A treia cale (proză scurtă de Lili Crăciun)

Irina era îngrijorată. Cu fiecare zi, Alexandru era mai nedormit și mai palid, cu ochii duși în fundul capului. Într-o dimineață l-a abordat cu blândețe.

– Ce-i cu tine, dragul meu? Noapte de noapte gemi prin somn, parcă ești un animal înjunghiat. Mi-e și frică să te trezesc. Am încercat de vreo două ori și aproape că m-ai pocnit. Dai din mâini, bolborosești cuvinte fără sens. Iar dimineața ești morocănos și alb la față de parcă te-ai fi luptat cu o armată de dușmani.

– Ce să fie? Nimic, lasă-mă în pace. Vise.

– Ți-e frică pentru Mihăiță, nu? De când l-au diagnosticat ești așa.

– Nu știu, Irina. Ce mă tot descoși? De unde naiba să știu de ce mi-e frică în somn? a țipat Alexandru.

– Te rog, dragul meu, nu fugi de mine. Tu crezi că eu nu sufăr? Dar dacă Dumnezeu vrea să trecem și prin încercarea asta, ce putem face?

– Du-te, femeie, la dracu’ cu Dumnezeul tău cu tot. Toată ziua numai asta aud, Dumnezeu și rugăciuni. Ești nebună, nu vezi că ăstuia, dacă există, nu-i pasă nici cât negru sub unghie de noi, de Mihăiță? De fapt, nu-i pasă de niciun om de pe pământ. Când văd ce liniștită ești, cu cât calm accepți că așa ne-a fost destinul, îmi vine să mă spânzur de prima grindă care-mi iese în cale.

– Te rog nu urla. De asta ai tu somnul agitat, pentru că mă rog eu lui Dumnezeu să ne salveze copilul?

– Vrei să știi de ce? Am să-ți spun, a țipat din nou Alexandru. Noapte de noapte mă bântuie un coșmar. Același, se repetă cu o insistență înnebunitoare. Însă nu-i numai noaptea, visul mă înconjoară și ziua. Ca un șarpe. Visez o Umbră. În fiecare noapte aceeași Umbră. Mă zbat să văd cine-i dincolo de mască, ce vrea, să o aud.

– Și? Cine-i?

– Nu știu, iubito, s-a calmat deodată Alexandru, nu reușesc să-i disting chipul. Însă știu că o Umbră fără chip mă învață cum să devin hoț.

– Să devii hoț? Nu înțeleg.

– Lucrez la bancă. Aș putea.. aș putea avea banii pentru operație.

– Cum? Adică tu crezi că…

Irina avea vocea speriată. Numai că, dincolo de teamă, lui Alexandru i s-a părut că-i vede o lumină în ochi, ca un fulger scurt de speranță.

– Nu cred nimic, s-a supărat, ridicând iar tonul. E un coșmar. Dacă și tu crezi…

Nu i-a mai spus restul. Că își dorea cu ardoare să nu mai viseze dar că se și înspăimânta în fiecare seară, de frică că Umbra nu are să mai vină. Se trezea amețit, cu dureri în ceafă, fără să fi aflat care era finalul coșmarului care-i tulbura viața de două luni. Chiar și ziua, când închidea ochii strângând din pleoape până la durere, imaginea bărbatului în mantie neagră, care-i dădea frisoane noaptea, se mișca prin fața lui ca într-un film, aruncându-l într-o aventură pe care o ura.

Dimineața era frânt. Se scutura de coșmar și, cu pași de pisică, se apropia de odaia de la capătul holului, arborând un zâmbet chinuit. În patul uriaș, prea mare pentru trupul firav, zăcea singurul lui copil de numai zece ani. Mihăiță. Bărbatul se așeza, ciufulindu-i părul blond.

– Bună dimineața, dragul meu. Ai dormit bine?

Copilul îi întorcea un surâs trist. Ochii albaștri, întunecați de suferință, imporau un tăcut „Tata, salvează-mă!”

