Sigur, cititorul care cumpără cartea NU SUNT EU de Maia Morgenstern, este contrariat de acest titlu socratic. Cum adică „nu sunt eu”? Eu nu sunt eu? Maia nu e ea? Titlul este ca o ghicitoare. Nu sunt eu, dar cine ești? Nu ești tu, cea care ne aduci fericirea cu fiecare spectacol, și pe vreme rea, și pe vreme nebună? Nu ești tu cea plină de înțelepciune, ca o fiică a lui Solomon, o nouă Șulamita a iubirii?
Și tot așa, această confesiune a Maiei este magică, este o carte a trăirilor primordiale, care mie mi-a oferit o revelație neașteptată, dar care confirmă zecile de pagini pe care i le-am dedicat actriței Maia Morgenstern. Aici ne întâlnim cu o poetă. Cartea este un lung poem în proză, de 192 de pagini, cu o coliță de ilustrații finală, în care apar personajele principale, în primul rând Dusea, tatăl ei, apoi Sara, mama, bunicii, rudele, prietenii, cei trei copii ai Maiei (Aaron, Cabiria și Isadora), iar prima fotografie, Maia la 5 ani, în brațele unui urs de carnaval, este făcută la Zamora, Bușteni, exact în locul unde i-am citit eu cartea.
S-a întâmplat așa. Am mijlocit întâlnirea dintre Maia și fetele mele, Mihaela și Gabriela, care fac un serial după cartea WICKED CLONE, baza spectacolului lor de pe Broadway. Și ele au dorit mult ca Maia să joace rolul Violeta, Mama gemenelor lui Vlad Țepeș. O parte din acțiune se petrece în România și am pregătit aici producția episodului-pilot. Fetele mele au venit în țară și au filmat cu Maia la Grădina Vlahiia, prilej cu care Maia le-a dăruit cartea NU SUNT EU. Apoi Mihaela și Gabriela au continuat filmările la Castelul Bran, la Crucea Caraiman, Peștera Ialomicioarei și alte locuri. Și cât timp ele se aflau la Cota 2000, să filmeze, eu, la vila în care ne-am cazat, vila prietenului Jimmy (Ion Pecie) de pe Aleea Trandafirilor, colț cu Zamora, pe terasa vilei, unde Caraimanul pare că se prăvale peste tine, am citit pe nerăsuflate cartea NU SUNT EU. Ba am avut timp să recitesc și multe pasaje, fiindcă nu o poți lăsa din mâna, e o carte care nu se citește ca toate cărțile, se degustă, ca vinurile licitate la Sotheby’s, te seduce, are structura unui jurnal (începe pe 12 aprilie 2014 și se încheie pe 2 septembrie 2020), având însă o cronologie potrivită pentru arta literară bazată pe fluxul memoriei.
Și am căutat să înțeleg de ce Maia nu e Maia, deși confesiunea ei se referă la multe întâmplări teatrale cunoscute. Așa cum există un Brâncuși Consacrat și un Brâncuși Necunoscut, căruia i-am dedicat o carte ca să-l explic, așa există și o Maia cunoscută și una necunoscută. Ea chiar a fost speriată când s-a decis să-și facă publice secretele (intime). Dar ea nu e preot. Preotul pleacă în mormânt cu spovedaniile, pe când artistul le lasă lumii. Unul ascunde, tăinuiește, celălalt dezvăluie, își mărturisește public secretele.
Și care sunt secretele Maiei? Secretele copilăriei, care au fost foarte bine conservate în memorie. Cartea ei este o călătorie în sinea sa, cum spunea Modigliani despre Brâncuși, când l-a desenat ca o spirală geometrică.
