„Gând cu Moartea”, de Liviu Toma (poem în lucru: 55 strofe)

În odaia mohorâtă scriu poemul Gând cu Moartea.
Scriu iluzii fermecate și magia vieții mele,
Condeind durerea Lumii în climatul așteptării,
Unde noaptea se conjugă în vâltorile tristeții…
.
Vine Moartea foarte slabă și atât de delicată
N-am curaj s-o las la ușă pentru mine să aștepte,
O invit cu drag în casă arătându-i un loc la masă…
_ Ce lucrezi de umbli noaptea rătăcind printre păcate?!
– Mai întâi aș vrea să-ți judec poezia și oftatul.
.
Versul tău e cel ce doare, nu prostia din citate.
Când eram eu prea departe tu erai cu gura mare,
Viciu încrustat în minte, deșteptând o lumea-ntreagă.
Am putea să fim prieteni de-ai dormi naiv în noapte,
.
Dar tu scrii printre cuvinte,
bântuindu-mi nemurirea.
Ai crezut că eu sunt toantă păcălită de suspine.
Voi vorbi deschis cu tine:
veșnicia ta-i deșartă.
.
Nimeni n-a avut curajul să mă scrie-n versuri hâde.
Tu m-ai scris hain în noapte arătându-mi goliciunea,
Scriitor de humă veche, filozof plin de regrete.
M-ai hulit în poezie dezvelindu-mi firea hâdă…
.
Iată acum sunt lângă tine să-ți arăt destinul Lumii.
Lacrima să-ți storc din suflet, așteptarea dintre drame,
Simțul intim din versete să ți-l scot prin exilare.
Veșnic tu să-mi ceri iertare pentru a tale gânduri sumbre!
.
-N-am știut c-a mele gânduri vor ajunge vorbe-n stele,
Aruncând cu jalbe sfinte în metehnele lumești.
Eu nu te-am hulit vreodată, eu ți-am scris pentru geneze,
Răstignind păcatul Lumii și destinul tău de moarte.
.
Nu cred c-ai venit acuma să mă critici pentru slove,
Așteptând să-mi cer iertare cu blesteme și mătănii
Ești prostuță de-ți închipui că sunt victimă-n poeme.
Sunt un har în astă lume, slujind scrisul și destine.
.
Tu nu vezi cum Lumea asta otravită de iluzii
Duce-o viață oropsită cu povețe din povești?!
Cin’ să vină să o scape din vârtejul nulității,
Sfinții cei cu plete albe îmbătați de remușcare?!
.
-Nu-mi vorbi de sfinți acuma când iubirea-i în pustiu!
Frumusețea artei mele e-nvelită-ntr-un sicriu.
Eu nu vreau să scrii în noapte leacuri pentru gânduri rele,
Ca s-ajung eu să mă apăr doar cu harul nemuririi!
,
– Iată cheia vieții grele: fericire rătăcită-n erezii.
Ce-aș putea s-aduc în strofă să opresc durerea Lumii?
Tu mă știi că pot fi vrednic ca ecoul din castel…
Sau ai vrea acum cu sila să mă ții închis în șoapte?!
.
Sunt îndrăgostit de Lume, mulțumit de-un rod pe umeri.
Oamenii sunt un miracol, trădători pentru nimicuri.
Rănile îmi simt durerea când scriu versuri făr’ de leac…
Tu ai vrea acum la masă să servim dureri din străchini?!
.
Ai venit la mine-n casă, te-am primit cu stihuri vii.
Nu ai dreptul să mă judeci, pomenindu-mă-n lințoliu
Chiar de-i Lumea-n cimitir, iar tu zâna sorții ei,
N-ai tu dreptul să mă judeci pentru rolul nemuririi…
.
-Ce păcat că-mi spui cuvinte, versuri de poveste veche…
Eu sunt Moartea și-n cuvinte te voi bântui să scrii,
De continui să-mi spui ode, aparențe din condei,
