Despre descoperirea Dumnezeiască

Descoperirea sau Revelația dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca aceștia, cunoscându-L, pe El, voia Lui și lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia și prin aceasta să se mântuiască. Prin descoperirea dumnezeiască suprafirească, persoana umană dobândeşte o cunoştinţă mai completă şi întru totul sigură despre Dumnezeu şi despre voia Lui privind viaţa şi mântuirea sa. Înduhovnicirea înseamnă purificare de patimi şi creşterea în virtuţi, care nu poate fi făcută decât în interiorul Bisericii, mama noastră duhovnicească, pentru că numai ca membri ai Bisericii, Trupul Tainic al lui Hristos, noi intrăm în comuniune cu Dumnezeu şi înaintăm în această comuniune cu Dumnezeu şi între noi, oamenii.  Cunoaşterea lui Dumnezeu Cel în Treime nu este o problemă de pură speculaţie, cât una de purificare şi de deschidere, de întâlnire şi de dialog cu Dumnezeu prin simţirea prezenţei Lui în noi şi în lume prin har şi credinţă.

Cunoaşterea aprofundată a lui Dumnezeu este o cunoaştere în iubire. Omul se află într-o mişcare continuă spre o ţintă care este Dumnezeu. Progresul în iubire este progresul în cunoaştere. Dumnezeu fiind Persoană, între El şi noi se stabileşte un raport de iubire, însă o iubire cu o infinitate, cu perspectiva unei continue comuniuni, care ne menţine pe noi împreună cu El ca persoană.În general, cunoaşterea suprafirească a lui Dumnezeu este un dar şi un har, o cunoaştere prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine şi pe care omul o primeşte prin credinţă, smerenie şi „metanoia”.

Virtutea creştină este activitatea continuă şi statornică, izvorâtă din harul divin şi puterile credinciosului, prin care acesta împlineşte totdeauna voia lui Dumnezeu. Virtutea creştină nu se sfârşeşte nicidată în această viaţă, adică nu se poate spune niciodată că s-a dobândit în mod deplin.

Prin virtuţi care izvorăsc din iubire, omul  credincios se depăşeşte pe sine, căutând să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-I placă, dar şi semenilor săi. Astfel, cunoaşterea lui Dumnezeu, dar şi a semenilor, înseamnă totodată mântuirea şi îndumnezeirea omului credincios. Deci, în strânsă legătură cu iubirea, care de fapt se află la baza relaţiei personale cu Dumnezeu, se află virtutea, deci implicit o cunoaştere a lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii, valabilă pentru toţi creştinii din toate timpurile şi locurile. Cunoaşterea intelectuală, afirmativă şi negativă, este mai mult un produs al gândirii teoretice, în cea apofatică înaintând creştinii înduhovniciţi, în urma unor sporite eforturi spirituale.

Această cunoaştere a lui Dumnezeu este posibilă prin răscumpărarea adusă de Fiul Său întrupat, Mântuitorul Hristos, rămânând ca noi să ne împărtăşim de aceste roade. În acest mod devenim fii ai lui Dumnezeu prin cunoaştere adevărată, aşa cum a accentuat Sf. Apostol Pavel: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre. Astfel nu mai este rob, ci fiu, iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (Gal.4,6-9).

Starea culminantă a vieţii spirituale, care este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experiată, se numeşte îndumnezeire. În Răsăritul creştin ortodox se mai foloseşte, pentru caracterizarea acestei uniri, şi termenul de participare la dumnezeire: 1. ea reprezintă ultima treaptă a desăvârşiri omului şi – această îndumnezeire se realizează prin participarea omului credicios la puterile dunezeieşti, prin revărsarea în el a nemărginirii divine.

Calea îndumnezeirii omului în Hristos, prin cunoaştere, iubire şi virtute este drumul realizării progresive şi cât mai depline a asemănării omului cu Dumnezeu până la statura deplinătăţii bărbatului Hristos (Efes.4,13), Dumnezeu – Omul, stând pe scaunul slavei de-a dreapta Tatălui, ca unul dintre noi, fiind însă Dumnezeu – Omul. Îndumnezeirea celui ce crede în Mântuitorul Hristos este dată virtual în însăşi îndumnezeirea firii umane din Persoana Sa, care începe de la Întrupare şi se actualizează deplin la Înviere şi Înălţare.

Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să poată deveni „dumnezeu” după har, nu după fiinţă. Sf. Maxim accentuează că firea noastră purificată de păcat este făcută în Hristos un mediu de revelare a Lui ca Dumnezeu în Treime şi astfel poate să-L cunoască. Acesta este de fapt şi scopul creării omului, acela de a-L cunoaşte, a-L slăvi şi a se îndumnezei prin harul Său. De aceea Sfinţii văd în cunoaşterea lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, Care ne-a restaurat firea întunecată de păcatul strămoşesc şi ne-a redat, prin toată viaţa Sa, posibilitatea relaţiei dialogice cu Dumnezeu pe care Îl putem cunoaşte, atât cât este necesar pentru mântuirea noastră.

Aşadar, persoana umană, având putinţa să-L cunoască pe Dumnezeu în comuniune de viaţă şi iubire, atât cât este necesar pentru mântuirea personală şi lucrând aceasta prin puterea Duhului Sfânt, devine purtătoarea însuşirilor lui Dumnezeu prin participare, prin comuniune deplină cu El. Persoana umană îndumnezeită apare ca Dumnezeu prin har. Trăirea ei astfel defineşte notele esenţiale ale spiritualităţii şi totodată ale vieţii creştine autentice.

Comuniunea deplină, armonioasă şi vie cu Dumnezeu, realizează sensul adevărat al unirii cu Dumnezeu după har. Deci, nu e vorba de nici o separare netă între credincios şi Dumnezeu (ca în protestantism) şi nici de o identificare de natură cu El (ca în panteism). Comuniunea cu Dumnezeu înseamnă unire, nu identificare, deşi pare un paradox. Rămânem oameni după fire, dar devenim Hristos după puterile prin care trăiesc eu-urile noastre (Gal.3,28), în deplină armonie şi iubire agapică, sentiment care nu cade şi nu piere niciodată (I. Cor. 13).

Pentru a ajunge la desăvârşirea în Hristos, deci la mântuirea, sfinţirea sau îndumnezeirea noastră, nu trebuie să disociem relaţia Dumnezeu – om – lume, să nu fugim de viaţa lumii, ci să conlucrăm cu semnul nostru pentru mântuirea tuturor, ajutaţi de harul dumnezeiesc, în Biserică. Sau cu alte cuvinte omul credincios, care doreşte să ajungă pe culmile trăirii duhovniceşti, la comuniunea deplină cu Dumnezeu, trebuie să obţină, mai întâi, o cunoştinţă cât mai deplină despre Dumnezeu şi despre voia Lui, prin puterea Duhului Sfânt, pe care apoi să o pună în practică în relaţie cu sine însăşi, cu semenii, cu lumea înconjurătoare şi cu Dumnezeu Cel în Treime.

 Şi, înaintând pe calea virtuţii, prin curăţire de patimi şi de păcate, omul ajunge, prin lucrarea Duhului Sfânt, şi la o trăire a celor duhovniceşti, făcute accesibile nouă de către Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos. Astfel, există o strânsă relaţie sau interdependenţă între spiritualitate şi viaţa creştină. La starea de desăvârşire nu se poate ajunge fără eforturi ascetice îndelungi şi continui care definesc spiritualitatea şi viaţa creştină autentică Prin descoperirea dumnezeiască suprafirească, persoana umană dobândeşte o cunoştinţă mai completă şi întru totul sigură despre Dumnezeu şi despre voia Lui privind viaţa şi mântuirea sa.

Cunoaşterea lui Dumnezeu Cel în Treime nu este o problemă de pură speculaţie, cât una de purificare şi de deschidere, de întâlnire şi de dialog cu Dumnezeu prin simţirea prezenţei Lui în noi şi în lume prin har şi credinţă.

