Parcul dendrologic „Theodor Pietreanu” din Brănești

Un parc dendrologic sau un arboret este o zonă în care sunt plantați arbori și arbuști de diferite specii, destinată studiului condițiilor de dezvoltare a acestora. Parcurile dendrologice se caracterizează prin aceea că sunt rezultatul atât al răspândirii naturale a speciilor de arbori, cât și cultivării de către om pe aceeași suprafață, a unor alte specii autohtone cât și a unora exotice. În țară se pare că există câteva zeci de asemenea parcuri. În Ilfov avem un important asemenea parc pe lângă Colegiul Silvic „Theodor Pietreanu” din Brănești. Istoria parcului dendrologic de la Brăneşti este legată de cea a înfiinţării primei şcoli de silvicultură din România cu durată neîntreruptă până astăzi.

Aceasta pentru că au mai fost fie şcoli de silvicultură cu durată de câţiva ani (1817 la Sibiu, 1851-1853 la Bucureşti, 1860-1862 la Pantelimon, 1886-1893 la Herăstrău), fie cursuri de silvicultură în cadrul unor şcoli de agricultură şi silvicultură (1869-1886 la Pantelimon). În 1893 în baza „legii pentru organizarea învăţământului profesional” are loc crearea şcolii speciale de silvicultură de la Brăneşti. În baza aceleaşi legi, noua şcoală este dotată cu clădiri proprii, cinci hectare teren pentru crearea unui parc dendrologic, 25 hectare pădure, un trup de pădure (Pustnicu) pentru instruire practică, iar ulterior, în 1910, cu două hectare teren pentru înfiinţarea unei pepiniere silvice şi teren de administraţie.

Terenul acordat pentru crearea parcului dendrologic era amplasat în vecinătatea şcolii era străbătut de pârâul Pasărea care crea şi o zona de luncă. Acest teren era până atunci un vechi loc de popas pentru carele ce aduceau mărfuri la Bucureşti şi loc de adăpare a animalelor. (de fapt toponimia localităţii Brăneşti vine de la cuvântul „branişte” = loc de popas). Pe acest teren, primii dascăli ai şcolii au proiectat şi realizat aleile care se păstrează şi astăzi, au păstrat câte ceva din vechea vegetaţie, au introdus un număr însemnat de specii autohtone din zonă precum şi unele alohtone. S-a urmărit ca în paralel cu utilitatea de învăţarea pentru elevii şcolii, parcul să devină şi un loc de recreare pentru aceştia şi pentru populaţia comunei. (De fapt şi în prezent parcul mai este cunoscut de localnici ca „grădina botanică”). Dintre speciile instalate la începuturile parcului şi până la jumătatea secolului trecut, şi care acum sunt arbori monumentali, se menţionează: stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora C.Koch.), salcâmul japonez (Sophora japonica L.), stejarul pedunculat (Quercus robur L.), frasinul comun (Fraxinus excelsior L.), cireşul Prunus avium L), mesteacănul (Betula pendula Roth.), ulmul de câmp (Ulmus foliacea Gilib.), nucul comun (Juglans regia L.), pinul silvestru (Pinus silvestris L.), tisa (Taxus baccata L.), ienupărul (Juniperus communis L..). pinul strob (Pinus strobus L.), gikgo (Ginkgo biloba L.), bradul de Spania (Abies pinsapo Boiss), catalpa (Catalpa bignoniodes Walt) şi altele. În 1935 s-a plantat în lunca pârâului Pasărea un pâlc de chiparos de baltă (Taxodium distichum (L)Rich.)