Te blestem să-ți scrii de-acuma cu durere poezia!
.
Eu nu vreau să-ți arăt fapte, blestemând totul sub soare.
Lumea-i ceartă planetară, omu-i trist plin de nevoi.
Eu îți jur că-n Lumea asta nimeni n-o să-mi stea-n picioare!
Mă voi răzbuna pe tine dându-ți versul și idei…
.
Să te zvârcolești ca Lumea pentru care scrii stihii,
Să observi cum viața-ți curge depănându-se-n regrete,
Să trăiești când Lumea moare sufocată de capricii!
Te blestem pui de pământ de mă scrii în versul vieții!
.
Scriitor de vorbe sacre, arțăgos plin de idei,
Tot ce scrii în astă Lume îți voi pune pe mormânt.
Să te pierzi printre cuvinte, bântuit de-a ta trufie,
Să profiți de-nsingurare, rătăcit în astă Lume…
.
-Nu-i așa cum spui Durere, răzbunare între zei…
Tu nu știi cum este viața rătăcită prin idei,
Nevoit să scrii în noapte rătăcirile din suflet…
Îmi simt crucea deportată, soarta-i veșnică uitare.
.
Toate astea mi se-ntâmplă fiindcă-n mine arde stihul,
Sunt orfan printre mistere, pedepsit să te descriu.
Nopțile îmi sunt dovada, pentru oameni plâng într-una
Iar tu ai venit în grabă să mă cerți fiindcă te scriu?!
.
-Nu te cert pentru scrisoare, pentr-un petic de lumină.
Eu te-am prins pe tine-n rime, tresărind în veșnicii.
M-ai rănit cu versuri bune, trezind Lumea din visare…
Tu-mi negi soarta și deliciul muncii mele din sicriu.
.
Gândul tău ce te deșteaptă, țărmul tainic eu i-l curm
Cu refrene diafane ce dospesc la sânul morții.
Dumnezeu mi-a scris destinul, dându-mi lacrima uitată
Să pun vălul morții Lumii peste noaptea-ntunecată
.
Cu magia neînțeleasă dintr-un embrion sfințit,
Eu ucid destinul Lumii într-un grai nedeslușit.
Ating omul rău în pântec, curmând ceru-i asfințit.
Hai, așează-te cu mine, poartă-n mine harul rimei!
.
– Vai, regină a nopții negre, nimeni nu a îndrăznit vreodată
Să te cheme-n toiul vieții, într-un grai de poezie
Și să-ți toarne-n zațul clipei vorbe-adânci de filozof!
Chiar de mi-ai urî destinul, viață n-ai să poți găsi la mine.
.
Niciodată nu te critic, sunt un om plin de gândire,
Rațiunea minții mele mă-nflorește-n grai de bine.
Cine-mi picură-n tăcere mângâieri în toi de noapte,
Ascultându-mi rostul vieții peste anii despărțirii?
.
Chiar de-am anii grei ca piatra, precum Luna cea bătrână,
Ada mă cuprinde-n șoaptă, stăruind cu pana-n mână
Să scriu Lumii vechi consoane și cuvinte de iubire.
Eu scriu Adei cărți de aur descriind al tău pustiu…
.
Tu nu știi să-mi asculți stihul, clandestină printre vii.
Să nu-ncerci să-mi furi din clipe cum o fac eu din stilou,
Eu cu-n picur de cerneală pot să scriu poeme-n șir.
Ia-ți privirea de pe mine, nu mă strânge-așa de mână!
.
Chiar de-ar fi să mor cu tine: eu la Ada mă gândesc.
Ea mă poartă lin în versuri în adâncuri de poeme,
Tu-n fiorii reci ai morții mă îndemni ca să visez…
Te rog lasă-mă acuma, prea adânc mă strângi în brațe!
.
– Am crezut că-ți sunt iubită, o regină de poeți…
M-ai trădat scriind rime altei zâne de poveste.