Amintirile copilăriei se revarsă ca zeci, sute de pârâiașe în albia râului, a marelui râu care este memoria sau maturitatea. Maia își privește viața cu ochii copilului, așa cum își judecă și copilăria cu ochii maturității. Maia Morgenstern are aproape 60 de ani și o experiență de invidiat. Așa că a considerat că a venit timpul să se întrebe: „Cine sunt eu?” . Și răspunde: „Nimeni”. Iar în alt loc spune, „nu sunt nici mistică, nici metafizică, sunt carteziană”. Ea chiar și comentează la un moment dat faimoasa aserțiune a lui Descartes Dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Ea nu face risipă de informație culturală, numele mai citate sunt Shakespeare, Oscar Wilde, Cehov, Bertolt Brecht și autorii evrei în piesele cărora a jucat, precum Astă seară: Lola Blau de Georg Kreisler, spectacol care a depășit 25 de ani de viață. Mai este pomenit Andrei Șerban, cu O trilogie antică și Sergiu Nicolaescu, cu Orient Express, cu impresii scurte, fulger. Rolul din filmul lui Nicolaescu este antologic și am sperat că de aici mai departe, de la scena din biserică a baroanei Amalia Frunzetti, trebuia să meargă el, nu să cadă în filme de compromis comercial, ca Poker.
Aici este cheia. Nu sunt eu, parcă ne zice Maia, cea pe care o cunoașteți, cea pe care ați văzut-o în spectacole și filme, cea pe care o aplaudați sau o invidiați, cea puternică, populară și popularizată de mass-media, eu sunt cea care se îndoiește de sine, cea care se judecă pe sine cu luciri de bisturiu. Călătoria în sinea sa este însă o călătorie carteziană, o călătorie rațională, bazată pe logica matematică. Are o extraordinară capacitate de a-și obiectiviza subiectivitatea, în stilul lui Baruch Spinoza, filosof evreu de origine sefardă. Până la un punct, seamănă și cu Virginia Woolf, cea din Orele. Ori calea cunoașterii de sine este rațiunea. Aici am avut revelația acelei Maia necunoscută, un alter-ego singular, unic printre actori.
Și explicația acestei trăsături unice, distincte, stă în faptul că „Eram o familie de intelectuali. Matematicieni evrei”. Mama Maiei, Sara, a fost informaticiană, mare matematician, la fel tatăl ei, Dusea, filosof raționalist, iar ea i-a moștenit. În liceu era regina matematicii. Era obsedată de frumusețea analizei matematice, pe baza căreia Solomon Marcus a scris Poetica matematică, iar eu Teoria Universalului Limitrof, expusă în cartea GRIDOPHANIA, pe care am să i-o dăruiesc Maiei, așa cum i-am dăruit-o și lui Solomon Marcus, profesorul meu de la facultatea de matematică, care mi-a spus că e potrivită pentru cercetătorii de la NASA.
Maia nu a făcut o teorie matematică, dar a fost fascinată de regula de trei simplă, de mezi și extreme („mezii și perșii”), de integrale („ca niște șerpișori”), de formula „sin la pătrat plus cos la pătrat fac unu”, sau de magia limitelor: „Ah, limitele ce tind spre infinit!” Ce miracol, nu? Ea a găsit în matematică poezia, așa cum am găsit-o și eu în volumul În căutarea absolutului. Aici a fost revelația Maia, în gândirea carteziană, cu care ne spune, da, nu sunt eu cea pe care o știți, sunt eu cea pe care nu o știți, și poate că nici eu n-o știu, dar o caut. Îmi caut eul în alter-eu, fiindcă nu există eu fără non eu. Non-eul meu e mai interesant decât eul, fiindcă păstrează misterul întreg.
Acesta este Marele Secret care o face pe Maia să aibă metodă, rigoare, și să fie așa de bună actriță. Forța carteziană acționează și o face să-și stăpânească angoasele, să-și domine neliniștile, să fie stăpână pe ceea ce este sentimental sau trecător. Raționalitatea actriței este cheia reușitei, a succesului. Pentru mine, aceasta este revelația Maia. Am avut aceeași revelație ca atunci când l-am citit pe Kant și am descoperit că marele filosof german punea logica matematică la baza esteticii. Am evidențiat și eu acest lucru într-o carte, când am arătat că orice operă de artă este o „demonstrație întru ceva”, așa cum se spune în algebră. Artistul, prin fiecare lucrare, vrea să demonstreze ceva, să ne transmit un mesaj, să ajungă la un scop, chiar dacă, așa cum spunea tot Kant, scopul artei este „finalitatea fără scop”.
