerea lor reflecta aurele celor doi mari Voievozi valahi Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, privind aportul, viaţa, lupta, jertfa lor la dăinuirea Neamului.

Istoricul, îl aşeza în Pantheonul neamului pe Ştefan cel Mare desupra lui Mihai Viteazul, ceea ce l-a determinat pe premierul-inginer să-l contrazică bine întemeiat, pe temei şi deopotrivă raţional. „De ce pilda şi chipul lui Mihai Viteazul sunt mult mai vii astăzi în poporul nostru, decât chiar figura lui Ştefan cel Mare? Fiindcă a dat o formă reală aspiraţiilor noastre.” (cf. General Radu R. Rosetti, Mărturisiri vol. I-III, Ed. Litera, Bucureşti, 2020, p.583)

La ura maghiarilor, s-a alăturat laşitatea saşilor, apoi s-a lipit ambiţia fără scupule a generalului Basta în cârdăşie cu nemeşimea, la care s-a adăugat invidia şi vrăjmăşia polonilor conduşi şi asmuţiţi de cancelarul lor Jan Zamoysky, care după înfrângerea valahului de către generalul albanezo-italian, la Mirăslău, Zamoysky şi leşii lui au ocupat Moldova lui Mihai, repunându-l pe Movilă în domnie, apoi ajutat şi de oştile moldave l-au înlăturat pe valahul viteaz de la domnia Ţării Româneşti.

Mihai Viteazul – Valahul unificator al dacoromânilor a înscris pe harta Europei DACIA ca Regat al Voinţei trinaţionale de LIBERTATE-UNIRE-SUVERANITATE. Mihai Viteazul, precum şi ceilalţi mari Voievozi valahi, de seamă au fost expresia, aspiraţia, jertfa şi împlinirea poporului nostru dacoromân creştin ortodox întru spiritualitatea, continuitatea şi dăinuirea Neamului hărăzit veşniciei hristice. Ce ne rămâne nouă urmaşilor urmaşilor lor creştini şi demni de astăzi? Să le urmăm pilda, prin curaj, credinţă, cinstire, jertfă, iubire, libertate şi demnitate!

„Pentru că, mărturiseşte azi marele general – locotenent dr. Grigore Stamate – Mareşalul aristocraţiei româneşti, în lumea întunecată de norii <<democraţiei>> a trebuit să suportăm destule din partea celor (seamănă cu părţile, stările venetice din Ardeal n.a.), cărora beneficiile le-a surâs pe măsură. Din nefericire, spre dezamăgirea şi în defavoarea acestui popor minunat, dar atât de tolerant cu cei care-i necinstesc numele, tradiţia, cultura, ca şi istoria naţională.” (Grigore Stamate, Am Fost 27 – Locotenenţii Armei de Elită, Total Publishing, Buc., 2021, p. 26)

În plină ascensiune biruitoare, toţi mai marii creştini ai Europei, chiar şi padişahul păgân erau cutremuraţi de eroismul deja intrat în legendă al Viteazului Domn Valah, „în faţa căruia tremura răsăritul şi apusul.” (Stavrinos/ Palamed, Cronici în versuri despre Mihai Viteazul, trad. Olga Cicanci, Ed. Omonia, Buc. 2004, p. 119)

În număr destul de mare nobilii se gudurau înaintea Viteazului Valah copleşindu-l cu laude şi plecăciuni. Acum însă, fără sprijin armat, fără purtarea de grijă a familiei sale care era captivă în Cetatea Făgăraş, din porunca lui Ştefan Csaky, trădat de o parte din boierii laşi, în faţa coaliţiei pe faţă polono-moldo-turce, a celei în ascuns maghiaro-germane, Domnul Daciei Mari pierde domnia asupra principatelor valahe luând drumul înăsprit al speranţei înspre nădăjduita Vienă, cerând sprijinul habsburgului neîncrezător, oscilant, indecis, nehotărât, care s-a lăsat prea mult aşteptat sau prea mult rugat, apoi, după ce a cumpănit avantajul în favoarea sa l-a condiţionat pe demnul Voievod să colaboreze cu ticălosul său general Gheorghe Basta, care urzea de zor la planul său ucigaş, laş şi mârşav.