În ultimele decenii, personalul silvic s-a străduit să îmbogăţească colecţia dendrologică a parcului introducând o suma de arbori şi arbuşti de răşinoase şi foioase în locurile libere şi în locul celor pierdute pe parcursul timpului. Astfel au fost instalate speciile exotice: chiparosul de California (Chamaecyparis lawsoniana Parl.), Abies grandis, ienupărul de Virginia (Juniperus virginiana L.)), stejarul roşu (Quercus borealis Miichx.), bradul argintiu (Abies concolar Mill.), nucul negru (Juglans nigra L.), arborele lalea (Liriodendron tulipifera L.), Koelreuteria paniculata şi multe altele toate cu scop didactic, peisagistic şi recreativ. În ce priveşte speciile autohtone, având în vedere specificul şcolii, acela de pregătire a elevilor pentru meseria de silvicultor (indiferent de nivelul de calificare), s-a urmărit în permanenţă instalarea lor prin orice mijloace. Din cauza condiţiilor staţionale specifice zonei de tranziţie de la câmpia forestieră la silvostepă, unele strădanii au fost încununate de succes, altele au fost eşecuri. La ultimul inventor al speciilor lemnoase întocmit în anul 1985 s-au înregistrat un număr de 424 arbori şi arbuşti, dintre care 27 specii şi varietăţi de Gymnospermae şi 172 specii şi varietăţi de Angiospermae.

Ginko biloba – arborele pagodelor –  este o specie care creşte spontan în China. A fost semnalată în anul 1690. Ea se mai cultivă şi în alte ţări atât pentru aspectul său ornamental cât şi în scop terapeutic. Arborii au înălţimea de până la 30 de m, având coroana bogată. Sunt arbori dioici  adică pe un exemplar se găsesc doar flori masculine sau feminine, deci arboii sunt fie masculini fie feminini. Frunzele sunt peţiolate, bilobate, având o nervaţiune dihotomica . Toamna frunzele se îngălbenesc şi cad (frunze caduce). Culoarea lor devine galbenă cu nuanţe extrem de atrăgătoare, fapt ce face ca în parcurile unde este cultivat arborele aceste frunze să fie folosite în scop ornamental, fiind presărate printre ornamentaţiile florale. Acest arbore este o „fosilã vie “, o stafie vremurilor depãrtate, cu milioane de ani în urmã, când aproape neschimbat, trãia sãlbatic și pe întinsul Europei. Azi e restrâns în creșterea naturalã numai în China si Japonia. În culturã acesta specie este menținutã în toate grãdinile botanice de pe glob, ca fiind ultimul reprezentant al unui ordin vegetal aflat pe cale de dispariție. GINKGO este reprezentat prin copaci mari cu frunze cãzãtoare, cu ramificatie monopodialã. Elementele secundare din structura tulpinii sunt bine dezvoltate, dar nu existã vase lemnoase si nici tesut libriform. Frunzele au un limb lat, bilobat, format prin concresterea foliolelor dicotomice. Frunzele au o formã originalã ce ne aminteste de evantaiele chinezesti. Fructele de culoare portocalie-gãlbuie au dimensiunea unei prune si se coc în luna octombrie. Pulpa fructului contine substante iritante si alergice ce pot provoca iritatii cutanate. Sãmânta este mare, de culoare albã. Semintele de GINKGO sunt considerate a fi o mâncare delicioasã în Japonia, unde sunt gãtite și servite în moduri variate. Consumate în exces aceste seminte pot fi otrãvitoare. GINKGO mai este cunoscut si ca plantã medicinalã, extractele obtinute din acest arbore sunt folosite în farmacie la prepararea unor medicamente si în cosmeticã. Cãlugãrii budiști venereazã acest copac pe care îl considerã sfânt. Din acest motiv arborele a fost plantat în apropierea templelor (PAGODELOR), de unde și denumirea acestora de ARBORELE PAGODELOR.

