Dionysos de la Piatra Roşie – o aplică de bronz din sec. I d.Hr. expusă la MCDR din Deva

Una dintre piesele interesante descoperite în cetatea dacică Piatra Roşie, în urma unor activităţi de braconaj desfășurate după 89, şi recuperată de autorităţile române, a fost un fragment dintr-o aplică de bronz, care îl înfăţişa pe zeul Dionysos. El se adaugă misterioaselor scuturi decorative din fier descoperite în această cetate, obiecte de cult, de paradă, sau efectiv parte al unui echipament militar special. Artefactul aflat în discuție și studiu este considerat unul de import, din secolul I d.Hr., poate fi admirat în expoziţia de la muzeul din Deva. „Aplica fragmentară din tablă de bronz reprezintă o figură masculină juvenilă, cu torsul răsucit spre dreapta. Jumătatea inferioară a acesteia nu se mai păstrează. Capul este văzut din profil şi este puternic înclinat spre dreapta. Trăsăturile feţei sunt bine definite. Personajul imberb are părul strâns cu o bentiţă înnodată la spate şi aranjat în bucle scurte, semi-ovale. Braţul drept, rupt de deasupra încheieturii, este ridicat. Cel stâng este împins în spate şi îndoit. Pe antebraţ pare să ţină un chlamys, din faldurile căruia apare capul şi coama unui animal, un ţap, cu blana redată în şuviţe scurte, cu corniţe pe frunte. Pieptul şi abdomenul sunt dezgolite. Aplica este ruptă de la nivelul centurii pelviene a personajului, acum puternic îndoită, din care se mai poate distinge o parte din şoldul drept. Judecând după poza generală a personajului şi după atribute, acesta poate fi ori un satir din cortegiul lui Dionysos, ori însuşi zeul. Întreaga formă a artefactului sugerează că fusese montată pe o suprafaţă uşor convexă, posibil un vas. Piesa ornamentală este reuşită din punct de vedere stilistic, atenţia pentru detalii fiind vizibilă nu doar la nivelul elementelor feţei, ci mai ales în anatomia trupului, în musculatura suplă şi tinerească, şi în sugerarea naturală a mişcării corpului”, informează arheologii.