Cine-i Ada, care-mi schimbă din scrisoare așteptarea?!
– Ea e farmecul ce-mi cântă gânduri line în amurg!
_ Te ador profund făptură, soarta mea îți dă târcoale,
Am citit a’ tale gânduri, raiul te așteaptă-n mine!
M-ai chemat în toiul nopții să-ți citesc a ta scrisoare…
De ce taci?! Rima ta mă cuprinde-adânc pe mine…
.
– Ada nu este ca tine, tu nu poți să-mi fii consoartă.
Ea îmi scrie poezia și tăceri adânci în mine,
Alteori îmi scrie-n noapte, dăruindu-mi lungi catrene,
Petrecând în stih cu mine, alintându-mă de zor.
.
Tu te-ncurci cu toată lumea, n-ai răspuns la întrebări…
Drumul tău e resemnarea, toți ai tăi sunt în uitare.
Nu ajuți niciunde oameni, nu vorbești de împăcare…
Ce-aș putea eu să-ți ofer să te schimbi tu pentru mine?
.
– Cerul, rima și gândirea, până nu ne află zorii…
Lasă-ți Lumea împăcării unui gând străin de suflet.
Fii cu mine peste viață, reazăm morții să devii.
Ai putea să îmi duci coasa când mă urc eu pe mormânt.
.
– Nu mă strânge așa te tare, ții în brațe bunul vieții!
Hai să ne-așezăm în tihnă, poți să te întinzi în taină…
Eu mă uit în altă parte să nu-ți văd niciun defect.
Haide dormi la mine-n brațe, odihnește-te-n visări!
.
Aș putea să-ți cânt un cântec, să-ți creez un pic de tihnă…
Pentru tine-aș face multe, chiar și-o rimă-n colț de rai,
Să văd sfinții cum aleargă să se roage-n rând la tine…
La mulți ani, zână a nopții, poposită-n pat la mine!
.
– Lasă stima, hai de-mi spune cine-i Ada cea din rime?
Și de ce te plângi într-una, parc-ai fi o floare rară?!
Mii de nume-mi vin în minte ce mă suduie-n chilii.
Mor trufași cu zile bune căutând-mă în vicii.
.
– Nu-nțeleg la ce-anume te referi și ce oameni te iubesc.
Eu cu Ada țin în suflet un crâmpei de fericire,
Țes povești ce-adorm în mine, revoltând întreg destinul.
Pentru Ada scriu poemul, acest vers înmiresmat.
.
Chiar de-ar fi să mor cu tine în culisele din noapte,
Chiar de-ai vrea să faci din mine numai amăgiri obscure –
Ada îmi va veni veșnic, dăruindu-mi harul rimei.
Îi voi scrie-n veci doar ei versurile mele reci.
.
– Ce obraznic… scrii într-una vorbe multe din condei…
Pune brațul peste mine să te simt în așternut!
Lasă-te în vis cu mine fiindcă Ada ta-i departe!
Poți să-ți miști cu poftă mâna, adormind cu ochii-nchiși!
.
– Ai răbdare, la fereastră zorii zilei parcă-mi bat…
Nu te las să-mi rupi din rime cu răbdare nicio clipă,
Vreau să-mi fiu curat în suflet, chiar de-ar fi să mor cu tine.
Ada este la fereastră, fugi din pat, de lângă mine!
.
Ada s-a ivit sfioasă, cu un aer de mirare
Mi-a privit atent prin casă, venind calm s-o strâng în brațe
Lacrimă de dor albastră, i-am văzut în colț de nuferi
S-așternut tăceri în mine, în poemu-mi urgisit
.
Mi-a întins o slovă-n treacăt, îngrijită să nu plâng
M-alintat atent pe frunte, observând că-s fâstâcit
Căutând prin semne nude să rămânem în tăceri
Lângă pieptul ei de rugă, îmi las rănile să plângă
.
Ada?! O întreb în șoaptă, ea se face că n-aude