Sigur, și arta este un lux, iar această gratuitate este suprema armă a ei. Și cum ne arată acest lucru Maia? Prin joc. În primul rând prin jocul de cuvinte. Ea face elogiul lui Arghezi, din care citează acest har al copiilor pe care nu trebuie să-l pierdem. Și măreția Maiei constă în faptul că ea nu l-a pierdut, așa cum a spus Brâncuși, nu trebuie să ne pierdem copilăria în viață, gând preluat sublim de Fellini (vezi citatele despre copilărie în volumul CHARTA MORALIA).
NU SUNT EU este cartea carteziană a copilăriei. Este ceva fascinant, fiindcă Maia nu-și povestește copilăria în formule matematice, în raționamente rigide, ci printr-un grai estetic. Ea dovedește că are o formidabilă natură ludică. Iar plăcerea de a se juca stă în finețea cu care stăpânește cuvintele. Are, cum se spune, proprietatea termenilor. Cartea eului său este un curs de istoria limbii, o limbă română „feerică, pe ape”, cum spunea Eminescu, având dulci accente moldovenești (părinții și moșii ei bucovineni „vorbeau corect românește”), îmbinată cu expresii idiș (fantastic elogiu făcut limbii materne!), dar și cu neologisme franțuzești, italiene sau englezești. Iar efectul general al acestei naturi ludice este umorul. Zeci de mici întâmplări au parfum comic, Râsul fiind pentru Maia esența vieții. La tot pasul, pândește umorul, cu râsul lui eliberator, vindecător. Iar ea face un mare spectacol din legume și fructe, din dulcețuri, cartea este plină de „delicatese”, are o concretețe incredibilă, pentru harul ei gastronomic ar invidia-o și Salvador Dali, oricum, e la concurență cu gastro-estetica lui.
Cartea este un autoportret original, o autopsie în ființa sa, în balansul dinte Eu și Noneu. Acest proces este o cale către purificare, o forță dată de maturitatea creatoare, care elimină zgura, balastul, lasă zborul să fie cât mai liber. Găsim esența de cristal a gândului, a trăirii. Așa cum este disecată formidabil starea de lamento, care înseamnă plânsul. Maia a avut această calitate din născare, ea este o plângăreață nativă, dar nu în sens peiorativ, ci creator. Starea lamento înseamnă eliberare, plânsul ca vindecare sufletească. Plânsul și Râsul, iată cele după arme ale supraviețuirii!
M-a uimit și elogiul pe care Maia îl face vieții. Ea este o ființă plină de pozitivitate. Sunt în cartea ei zeci de îndemnuri pentru iubire, viață, speranță. Nimic negativ, nimic urât, nimic mizer. O educație cu metodă carteziană. Și o mare obsesie divină: cum se poate obține fericirea. Maia Morgestern este limanul, simbolul fericirii.
*
Un alt aspect fundamental al cărții, asupra căruia vreau să mă opresc, este legat de „problema evreiască”. I-am dedicat acestei teme mai multe cărți, printre care MESALINA, COMPENDIU DE CULTURĂ EVREIASCĂ, BUHARIA. Maia nu teoretizează această problemă, dar o atinge, prin legăturile fascinante pe care le face cu familia sa, cu o forță de artistă, ce le transformă în personaje vii, memorabile, în special pe Dusea, tatăl ei. Dar și bunicii și rudele din Botoșani și Dorohoi, locul natal al mamei ei, Sara, sunt creionate magistral, prin câteva accente, mai ales legate de arta culinară. Avem aici ceva asemănător cu gastro-estetica lui Salvador Dali, prin care el a vrut să o cucerească pe Gala. Ceea ce face cartea o adevărată operă literară este aplecarea spre concret, iar toate întâmplările copilăriei sunt de o concretețe colosală, ceea ce înseamnă că memoria funcționează la modul cartezian, așa cum a acționat și în cazul lui Augustin, care în Confessiones a spus că Dumnezeu există, fiindcă și-a amintit de El, se află în memoria sa.
Maia Morgenstern dovedește că este pe cât de evreică, pe atât de româncă. Se vede în copleșitoarea iubire până la lacrimi față de Dusea, față de Sara, cât și față de colegii români care au ajutat-o, cu care a colaborat. Este o mare identificare, plină de recunoștință. O dragoste absolută, fără cuvinte, căci asocierile sugerează această stare a necuvintelor.