Dionis era în mitologia greacă zeul vegetației, al pomiculturii, al vinului, al extazului și fertilității, denumit la romani și Bacchus sau Liber. Era de asemenea poreclit Bromius, Lyaeus (la orfici etc). Dionis era una dintre cele mai importante divinități cunoscute în antichitate. El mai era numit și „pur”, „sfânt”, „cel care trăiește pe câmpuri”, „sălbatic”, „feroce”, „cel cu răget puternic”, „războinicul”, „înnebunit după dans”, „cu coarne de aur”, „născut de două ori”, „împodobit cu flori”, „roditorul”, etc. Dionis era declarat a fi fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui teban Cadmos și a Harmoniei. Se număra, deci, din cea de-a doua generație de zei olimpieni. Semele își găsi sfârșitul datorită geloasei Hera, care o determinase să-i ceară lui Zeus să i se arate în ipostaza sa zeiască. Zeus i-a apărut într-adevăr, înconjurat de fulgere și tunete, și i-a cauzat astfel moartea. Zeus a reușit totuși să-și salveze copilul încă nenăscut și l-a cusut în propria lui coapsă, de unde îl zămisli apoi pe Dionis. Astfel, Dionis este cunoscut drept zeul “care s-a născut de două ori”. Ca să-și ferească copilul de Hera, Zeus l-a ascuns în casa regelui Athamas și a soției acestuia, Ino. Acolo Dionis a trăit îmbrăcat în haine femeiești pentru a nu fi recunoscut, dar a fost descoperit de Hera și, drept răzbunare, mințile lui Ino și lui Athamas au fost luate. Atunci Zeus îl încredințează pe Dionis prin intermediul lui Hermes nimfelor de la Nisa (vezi și Hyades), mai târziu lui Silen. O altă variantă afirmă că Hera i-ar fi convins pe titani să-l ademenească cu jucării, să-l sfâșie și să-i ardă corpul. Numai inima i-a rămas, păstrată de Demetra, Rhea sau Artemis, și din ea acesta a renăscut. Ajuns adult, el a luat parte la lupta zeilor cu giganții, Gigantomahia, în care l-a ucis pe Euritus cu tirsul său, un toiag încununat de conuri de pin. Conform legendelor, și-a propagat el însuși cultul, ducându-l din Tracia în întreaga lume, ajungând în Egipt, Siria, Frigia și, în sfârșit, în India. Pe muritori, zeul îi învață să cultive vița de vie. În plus, el avea darul de a face să țâșnească din țărână lapte, miere și vin, spulberând cu acestea grijile oamenilor. Față de cei care i s-au împotrivit s-a arătat crud, luându-le mințile (ca în cazul regilor Lycurg și Pentheus), sau transformându-i în delfini (ca, de exemplu, pe pirații tirenieni care doriseră să-l ia ostatic în drumul lui spre India). Pe insula Naxos Dionis a găsit-o pe Ariadne, abandonată de către Tezeu, și a luat-o de soție. Se spune despre Dionis că a coborât până la urmă și în Infern ca să-și salveze mama. Hades s-a lăsat înduplecat, astfel încât Dionis a putut să o aducă pe Semele în Olimp. Dionis a reușit să-l aducă în Olimp și pe Hefaistos, fiul infirm cu care se rușina Hera. Însoțitorii lui Dionis în mărețul său cortegiu erau silenii, satirii și nimfele. Menadele, tiadele și bacantele formau cortegiul adoratoarelor sale, încununate precum zeul însuși cu iederă sau frunze de viță de vie și purtând tirsuri împodobite cu conuri de pin. Acest cortegiu ducea o viață sălbatică, vâna animalele pădurii și le devora crude. Chiar și Dionis lua câteodată înfățișarea unui animal, de cele mai multe ori cea a unui țap sau a unui taur. Eliade îl identifică de aceea pe zeu cu „Străinul din noi înșine, temutele forțe antisociale pe care le dezlănțuie patima divină”.

Cultul său era originar probabil din Tracia sau din Lydia, dar se răspândise în întreaga lume veche (vezi și originile tracice ale orfismului). În epoca elenistică și romană, Dionis era cel mai popular dintre zei. Zeul cu numele frigian de Sabazios, dat de greci fiului zeiței trace Bendis, era venerat la traci ca „Eliberatorul” de anotimpul rece. Numele de Bacchus, sub care era cunoscut la romani, este de origine lydiană. Romanii l-au numit pe Dionis însă și Liber, probabil în conformitate cu originea sa tracică. Cu armatele lui Alexandru Macedon cultul acestui zeu a ajuns și în India. Popularitatea sa a fost propagată și de Technites, asociații parareligioase de artiști dionisiaci atestate la Atena din 300 î.Hr.. Ca eliberator al vieții odată cu venirea primăverii, Dionis era sărbătorit alături de Demetra în misterele din Eleusis, ceea ce a dus în epoca romană la comemorarea nunții lui Liber cu Libera, aceasta fiind reprezentată de Persefona, cea eliberată primăvara din lumea umbrelor. Atât educația acordată de nimfele din Nisa cât și miturile regilor Lycurgus și Pentheus denotă originea străină a zeului. Serbările date în cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) erau foarte populare. Leneele din decembrie și ianuarie erau caracterizate de reprezentații teatrale de tip cultic, asemenea micilor și marilor Dionisii, care erau influențate probabil de orfism. Atunci zeul era sărbătorit sub numele de Bromius (Asurzitorul) în cântece și dansuri, adesea cu caracter orgiastic. Din obiceiurile de deghizare și de recitare a ditirambilor a luat ființă tragedia, din procesiunile cu simboluri falice, care celebrau fertilitatea, comedia greacă.

