Limba operei literare este artă

Categoria expresivităţii poetice are sensul de calitate fundamentală ce caracterizează limba artistică la modul general. Analizând această situaţie de-alungul istoriei stilistice, pornind de la retorică, practicată în perioada Renaşterii, şi până la stilistica structuralistă, dar aflată în penumbra unor denumiri variate şi studiată din perspective diferite, expresivitatea literar-artistică nu poate fi izolată de factorii ce condiţionează şi defines funcţia ei în comunicarea artistică. Aceşti factori sunt de natură estetică, lingvistică şi psihologică.

Potrivit factorului lingvistic, expresivitatea poetică îşi găseşte originile şi fundamentarea în calitatea şi virtualităţile limbii actualizate în travaliu comunicării artistice. Glisarea de la starea potenţială la actul realizat prin limbajul artistic se exprimă sub forma unui raport între general şi individual, între uz şi inovaţie, între convenţie şi creaţie. Expresia sonoră şi conţinutul semantic se constituie şi se combină ca termini ai unei relaţii între forma a două substanţe: forma pe care o ia substanţa materială a expresiei şi forma pe care o ia substanţa ideală a conţinutului. Astfel stilul se constituie în manifestarea şi concretizarea acestui raport solidar de dublă dependenţă într-o structură artistică. Acest fenomen ne aminteşte de combinaţiile chimice dintr-un laborator, când dintr-o combinaţie de două substanţe ia naştere una nouă cu caracteristici diferite, dar având elemente comune.

Expresivitatea este prin latura ei ce ţine de semnificat ca produs elaborat al subiectivităţii artistului, funcţia ei evidenţiindu-se prin adecvarea uneltelor lingvistice la substanţa semantică a comunicării. Structura verbală a operei literare este o construcţie semantică în care este implicată o reprezentare trăită, autentică şi emoţională a lumii. Acest fenomen este posibil dacă acordăm semnului lingvistic, pe lângă funcţia sa în sistem, şi o funcţie extralingvistică, prelungind-o până la obiectul, cum ar fi fenomenul, sau starea de conştiinţă, pe care el îl numeşte, căci în virtutea acestuia şi numai în virtutea lui cuvântul poate funcţiona ca semn. Ca şi în limba comună, vorbită în mod curent, şi cu atît mai mult în limba artistică semnul lingvistic nu este numai „ceva pentru ceva” ci „ceva pentru unele” (aliquid pro aliquot, ci aliquid propter aliquod).

Cum spuneam şi în titlu, limba operei literare este artă, adică expresivitate, şi prin substanţa ei sonoră, prin ritm, prin felul particular de organizare internă a elementelor ce alcătuiesc ţesătura ei sintactică. Prin toate aceste mijloace, topite în creuzetul fluxului verbal de o natură specifică, ea acţionează asupra sensibilităţii umane, o tulbură şi făcând să vibreze psihicul uman. În acest context emoţia estetică vine spre noi purtată de undele acestui amestec savant de înţelesuri, sunete, îmbinări şi cadenţe, pe care conştiinţa destinatarului le înregistrează ca expressive şi determinate, regăsindu-se pe sine printr-un act de fuziune, de integrare a subiectului care percepe în obiectul perceput prin forma lui elaborată, aptă să comunice un sens unic.

Pentru îndeplinirea acestor funcţii, limba artistică se foloseşte de mijloace „figurate” de expresie, ea devine „o altă limbă”, cu o altă organizare formal, condiţionată de schimbările produse în planul semantic, acestea fiind la rândul lor determinate de modificările suferite în planul desemnaţilor, adică al obiectelor designate, surprinse într-o ordine nouă, în raporturi inedited, ca rezultat al unei viziuni artistice proprii, creatoare. Aceasta face ca limbajul expresiv, mobilier simplu sau împodobire de sine (ornatus facilis sau ornatus difficilis), să funcţioneze ca limbaj propriu al artei literare.

Expresivitatea poetică, în ansamblul ei, este o categorie stilistică ce ţine de structura din construcţia artistică a operei literare, ce se manifestă în context şi prezentă sub forma unor dominante stilistice care pun în evidenţă prin subtext sensurile acoperite, adânci ale unei creaţii individuale ce figurează ca un întreg şi pentru analiza căreia este necesară raportarea la întreg.

Mijloacele sonore, lexicale, gramaticale şi prozodice îşi asumă rolul de procedee dominante care diferenţiază şi definesc individualitatea stilistică a unui scriitor sau a unei opere.

Criteriul stilistic va trebui confruntat nu numai cu frecvenţa mijloacelor expuse mai sus, ci mai ales cu judecata de valoare sub specie temporis, (timp specific) singura care poate conferi valorilor expresive suportul perenităţii artistice, garantat de felul receptării artei literare de către conştiinţa umană de-a lungul veacurilor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*