Maia Morgenstern este o sinteză a istoriei evreiești, asumându-și profund, cutremurător, marea durere a neamului ei, Holocaustul. A avut în familia sa oameni deportați și uciși, precum bunicul Aaron, ridicat din Sinagogă pe când se ruga și dus în Siberia, dispărut pentru totdeauna. Semnificativă este pagina despre A șaptea cameră, filmul Mártei Mészáros, în care a jucat și Maia, unde apare ideea că „Auschwitz nu este un platou de filmare”, nu se poate lua durerea ca un pretext. Și toate mărturisirile legate de această teroare au ca leitmotiv iubirea de oameni, iertarea, nu uitarea. Maia ridică o statuie acestei iubiri, iar din cuvântul „mulțumesc” face o emblemă de viață și conduită.
Însă suprema dimensiune evreiască stă în elogiul pe care îl face Maia sărbătorilor evreiești. Ea are un cult enorm pentru ele și le definește cu fiecare prilej, precum Hanuka – Sărbătoarea Luminilor, Roș Hașan – Anul Nou evreiesc, sau Iam Kipur – Ziua Ispășirii și a Împăcării. Cultul pentru sărbătorile evreiești este total. Nici o carte religioasă nu face o atât de frumoasă pledoarie pentru iudaism cum face Maia în cartea ei, care este ca o mângâiere, o atracție naturală, ca zefirul. Aici ea este cu adevărat întruchiparea lui „nu sunt eu”. Trebuie să eliminăm ego-ul mic din ființa noastră, din raporturile cu lumea. Da, are dreptate Maia, noi suntem nimic în comparație cu Adonai, cu Dumnezeirea.
Adesea intervin obsesiile legate de condiția de evreu. Semnificativă este concepția lui Dusea despre religie. El, care era ateu, nu se ruga decât atunci când se îmbăia, spune că trebuie să respectăm toate religiile și credințele, așa cum spunea Enescu, deși marele muzician nu a abdicat niciodată de la ceea ce era, creștin ortodox. Maia pomenește en passant Neguțătorul din Veneția, dar nu aflăm care este părerea ei despre încreștinarea lui Shylock, faimoasa lecție pe care o dă Shakespeare evreului avar și răzbunător.
De altfel, istoria cunoaște multe cazuri de evrei convertiți. Și ea oferă un caz, Edith Stein, eroina din A șaptea cameră, o filosoafă evreică, născută într-o familie tradițională, discipol al lui Edmund Husserl (cartezian), autorul Fenomenologiei, care s-a convertit la catolicism. Mai mult, a devenit adepta ordinului monahal „Carmelitele desculțe”, un ordin aspru, dar hitlerișii n-au ținut seama de toate acestea și Edith Stein a fost deportată și ucisă la Auschwitz.
Sigur, problema evreiască o tulbură și pe Maia, deși n-o spune direct. Da, nu sunt eu, este alter-egoul meu. Spiritualmente, ea vine din mistica iudaică, având izvorul în înțelepciunea împăratului Solomon, pe care îl citează în multe locuri, inclusiv cu celebra sa judecată a copilului disputat de două mame.
Descoperim la tot pasul un spirit rafinat, cu gusturi rafinate, o avalanșă de gânduri intime, de cugetări în jurul unor cugetări celebre, după cum ne copleșesc și rețetele culinare din panoplia surrealistă.
Există și o revoltă politică, deloc mascată, împotriva actelor sau a jignirilor rasiale, precum pasajul „Puți a usturoi, ca un jidan”, răspunzându-i monstrului cu detașare, cu un spirit superior. Maia Morgenstern tratează problema evreiască cu multă seriozitate, dar și cu mult umor. Ea este reprezentanta unei rase puternice, istorice, multîncercate, care a suportat toate vicisitudinile vremurilor potrivnice. Și a supraviețuit. A străbătut Golgota veacurilor cu fruntea sus.