Taxus baccata (Tisa) este un arbore puţin înalt (până la 12 metri). Odinioară era mult mai răspândit prin pădurile noastre, dar a fost tăiat pentru lemnul valoros, în prezent este o specie ocrotită şi declarată monument al naturii. Adeseori se plantează prin parcuri si grădini ca specie ornamentală. Se aseamănă la port cu bradul, de care se deosebeşte prin frunzele de un colorit mai verde, iar pe faţa inferioară verzi palide. Ele sînt dispuse distih pe ramurile laterale. Spre deosebire de celelalte conifere, tisa este o plantă dioică. Florile mascule sunt aşezate în axila frunzelor anului precedent şi constau din opt-zece stamine, în formă de scut (peltate), pedunculate, pe faţa inferioară cu cinci-nouă saci polinici. Grăunciorul de polen este lipsit de saci aeriferi. Florile femele sunt grupate în conuri izolate verzi, pe axe scurte. Fiecare con constă din trei verticile de carpele, dar se formează un singur ovul erect (în realitate sunt două bracteole perechi, opuse; dintr-una se dezvoltă ovulul care este împins apical, iar din cealaltă arilul.), dispus terminal la vîrful axului, în interiorul ovulului se află un număr de cinci-opt arhegoane, dar după fecundaţie se dezvoltă o singură oosferă devenind embrion cu două cotiledoane. Sămânţa este înconjurată la bază de un arii roşu, în formă de cupă cărnoasă. Acesta serveşte la diseminarea mai ales prin păsări, care consumă învelişul cărnos. Tisa este o plantă toxică, singura parte netoxică fiind arilul roşu. Arealul tisei se întinde din Europa prin Caucaz şi în Africa de nord. La noi creşte prin păduri de fag, pe substrat calcaros. După modul de formare a seminţei, tisa se aseamănă cu Cycas, iar după cele două cotiledoane din sămînţă şi cu dicotiledonatele. Lemnul de tisă, foarte greu si dur, compact şi de culoare roşcată, este foarte preţios pentru confecţionarea unor piese artistice, sculpturi în lemn, garnituri de birou sau chiar obiecte uzuale.

Taxodium distichum  (chiparos de balta) – Este un arbore înalt, cu două feluri de frunze. Pe ramurile lungi sînt mici, solziforme, dispuse spiralat şi rămân uscate în timpul iernii, iar pe cele laterale sunt liniare, dispuse distih, şi cad toamna împreună cu întregul ax. Conurile au o formă globuloasă sau ovoidală, cu solzii peltaţi. Din rădăcinile plantelor crescute în mlaştină se ridică în aer pneumatoforii. Este originar din S.U.A.; la noi se cultivă ca specie decorativă pe locuri mlăştinoase şi umede (forestier în sudul Olteniei).

Chamaecyparis lawsoniana este un arbore exotic de 60-70 metri înălțime, cu diametre până la 5 m. Este originar din America de Nord, unde este concentrat mai mult de-a lungul coastei Pacificului. În țara noastră a fost introdus atât în scop ornamental, cât și în culturi forestiere. Are o mare valoare forestieră, lemnul său putând fi folosit în industrie, construcții sau în industria automobilelor, lucrându-se ușor și lustruindu-se frumos. Din punct de vedere ornamental este foarte valoros, datorită coloritului său și portului piramidal, putând fi folosit fie ca arbore izolat, fie în grupuri. Prezintă multe varietăți cu port piramidal, pitic și chiar plângător, cu frunze divers colorate.

Juniperus Sabina (ienupar târâtor) este un arbust scund, târâtor, cu ramuri orizontale și lăstari erecți, cu frunzis fin, acicular verde deschis. Are frunze solziforme sau aciculare, cu miros neplăcut, cele solziforme opuse, pe dos convexe, cu glanda alungită, cele aciculare verzi-albăstrui, moi, ascuțite, cu fata superioară plană, apar mai ales la exemplarele mature, conțin un alcaloid otrăvitor. Are o importanță ornamentală, mai ales pentru amenajarea de stâncării, dar și pe taluzuri și suprafețe orizontale.

O plimbare prin parcul dendrologic al Colegiului Silvic „Theodor Pietraru” din Brănești ne poate „încărca” cu informații importante, dar și cu energie pozitivă. (G,V.G.)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*