Cunoaşterea aprofundată a lui Dumnezeu este o cunoaştere în iubire. Omul se află într-o mişcare continuă spre o ţintă care este Dumnezeu. Progresul în iubire este progresul în cunoaştere. Dumnezeu fiind Persoană, între El şi noi se stabileşte un raport de iubire, însă o iubire cu o infinitate, cu perspectiva unei continue unităţi, care ne menţine pe noi împreună cu El ca persoană. În general, cunoaşterea suprafirească a lui Dumnezeu este un dar şi un har, o cunoaştere prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine şi pe care omul o primeşte prin credinţă, smerenie şi «metanoia»”.

Prin virtuţi care izvorăsc din iubire, omul  credincios se depăşeşte pe sine, căutând să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-I placă, dar şi semenilor săi. Astfel, cunoaşterea lui Dumnezeu, dar şi a semenilor, înseamnă totodată mântuirea şi îndumnezeirea omului credincios. Deci, în strânsă legătură cu iubirea, care de fapt se află la baza relaţiei personale cu Dumnezeu, se află virtutea, deci implicit o cunoaştere a lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii, valabilă pentru toţi creştinii din toate timpurile şi locurile. Cunoaşterea intelectuală, afirmativă şi negativă, este mai mult un produs al gândirii teoretice, în cea apofatică înaintând creştinii înduhovniciţi, în urma unor sporite eforturi spirituale.

Această cunoaştere a lui Dumnezeu este posibilă prin răscumpărarea adusă de Fiul Său întrupat, Mântuitorul Hristos, rămânând ca noi să ne împărtăşim de aceste roade. În acest mod devenim fii ai lui Dumnezeu prin cunoaştere adevărată, aşa cum a accentuat Sf. Apostol Pavel: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumne-zeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre. Astfel nu mai este rob, ci fiu, iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos (Gal 4, 6-9). Îndumnezeirea celui ce crede în Mântuitorul Hristos este dată virtual în însăşi îndumnezeirea firii umane în Persoana Sa, care începe de la Întrupare şi se actualizează deplin la Înviere şi Înălţare. Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să poată deveni „dumnezeu” după har, nu după fiinţă.

Sf. Maxim accentuează că firea noastră după păcat este făcută în Hristos un mediu de revelare a Lui ca Dumnezeu în Treime şi astfel poate să-L cunoască.

Acesta este de fapt şi scopul creării omului, acela de a-L cunoaşte, a-L slăvi şi a se îndumnezei prin harul Său. De aceea Sfinţii văd în cunoaşterea lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, Care ne-a restaurat firea întunecată de păcatul strămoşesc şi ne-a redat, prin toată viaţa Sa, posibilitatea relaţiei dialogice cu Dumnezeu pe care îl putem cunoaşte, atât cât este necesar pentru mântuirea noastră.

Aşadar, persoana umană, având putinţa să-L cunoască pe Dumnezeu în comuniune de viaţă şi iubire, atât cât este necesar pentru mântuirea personală şi lucrând aceasta prin puterea Duhului Sfânt, devine purtătoarea însuşirilor lui Dumnezeu prin participare, prin comuniune deplină cu El.

Persoana umană îndumnezeită apare ca Dumnezeu prin har. Trăirea ei astfel defineşte notele esenţiale ale spiritualităţii şi totodată ale vieţii creştine autentice. Comuniunea deplină, armonioasă şi vie cu Dumnezeu, realizează sensul adevărat al unirii cu Dumnezeu după har. Deci, nu e vorba de nici o separare netă între credincios şi Dumnezeu (ca în protestantism) şi nici o identificare de natură cu El (ca în panteism).

Comuniunea cu Dumnezeu înseamnă unire, nu identificare, deşi pare un paradox.

Dat fiind scopul deosebit de important al vieţii fiecărui creştin în parte şi anume acela al obţinerii desăvârşirii în Hristos, spiritualitatea ortodoxă este o componentă esenţială a vieţii creştine.  Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea celor ce cred în Hristos, desăvârşirea nu are hotar, căci este participare la viaţa Lui divino-umană, realizabilă prin unirea ipostatică şi prin ajutorul harului dumnezeiesc. (Material de Antoniu-Cătălin N. Păştin)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*