– Bine, am dormit bine.

După ce-și mângâia copilul, Alexandru se ascundea în baie să-și plângă neputința, să nu mai vadă chipul împuținat și buzele scorojite de febră.

– Dobitoc, dobitoc, dobitoc. Ai să-ți lași copilul să moară numai ca să nu încalci legea? Auzi, știi ce? Mă cac pe onoarea ta. Ce fel de tată ești?

– Taci, taci! Tu nici nu exiști, gemea stins Alexandru, încruntându-se în oglindă.

– Nu tac. Și nu dispar numai pentru că tu nu poți suporta adevărul. Ești un laș, ești un laș, țopăia, drăcește, Umbra.

– Cum să mă apuc de furat? Cum? Aș muri de rușine, de frică, de disperare. Cum să devin hoț, acel individ pe care l-am disprețuit toată viața? M-aș urî, m-ar urî Irina, m-ar urî peste ani Mihăiță.

– Așa cum îți spun noapte de noapte. Simplu, frate. Transferă banii într-un cont fictiv. Apoi de acolo în contul tău din străinătate. Și mai departe în contul clinicii din Italia. Merită să rămâi cinstit și să-ți plângi copilul mort? Merită?! Și nu uita, e mai bine să te urască decât să moară.

– Pentru copil aș face orice. Dar asta, asta nu. Îmi este peste putință.

– Orice înseamnă orice, boule. Adică totul, dobitocule. Chiar și asta.

Fugea din baie cu gânduri ucigașe. Ar fi ucis chipul de dincolo de oglindă. Bătuse la toate porțile, apelase la cunoștințe, la prieteni. Se rugase în genunchi. Promisiuni. Vorbe. Promisiuni care mureau după ce închidea ușa. Cuvinte fără suport: „Mai reveniți”. „Îmi pare rău”. „Dacă aș fi putut să vă ajut…”. „Acum nu se poate, poate altădată”.

Altădată? Când altădată? urla, fără să-l audă nimeni. Copilul lui se stingea iar oamenii îi spuneau vorbe goale. Avea nevoie de bani, nu de cuvinte seci. De fapte, nu de regrete.

Când ajungea la bancă vedea calculatorul sub forma unei grămezi de bani și nu mai știa cine este, ce are de făcut. Era un hoț care n-apucase încă să fure? Un om cinstit sau doar un nebun? Degetele îi tremurau pe tastatură. Clanc, atât ar fi trebuit. pentru ca să împlinească visul. De sute de ori pe zi degetele se apropiau periculos de enter-ul care ar fi declanșat clanc-ul. Se retrăgeau la fel de repede, ca și cum ar fi luat foc. Clanc! Un simplu clanc și Irina ar fi putut să plece spre spitalul salvator. Făcuse operațiunea în minte ba chiar și în realitate o parte. Salvase toată procedura pe calculator, ascunzând-o cu parole sofisticate de privirile indiscrete, care ar fi putut să-i cotrobăie prin fișiere. Rămăsese un enter și totul ar fi căpătat consistență. Clanc. Atât mai era.

– Cât mai aștepți, lașule? se răstea dimineața Umbra, pitită în spatele oglinzii și privindu-l cu un rânjet. Nu te dor gemetele din patul cel mare? Nu te apasă abandonul Irinei, indiferența cu care crede că așa i-a fost dat lui Mihăiță?

– Lasă-mă! Pleacă naibii din capul meu. N-am să mai vin aici, nu mă mai uit în oglindă, nu vreau să te aud…

– N-ai cum, lașule. Sunt cu tine în fiecare clipă. Și când dormi și când ești treaz. N-ai înțeles nimic, prostule! Habar n-ai cine sunt.

Ajunsese să nu mai intre în baie de frică, umbla nebărbierit și nespălat. Colegii și Irina îl priveau cu milă. Numai Mihăiță se uita la el cu ochii din ce în ce mai tulburi dar și cu licărul de speranță care îl înnebunea. Tata, salvează-mă!

