Moțiunea anti-Cîțu…

Da, iată că se poate și așa ceva: o moțiune împotriva unei persoane! E drept, acea persoană nu e una oarecare, adică un oltean de rând (total neînzestrat în plan moral-spiritual, însă puternic împins din spate de năbădioasa sa ambiție politico-materială și – după cum se zvonește mai nou – de către Serviciul postdecembrist pentru Informații Externe, alias SIE), ci actualul premier al României, adică agasantul, nedemnul și necalificatul Florin Vasile Cîțu.

Cu alte ocazii (vezi articolele „Guvernul Cîțu fără har, în străchini calcă iar și iar…”, „Cu Cîțu astăzi la timonă suntem o nație atonă…”, „Cinism cu carul și competență cu paharul din partea actualilor liberali”, „Techergheul premier Florin Cîțu”) am demonstrat, cu argumente irefutabile, că acest ipochimen, extrem de nociv pentru întreaga nație prin nemeritata funcție pe care (încă) o deține (pentru că așa vor mușchii lui Klaus Iohannis), este în primul rând un triplu „t” (tembel-trufaș-tenebros) și abia pe urmă, dar nu în ultimul rând, „agasant, nedemn, necalificat”.

Iar zdrobitoarea dovadă a micimii cîțiene, implicit a tripletei „t”, este următoarea: nu numai că împreună cu fratele său, în zona stațiunii Voineasa, a pus laba pe 75 hectare de pădure, pe care, motivând că ar fi fost atacată de dăunători, a culcat-o la pământ pentru a încasa vreo nouă milioane lei, dar – de la tribuna Parlamentului – a scuipat următoarele cuvinte în obrazul tuturor românilor: „Acele păduri sunt ale noastre, mai avem de luat și vom lua”!…

Sigur, nu-i plâng de milă lui Cîțu că, după cum merg lucrurile, prin moțiunea de cenzură inițiată de AUR și susținută de USR din presante motive politrucianiste, ba chiar și de abulicul PSD, peste câteva zile va ieși pe ușa din spate a istoriei noastre contrafăcute atât prin ticăloasa  vrere a păpușarilor planetari, cât și prin detestabilul oportunism al grosului istoricilor de pe aceste meleaguri.

Într-o democrație autentică (dar unde naiba mai găsești așa ceva, acuma când în Statele Unite și apusul Europei își face de cap neomarxismul fascizant?!), moțiunea de cenzură constituie cea mai obișnuită și mai elocventă dovadă că opoziția stă cu ochii pe putere și n-o lasă să-și facă de cap într-ale cârmuirii, ci veghează ca ea, spre folosul real al tuturor cetățenilor, să-și înfăptuiască la centimă toate promisiunile clamate în campania electorală. Asta, de altminteri, face diferența dintre oamenii de stat (pe care nu-i avem) și politruci (din care avem mult prea mulți): primii se gândesc la generațiile viitoare, pe când ceilalți au privirile ațintite doar la campania viitoare!

Vasăzică, în primul rând moțiunea de cenzură n-ar trebui să fie un joc de imagine publică pentru opoziție (chipurile că aceasta nu doarme pe banii contribuabililor, chit că de foarte multe ori închide ochii, atunci când interesele de grup/partid o cer), iar în al doilea rând, scopul ei ar trebui să fie sancționarea întregului (guvernul), nicidecum doar a unei părți din el (premier, un oarecare ministru). Veghind cu strășnicie la eficiența Executivului, motorul de care depinde prosperitatea și mulțumirea tuturor cetățenilor, un șef de stat responsabil și activ (de care, din păcate, românii n-au avut parte în postdecembrism!) va preîntâmpina disfuncționalitățile și eventualele crize politice generate de moțiuni, prin sugerarea remanierilor sau chiar forțarea acestora, la o adică, desigur, având nu numai tactul politic necesar, ci și grija să nu încalce în mod flagrant Constituția.

Atâta doar că democrația noastră originală, indiferent de formațiunile politice aflate la putere, i-a permis Partidului Social Democrat (PSD) cu ceva timp în urmă să-și mătrășească două guverne insuficient de docile pe linie politică (pe-atunci se vorbea de o veritabilă premieră mondială în sfera politicului), pentru ca astăzi, prin susținerea de către USR Plus a moțiunii inițiate de către AUR (atenție, o moțiune îndreptată inițial împotriva întregii coaliții, care cu siguranță va fi ajustată din mers, ca să-i scoată vinovați doar pe liberali și mai ales pe Cîțu!), să consemnăm noi și stupefiante „performanțe” ale politrucianismului dâmbovițean: nu numai că fașciștii de la AUR și neomarxiștii de la USR Plus, cum se alintau până mai ieri unii pe alții, își strâng azi mâinile necușere peste trupul răstignit al României postdecembriste (taman ca naziștii și rușii după invadarea Poloniei în 1939, primii dinspre vest, ceilalți dinspre est), dar useriștii chiar fac parte din Cabinetul lui Cîțu!

Însă șmecheria cu adevărat antologică este că ăștia nici nu vor să iasă de la guvernare. Cică miniștrii useriști își vor da demisia și dubioasa formațiune/făcătură va intra în opoziție doar dacă Florin Cîțu nu va fi mătrășit (nenicilor, nicio speranță din partea conducerii liberale și a mahărului cotrocenist!), respectiv dacă năstrușnica moțiune va pica în Parlament.

Păi ce, sunt proști să iasă de la înrobitoarea cârmuire pentru grosul românilor (ăstora li se pregătește o iarnă de coșmar cu inflația, scumpirile la toate cele și noul val al pandemiei, prelungită de trusturile farmaceutice și guvernele obediente din pricina totalei ineficiențe a vaccinărilor anterioare), însă atât de avantajoasă pentru toți politrucii și ciracii lor?!…

Jurnalistul Ion Cristoiu este de părere că o atare sinistră alianță, ca cea între AUR și USR (fasciștii și neomarxiștii prezentului), n-a avut loc nici măcar între legionari și comuniști, două formațiuni politice zdravăn prigonite de mareșalul Ion Antonescu. Este adevărat că n-a fost o alianță la vârf între legionarii și bolșevicii hăituiți, însă – la îndemnul Anei Pauker, care a recunoscut că la acea vreme erau vreo 1000 de comuniști în România – mulți legionari și-au salvat viața prin înscrierea (uneori pur formală, alteori nu) în Partidul Comunist.

Dovada cea mai concludentă în acest sens ne este oferită de celebra epigramă a curajosului Păstorel Teodoreanu: „Căpitane,/Nu fi trist!/Garda merge înainte/Cu Partidul Comunist”…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*