Sanctuarul templului de la Delphi era consacrat în timpul iernii lui Dionis și doar vara lui Apollo. Misterele zeului, inițiate de orfici, s-au celebrat în Italia până târziu în epoca imperială. Conform Tucidide, cele mai vechi și mai importante sărbători ale lui Dionis erau Anthesteriile. Se serbau o dată pe an la sfârșitul lui Ianuarie, începutul lui Februarie, timp de trei zile în Atena. Marcau atât fermentarea vinului nou cât și deschiderea sezonului de navigație. Prima zi se numea Pithoigia, de la deschiderea butoaielor de pământ pithoi. Se duceau butoaiele în sanctuarul lui Dionis și se gusta vinul nou. A doua zi, Choes (lit. „urcioarele”) avea loc un concurs de băut. În aceeași zi, într-o „Nuntă Sfântă” („Hieros Gamos”), soția lui arhon basileus se dăruia zeului, care era sărbătorit ca Anthios (Zeul Florilor). Anthesteriile se țineau cu ocazia întoarcerii zeului din Infern și de aceea toate trei, dar mai ales a doua, erau considerate nefaste. Se considera că Dionis coboară în Infern și se întoarce victorios cu umbrele morților dar și cu kere-le, entități malevolente. A treia zi era destinată alungării acestor spirite malefice.

În mitologie, Dionis este asigurat cu rituri legate de manie și reîncarnare. Prin vin și îmbătare, prin scenele de sfârtecare și mâncatul de carne crudă, al unui sacrificiu care reprezintă zeul, se introduce tema extazului dionisiac care înseamnă depășirea condiției umane. Asemenea frenezii se numeau Bacanale și preotesele se numeau Bacante. Mitologia sa și cultul său fac referire la reînnoire, coborâre în Infern (katabază) și ciclicitate. Un astfel de exemplu sunt imnurile lui Plutarh (De Iside, 35), unde Dionis era invocat să se ridice din mare. Multe astfel de rituri subliniază legătura dintre agricultură, moarte și reînnoire; ca atare mulți, printre care Heraclit, consideră că Dionisos este considerat o entitate în oglindă a lui Hades, sau Hades el însuși. Primele reprezentări ale zeului Dionis în mijlocul cortegiului său, adesea însoțit și de Ariadne (cea cu firul din labirint….), se întâlnesc pe vazele grecești din secolul VI î.Hr.. Celebre sunt scena „Întoarcerii lui Hefaistos în Olimp” de pe așa-numita vază a lui François, cea cu menade a pictorilor olarilor Kleophrades (München), Amasis (Würzburg și Louvre) și Kleophon, și în fine cea a călătoriei zeului pe mare, spre Naxos, de pe tava lui Exechias (München, Staatliche Antikensammlung). La jumătatea secolului V î.Hr. se produce o schimbare în iconografie; zeul care fusese până atunci bărbos, încununat cu iederă și purtând veșminte lungi, ia de acum încolo o înfățișare adolescentină. Atributele îi sunt pe lângă tirs, toiagul său ornat cu conuri de pin și frunze de viță de vie, un kantharos (vas pentru vin), pantera și șarpele.