Despletită și frumoasă mă cuprinde-atent în brațe
Într-o clipă îmi văd poemul într-un vis de liniști sacre
Ada îmi șoptește slove, viața-mi intră până-n oase
.
În auzul dimineții moartea a fugit din casă,
Ada mă-ntrebă în grabă, cu un pic de îndoială…
– „Ce făptură a fost în casă?, bate clopotul pe deal!
De ce vântul suflă rece?, umbre negre-s pe tavan!”
.
– Nemiloasă, Moartea rea, a venit în lipsa ta
Și naiv am adus-o aici în casă, soarta încă tremură în mine
Plumb și visuri m-au rănit, suferind o noapte-ntreagă
Moartea mi-a aflat scrisoarea ce am scris-o-n gând cu tine
.
Mi-a cerut să-mi fie soață, fără strofe, fără rime
M-a ținut ca străns în cuie, n-am avut la cin’ să sufăr
N-am știut că-i o nebună, dezbrăcată de rușine
A venit înveșmântată în clepsidre pentru mine
.
Eu scriam un stih de seară, rima-mi tremura de frică
Toată noaptea am ținut-o ca pe-o rană-ntredeschisă
Greieri îmi cântau afară, coasa mă privea sfioasă
Am oftat o noapte-ntreagă, speriat că n-ai să vii
.
Eu am Ada pentru tine viața prinsă-n amintiri
Moartea îmi cerea într-una să-i fiu veșnicul ei mir
Își dorea să-i devin slugă, să-i car coasa-n cimitir
Versul meu să-i poarte trena la altarul din amurg
.
Corbii au zburat o noapte, înegrindu-mi orizontul
Mi-am lăsat versul să zburde, vulnerabil pe hârtie
Nu trecea nimeni pe drum, frica îmi pătrunse-n oase
N-am crezut că mai prind ziua să te strâng cu drag în brațe
.
Ada, gându-mi caută altar ridicat din frunze moarte
Dumnezeu să-ți poarte pașii cum se mișcă apa-n valuri
Să rămâi o zi cu mine, să dăm timpul înapoi
Cu speranța că în ceruri amândoi vom fi eroi
.
– În poemul nemuririi, între strofe-nlăcrimate
Au trecut fiorii-n goană peste florile de mac
Tu să-mi scrii dumnezeire, în flori albe-nfășurată
Să fiu veșnic lângă tine, lângă fruntea-ngândurată
.
Moartea-și caută odihna, tu să nu mai fugi de ea
O să vină într-o noapte, în galop pe-o coasă rea
Aducănd cu ea ciulinii și potopul rece-al nopții
Tu să-i scrii aceste vorbe așezat tot la fereastră
.
„Lasă coasa, vreau să-ți scriu poemul dramei,
Hai la pieptul meu de piatră, împreună-n pas de vreme”.
Scrie-i versul cel mai negru răsărit din gândul humii,
Să o prindă dimineața ascultându-ți veșnicia.
.
Ușa să o lași deschisă s-auzi pașii, firul ierbii
Lasă-ți lacrima să curgă peste dorul ce-o să vină
Un buchet de frunze nude tu să-i dai să o îndupleci
Așteptând în taină zorii, s-o prind eu cu Răsăritul
.

Îi voi strânge anii morții în oglinda renunțării

Și-n poemul întristării o vom pune-o la răscruci

Să o vadă Lumea-ntreagă că-i șireată și parșivă

Să nu te oprești din scris pân’ ce zorii n-o s-o prindă

.

– O să scriu o noapte-ntreagă scrâjelind cu pana-n sânge

Să se scurgă printre rânduri clipele și ceasul morții

Epilog al soartei noastre, umplând viața cu regrete

Ada tu ai să-mi fii calea, să-mi închid în rime moartea

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*