Aflat la Poarta Otomană un misionar franciscan destul de atent observa mai ales că: „Toţi strigă contra lui (…) îl ameninţă cu moartea; nu poate câştiga la propunerile lui de pace, în nici un fel, nici poporul nici pe cei mari, deoarece are aproape toate categoriile de oameni contra sa, până şi evreii, oameni de proastă calitate.” (Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, ediţie de documente, I, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1982, p. 579)

În 3 August 1601, Sigismund Bathory care revenise în fruntea Transilvaniei a fost învins la Guruslău lângă Zalău, de Mihai Viteazul aliat cu Basta, care la numai 16 zile după victorie, generalul ticălos l-a trădat pe Domnul valah, întinzându-i o capcană „tovărăşească” şi omorându-l în chipul cel mai perfid, mai mişel şi cel mai laş posibil.

Peste tot în rândul maghiarilor şi saşilor (secuii erau şi ei blamaţi fiindcă l-au sprijinit pe Mihai), revolta împotriva Valahului era în fierbere, astfel că complotul organizat de generalul ucigaş Basta, la care au luat parte, a venit ca o eliberare de sub acel „tiran”. „Românii care-l slujiseră pe Mihai Viteazul şi au ajuns să fie prinşi de tabăra adversă au fost trataţi cu cruzime. Baba Novac, născut pe Valea Timocului şi căpitan al principelui Mihai, a fost ars pe rug de viu la Cluj în februarie 1601. Nobilul Daniel din Zlaşti, ca pedeapsă pentru că la începutul luptei la Şelimbăr (1599) a trecut cu oamenii săi din oastea cardinalului Andrei Bathory de partea lui Mihai şi fiindcă apoi l-a slujit cu credinţă pe voievod, a avut o soartă la fel de tristă: prins după aproape doi ani după victoria românilor de la Şelimbăr, a fost legat cu mâinile la spate de coada unui cal – spune Szamoskozi – târât cu trupul gol în fuga animalului, tăiat apoi în patru bucăţi şi expus ostentativ în văzul mulţimilor în patru locuri distincte, spre răspândirea groazei printre români.” (I.I. Russu, „Daniel din Zlaşti (Un aderent hunedorean al lui Mihai Viteazul), în Apulum, 14, 1976, p. 161-172)

Complotul maghiarilor şi saşilor, binecuvântat de monarhul hasburg asupra Viteazului Domn valah, care i-a protejat şi i-a ajutat să-şi recapete demnitatea, precum şi represaliile împotriva apropiaţilor şi colaboratorilor lui Mihai au arătat chipul hâd, fariseic, machiavelic al stărilor reflectat prin cruzime, ură, teroare şi tortură.

Dieta din Ianuarie 1601, stipula ca preoţii români să plătească taxe suplimentare, să fie alungaţi sau prinşi şi arestaţi. După ce l-au omorât pe regele Daciei Mari, Mihai Viteazul, atât de josnic, de infam, de laş şi i-au ciopârţit calul în maniera lor migratoare, hunică, urmaşii lui Attila, alături de saşi au declanşat campania de denigrare a Viteazului Domn, prin trâmbiţa mai ales a lui Szamoskozi. „Mihai, Valahul, este acuzat că a ruinat ţara, adică naţiunile şi confesiunile recepte, că a distribuit moşii, cetăţi, castele şi curţi românilor săi, că le-a dat demnităţi, că a clădit biserică schismatică la Alba Iulia, care negreşit trebuie dărâmată (cum se va şi întâmpla), mergând chiar la stârpirea din rădăcină a tuturor românilor, aşa cum ar fi voit să facă regele Sigismund de Luxemburg în 1429.” (Szamoskozi Istvan, „Torteneti Maradvanyai. 1542-1608”, Monumenta Hungariae Historica, XXX, Budapest, 1880)

Regele Sigismund de Luxemburg şi nobilimea celor trei stări creştine, uzurpatoare din Transilvania se asemănau în cruzime şi crimă ca două picături de sânge spurcat cu padişahul islamic Mehmed al III-lea, care-i ordona lui Ahmed paşa, ajutat de Allah/ alias Iahveh, să-i aducă Valahia lui Mihai Vodă, prin genocid, adică: „să-i ucizi populaţia bărbătească, să iei în robie femeile şi copiii şi să jefuieşti şi să distrugi toate bunurile şi avuţiile lor; şi luând măsurile şi făcând pregătirile corespunzătoare să-l prinzi şi să-i vii de hac sus-menţionatului afurisit.” (Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, Documente externe, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, p. 225)

Toţi cei care au trăit,/ trăiesc şi vor trăi întru fără-de-lege Evanghelia iubirii lui Iisus, fie păgâni sau barbari ori pseudo creştini, adică neobarbari n-au aflat încă imperativul creaţiei divine, cel al existenţei liturgic-ortodoxe că, Viaţa întru Mântuitorul nostru Hristos trăieşte veşnic prin „moartea pre moarte călcând!”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*