Cu aceste atribute e reprezentat de Lydos, pe craterul lui Pronomos (Napoli 3240) și în scena gigantomahiei de pe friza de est a Parthenonului, metopa „Est 2” (in situ Atena). Pe aceeași friză de est a Parthenonului figura Dionis și în sfatul olimpienilor înaintea luptei cu giganții, ca ideal al nudului grecesc împodobea frontonul de est al templului. Din secolul al IV-lea reprezentarea ca tânăr imberb devine canonică, după cum se poate observa pe vasele din Panticapaion (Kerci, Ucraina) și din regiunea Puglia sau în reliefurile monumentului lui Lisicrate din Atena, care descriu lupta cu pirații tirenieni. Paralel supraviețuiește în operele elenistice arhaizante și tipul zeului bărbos, prin așa-zisul tip „Louvre-Freiburg”. Dionis mai poate fi reprezentat, începând cu sec. IV î.Hr., și prin măști, datorită originii teatrului, născut din cultul său. Reprezentări ale zeului se întâlnesc des în pictura murală din Pompei, de pildă ca patron al misterelor într-un ciclu scenic influențat de cultul orfic în „Vila Misterelor” sau, împreună cu Ariadne pe insula Naxos, într-o scenă din „Casa del Citarista” (azi în Museo Archeologico Nazionale, Napoli). Nunta cu Ariadne și cortegiul dionisiac sunt și temele preferate de sarcofagele și mozaicurile romane. Arta medievală nu îi mai acordă multă atenție zeului. Dacă este totuși înfățișat, de exemplu în ilustrații ale manuscriselor lui Hrabanus Maurus și Fulgentius-Metaforalis, atunci apare în postura de zeu al vinului, cu o cunună din vița de vie și cu o cupă în mână. Astfel îl reprezintă, mult mai des, și artiștii renascentiști. Bacchanalele sunt de exemplu o temă a gravurilor lui Andrea Mantegna, care îl influențează și pe Albrecht Dürer. Dionis-Bacchus apare la ambii artiști ca un satir durduliu și amețit de băutură. Acest tip se regăsește mai târziu la Tițian („Il Baccanale degli Andrii”, ca. 1518, Prado, Madrid) și la Peter Paul Rubens („Bacchus”, 1638-40 , 191 x 161.3 cm, Ermitaj, St. Petersburg]). Michelangelo Buonarroti îl sculptează în tinerețea lui chiar pe zeul Dionis clătinându-se și având înfățișarea unui adolescent molatic (sculptură din marmură, 1497/98, Galleria degli Uffizi, Florența), șocându-și puternic contemporanii, care căutau în imitarea artei antice idealul bunei măsuri. În felul acesta neconformist, ca întruchipare a senzualității și a vanității în figura unui tinerel stricat, îl pictează și Caravaggio. Acesta s-a identificat chiar cu zeul în autoportretul în postura de „Bacchus bolnav” (ca. 1593, Galleria Borghese, Roma). În baroc tipul acesta iconografic se transformă, subordonat tematicii vanității, într-un copilandru bând vin, de exemplu la Guido Reni (Gemäldegalerie Dresda). Pictura flamandă îi consacră lui Bacchus în secolele XVI și XVII un loc în festivitățile campestre, în mijlocul țăranilor, de pildă în „Nunta țărănească” a lui Johann Liss (Szépmüvészeti Múzeum, Budapesta). Acest motiv e preluat și de Velázquez. Educația lui Dionis de către nimfe și legătura lui amoroasă cu Ariadne devin teme ale protoclasicismului francez din epoca raționalismului, de exemplu la Nicholas Poussin, în „Mercur îl încredințează pe Bacchus nimfelor” (cca. 1625-27, Musée du Louvre), dar și în diverse reprezentări ale Bacchanalelor cu accentul pus pe exercitarea cultică a dansului și a muzicii. Arta rococoului nu a mai fost atât de interesată de temă, ea tinzând spre aplanarea pasiunilor în viziunile ei grațioase. Artiștii l-au citat pe Dionis doar ca personificare a toamnei sau a lunii octombrie. Ca o concluzie a atitudinii secolului XVIII față de zeu pare interpretarea cu un iz ușor sentimental dată salvării Ariadnei de către clasicistul german Johann Heinrich von Dannecker; în celebrul său grup statuar „Ariadne pe panteră” (1814, Liebieg-Museum, Frankfurt) este exemplificată puterea femeii asupra pasiunilor masculine. De-abia naturalismul îl redescoperă cu adevărat pe Dionis, la cumpăna dintre secolele XIX și XX, de pildă în autoportretul în care Lovis Corinth se reprezintă ca un Bacchus cherchelit, exponent al vitalității triumfând asupra morții (1908, colecție particulară). Bacchus corespunde în acest rol lui Pan în literatura naturalismului (Knut Hamsun) și Dionis-ului nietzschean din „Nașterea tragediei”. Bacchus sau Bacus, a fost un zeu roman de importanță secundară, al vinului, viței-de-vie și al beției, dar sub o formă sărăcită a zeului grec Dionis. Mai era numit: și Bimater – întrucât Semele l-a purtat în pântec, iar Jupiter în coapsă, sau Nyctelius (Nocturnul) – deoarece orgiile sau nycteliile ținute în cinstea lui se desfășurau noaptea. Imaginea lui culturală era însoțită de preotesele bacante (Bacchantes) la sărbătorile Bacchanalia, desfășurate toamna, la culesul viilor. Bacantele – îmbrăcate în piei de cerb, purtând torțe aprinse și agitând un thyrs – în timpul orgiilor scoteau strigătul evoe!, fiind poreclite evantes (cele care răcnesc). Bacanaliile au fost interzise de Senat în 186 î.Hr..