Bunicul Maiei, Aaron, a fost ridicat din Sinagogă, cum am spus. Soția lui l-a așteptat o viață și credea că el va apare pe ușă. Jurnalul face multe acolade, dar revine mereu la această mare dramă. Însuși Teatrul este văzut ca armă de apărare a identității evreiești. Maia Morgenstern are multe neliniști, filosofează continuu, problematizează, iar când nu mai poate, taie, ca la montaj, și dă câte o poantă. Umorul e leac la toate. Are principii ferme pe bază de înțelepciune, ridicată pe morala tradițională, pe un mare respect față de tradiție. Găsim un fundamentalism iudaic, dar nu fanatism, dovadă că Dusea, deși ateu accepta și respecta toate religiile și credințele. Nu am mai întâlnit așa ceva decât la George Enescu, deși nu era ateu, ci ortodox fundamentalist. Maia este și ea fundamentalistă, dar, Artistă fiind, acceptă și respectă toate credințele. Ea este evreică prin naștere și educație, dar și româncă adevărată, ca românii aleși, prin viața trăită pe pământ românesc. Ea respectă pământul unde a văzut lumina zilei și a cunoscut strălucirea. Însă atașamentul față de iudaism este colosal, emană din toate evocările ei, fapt ce trădează o fidelitate platonică față de ieslea nativității. Ea este mai ales fidelă față de Vechiul Testament, fidelă înțelepciunii lui Solomon și face la un moment dat un elogiu special lui Moise, întemeietorul religiei mozaice, profetul care a vorbit cu Dumnezeu, cel care a întemeiat și definit identitatea evreiască, prin Tablele legii, pe care întâi le-a spart, apoi le-a alăturat, le-a salvat și aplicat.
Interesant că Maia nu trece prin Noul Testament, n-am întâlnit nici o referire la Iisus, deși scrie și despre Patimile lui Hristos, filmat la Matera, în Italia, acolo unde Pasolini filmase în urmă cu 17 ani Evanghelia după Matei. Iisus a existat ca OM. Rabinul din Tel Aviv, pe care îl evoc în MESALINA, mi-a explicat de ce evreii îl recunosc pe Iisus, dar nu cred în El. Maia nu abordează această problemă. De la nici un evreu nu am primit nici o explicație de ce evreii s-au dezis de creștinismul pe care l-au creat. Iisus a fost evreu, apostolii și profeții la fel, la fel evangheliștii și Sfinții Părinți, și totuși evreii nu au adoptat creștinismul, au rămas iudei. Și prin toate vicisitudinile prin care au trecut, ei nu și-au pierdut identitatea. Sunt un fenomen al istoriei, marea ei enigmă.
Iar contrapunctul este oferit prin umorul superior prin care sunt asimilate poncifurile evreiești și cele comuniste, ticurile politice, schizofreniile standard ale epocilor trecute, pe care Maia le persiflează cu multă ironie, dar și cu blândețe, deși, acolo unde trebuie, taie cu briciul chirurgical. Această ființă care nu vrea să-și divulge identitatea („nu sunt eu”), face mereu apel la „calm, conciliere, dialog pașnic”.
Din câte nații am cunoscut – și prin lunga mea experiență americană, cred că am cunoscut mai toate rasele pământului –, de două categorii de oameni m-am atașat, pe care îi consider aleși între pământeni, evreii și negrii, sunt cei mai înzestrați dintre oameni. Natura i-a înzestrat cu cele mai bogate daruri. Sigur, există și printre ei uscături, dar pădurea este magică. Ei sunt ca visul unei nopți de vară și speranța că omenirea va dăinui.
Și, țin să repet, ceea ce m-a fascinat în această carte, NU SUNT EU, este revelația de a descoperi nu o curtezană, ci o carteziană! Măreția Maiei vine nu din misticism, din fanatism religios etc., ci din gândirea rațională, din cartezianismul lui Descartes (Cartesius, în latină), din logica matematică, pe care Kant o punea la baza esteticii, a expresiei artistice, așa cum a făcut Solomon Marcus, care a interpretat piesele lui Caragiale cu mijloacele analizei matematice.
Despre Maia, pot să spun și eu, mutatis mutandis, ca Ursitoarele lui Eminescu: „Ea n-a fost când era, ea e când nu e”.
Lasă un răspuns