Într-o seară ploioasă și umedă a ajuns acasă cu privirea hăituită, rezemându-se de pereți. Tremura necontrolat, ca un bolnav cuprins de friguri. Avea fața palidă, de mort.

Nu-și aducea aminte ce făcuse. Mintea ștersese fiecare secundă din ziua care se pregătea de culcare. Oare am apăsat blestematul de clanc sau sunt beat? Doamne, ce-am făcut!

S-a dus glonț în baie. Din oglindă l-a privit propriul chip îmbătrânit, doi ochi încețoșați și un obraz de hârtie. Albă, o umbră îl cerceta de dincolo. fără ca vreun cuvânt să răzbată de pe buzele livide. Nu era acea Umbră. A dat cu pumnul în sticlă, a zgâlțâit. Tăcere. Numai o lacrimă, prelinsă din ochi de ambele părți.

Irina, care apăruse în ușă atrasă de zgomotele ciudate, a încercat să-l domolească. Pentru prima dată, de când erau căsătoriți, Alexandru a bruscat-o, trântind-o de perete. Îngrozită de figura rătăcită și de ochii injectați cu vinișoare roșii, femeia a fugit și s-a încuiat în camera lui Mihăiță. În urmă Alexandru a mormăit un iartă-mă, a bolborosit că-i obosit și că trebuie să se culce. Nu l-a mai auzit nimeni.

Era disperat să se cufunde în vis. Pentru prima dată voia să adoarmă. Oare mă va ierta Irina? Azi am fost rău cu ea.

A scotocit în sertarul de la marginea patului, unde avea două cutii de somnifere. O vreme s-a uitat doar la ele cercetându-le, de parcă n-ar fi știut ce sunt. După câteva minute a scuturat o cutie întreagă în pumnul desfăcut. S-a uitat tâmp în palmă și le-a azvârlit cu furie într-un coșuleț de paie, de pe noptieră. Apoi le -a strâns din nou. Și din nou le-a lăsat să cadă. Și iar… până când a simțit că e prea obosit să tot repete.

Voia să doarmă. Să doarmă și să nu mai știe de el. Și-a împreunat mâinile, întinzându-se pe patul nedesfăcut și s-a rugat fierbinte să întâlnească Umbra. Voia să o roage, să stea în genunchi în fața ei împlorând-o să-i deslușească ziua pierdută.

Ciudat. Visul se schimbase. Două umbre, niciuna semănând cu cea din nopțile trecute, au apărut lângă el, însoțindu-i somnul.

– Lașule, n-ai fost în stare. Fii blestemat! răcnea una în ochiul drept.

– Clanc! făcea degetul celeilalte în ochiul stâng, apăsând pe tastatura unui laptop. Ai văzut că se poate?

Două Umbre. Nu mai înțelegea nimic. Urlau, amestecând grotesc și tare cuvintele. Repetate și amestecate, bubuiau ca un clopot spart de biserică. Lașulee! Claaanc! Lașulee! Claanc! Laș-clanc…, clanc-laș…

– Tăceți! Nu vreau să vă aud. Nu știu cum sunt, cine sunt. Vreau numai să dorm! urla la rându-i, dând din mâini să alunge intrușii. Unde-i Umbra mea?

Fantomele chicoteau cu glas gros, dându-și coate. Se certau între ele, îl certau pe el. Bărbatul și-a astupat urechile și, puțin câte puțin, glasurile lor au devenit șoapte, tot mai greu de priceput, până când o pâclă groasă a acoperit trupul prăvălit în somn. În urechi mai țiuiau încet, abia auzit, două cuvinte: lașulee, claanc! Iar în negura, care îl înconjura ca o menghină, umbrele se îndepărtau, diluându-se. Chemându-l, ademenindu-l.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*