Sub forma de Dionysos Zagreus el apare ca zeitatea centrală a cultului orfic, protectorul agriculturii și al femeilor care nasc. Zagreus provine ca teonim din Tracia, unde era cunoscut drept fiul zeiței solare Heptis. Cultul acesteia a influențat la rândul său orfismul, în special practicile lui inițiatice. Potrivit textelor orfice Dionysos Zagreus, fiul lui Hades și al Persefonei, a fost ucis și mâncat de către titani. Doar inima i-a fost salvată de către Atena. Cu ajutorul ei, Zeus l-a zămislit din nou pe zeu, cu Semele, sub avatarul de Dionysos Lyseus (sau Lyaeus), zeul vinului și al orgiilor. Cercetătorii descoperă în această divinitate multe trăsături orientale, adăugate zeului grec Dionysos. Pindar, Euripide și Strabon sunt primii care-l identifică pe zeul orficilor cu Sabazios, fiul unei Zeițe-Mame venerată în Asia Mică, probabil de frigieni sau de fenicieni. Însă ca Sabazios era câteodată desemnată și reprezentarea lui Zeus, ceea ce explică tendințele orfismului de a-l înlocui pe tatăl zeilor cu fiul său Dionis în unirea cu Zeița Mamă. Cultul acestei zeițe era asemănător cu cel al Cybelei și al zeiței trace Bendis, luând forme orgiastice. Pe deasupra, un Sabazios al tracilor este identificat și cu Apollo, ceea ce denotă natura heteroclită a zeului orficilor.

Dacă preluăm tema ciclicității timpului planetar-cosmic, care se sfârșește la un moment dat, dar „predă ștafeta” unui timp nou, iar momentul este special, pentru că atunci timpul cel vechi merge în tandem cu timpul cel nou (între acestea apare Nodul Gordian, Nodul lui Hercule, etc.), iar oamenii vor avea senzația că văd dublu și sunt amețiți, exact ca atunci când sunt băuți, atunci vom înțelege masajul acestui cult atât de răspândit. Forțe animaliere-planetare-cosmice vor interveni în această mare metamorfoză ce se întâmplă la mai multe mii de ani odată (hierogamia, sau întâlnirea cerului cu pământul). Atunci se ridică munții, se schimbă configurația continentelor, se schimbă speciile și formele de viață. De aceea Dioysos apare când tânăr-copil, când bătrân-moș, iar cortegiul său este unic în pleiada de zități care există. Apariția sa pe panteră este conformă cu acea credință că pantera, în momentul pândei, emană un parfum deosebit cu care atrage victima (pantera parfumată). Tot astfel, la momentul apariție zeului (și a naturii sale „duble”), din ceruri se va simți un parfum plăcut (de aceea se miruiește, se ard smirnă și tămâie și se fac fumigații în cadrul ritualurilor religioase.

„Cel născut de două ori” (Dionysos, cel care „apare” de două ori) reia cumva tema nemuririi (ca și în vechea religie geto-dacă, sau în creștinismul inițial) și dorește să fim pregătiți pentru asemenea fenomene planetare. Mama Gaya Vultureanca (marea metamorfoză) are mereu pe urmele sale pe Puya Gaya, care se ține Gaya Mațu după ea, fiind cea care va „dubla” neplăcutul eveniment (mica metamorfoză). Pe cupele din argint ale principilor geți bitronconice (clepsidră) ale Marii Uitări apare această reprezentare ce încearcă să ne aducă aminte faptul că se poate întâmpla oricând…

Aplica de bornz cu reprezentarea lui Dionysos (sec. I d. Hr.) confirmă existența acestui cult în Dacia și a existenței celor ce întrețineau aceast mit antic, cu trimitere la originile lumii noastre și ale marilor sale taine deslușite, sau încă nedeslușite. (G.V.G.)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*