Există o dizarmonie între viața reală și lumea spirituală?

Este o convingere ca întotdeauna să păstrăm constant trează încrederea noastră în chimia sufletească și-n șoaptele entuziaste ale inimii noastre. Aflați în suprema libertate spirituală, în ce lumină dumnezeiască ne apare scara de valori? Până astăzi, cunoașterea dezinteresată, în sensul absolut al termenului, a rămas un ideal, fundament primordial al celei mai abstracte viziuni despre Univers. Acesta e clădit din secrete elemente finaliste, cunoscute prin credința creștină, filosofie ori știința pozitivă. Examinate cu atenție, se vor dezveli ca fiind, într-un anumit sens, concepția animistă. Imaginea despre lume și Univers, fiind prezentată drept creație a inteligenței, se va dovedi a fi construită și din transpunerea în lumea exterioară a dorințelor noastre secrete.

Istoria existenței umane ne arată că ar exista armonie și comuniune între lumea spirituală și lumea materială. Este adevărat, cu cât o formă a existenței noastre a tangențiat cu o treaptă de evoluție mai înaltă, cu atât oferă spiritului, în principiu, mai bogate posibilități de realizare și expresie. Progresul material sau cel biologic, s-a dovedit, că atrage după sine, cu necesitate, progresul vieții spirituale. Acest fenomen a apărut în Europa secolului XVIII, XIX; și XX, dar și Statele Unite.

Însă, până a ajunge la cele scrise anterior, simt nevoia de a relata povestea lui Apollonios din Tyana. Acesta era un predicator grec, după cum spune o legendă elenă, care a trăit aproximativ în aceeași epocă în care a trăit Iisus, după cunoștințele noastre, în a doua jumătate a secolului I. Iată ce spune despre acest predicator o carte apărută după apariția Evangheliilor. Proteu-zeu grec al mării – i s-a arătat mamei lui Apolonios și i-a spus că vrea să se întrupeze prin ea. Într-o zi, ea a adormit și a visat un grup de lebede care-i cântau un cântec. Trezindu-se, a născut un băiat în timp ce cerul era brăzdat de fulgere. După aceasta, începe viața de minuni a lui Apollonios, care săvârșește tot felul de miracole, mergând până la învierea morților. El alungă ciuma, oprește cutremurele de pământ și, când îi vine vremea să moară, se înalță la cer. Acest profet grec din Tyana a fost cinstit chiar și de unii creștini, iar împăratul Alexandru Sever, din secolul al III-lea, a așezat chipul acestuia în casa lui de rugăciuni alături de chipul lui Hristos. Trebuie să subliniez că în Roma antică, alături de zeii romani, erau venerați mulți zei ai religiilor orientale. Astfel, împărații din dinastia Severilor din secolul al III-lea, venerau pe zeul sirian al soarelui, pe Iisus Hristos și alți zei. Însă pe Hristos nu îl percepeau ca zeu, ci ca un trimis al Cerului unde domnește Dumnezeu.

Revenind la cele spuse în primul paragraf, subliniez că progresul psihologic este coordonat necesar, progresului spiritual. Psihologicul face parte din partea spirituală a omului și în marea majoritate se confundă, prin esență, cu țintele urmărite de viața spirituală. Fără știința omului, există o armonizare între lumea materială și cea spirituală, chiar dacă Marx susținea că există o dizarmonie dintre cele două lumi. Totuși, istoria veacurilor ne arată că între cele două lumi a existat o confluență, nu de excludere, ci de tangențiere. Cele două mari împărății ale existenței, să le numim așa, sunt coordonatele realizării unor scopuri proprii, ce conduc spre cunoașterea Divinității din noi. Cu cât știința moleculară, cibernetică etc. înaintează spre adâncimile cunoașterii, cu atât necunoașterea adevărului se îndepărtează. Fiindcă „nebănuite sunt căile Domnului.” Totul este o taină a Celui care a creat lumea. (DE LA VENIREA LUI IISUS PE PĂMÂNT TAINA A ÎNCEPUT SĂ NI SE DEZLEGE…)

Omul, în speranța sa, de a deveni nemuritor, a inventat prelungirea la infinit a vieții prin creațiile sale religioase, artistice, filosofice, morale etc. Grija mereu prezentă a morții l-a împins pe om la negarea vieții, care devine mijloc și pregătire pentru moarte. În acest context, Mihai Ralea bine spune în Psihologie și viață din „Viața Românească”, nr. 2-3 din 1926, sau în studiul Definiția omului unde găsim admirabila și lapidara definiție a lui homo sapiens: omul animal absurd din „Viața Românească”, nr. 7-8, din 1928.

Eu, fiind un om religios, caut să-mi explic anumite probleme ridicate de civilizațiile superioare, unde întâlnim inteligențe care funcționează în vederea realizării unor scopuri ce nu sunt aservite direct utilului. Să ne aducem aminte de Descartes care și-a părăsit patria și interesele pentru a putea gândi liber. La fel, Spinoza, a refuzat strălucite situații materiale și sociale pentru a continua până la moarte existența-i obscură de șlefuitor de lentile. Inteligența, în aceste, nu singulare cazuri, trăiește din, și, pentru propriile-i nevoi, pentru cunoașterea pură, pentru a putea gândi liber. Prin aceeași situație a trecut și Eminescu al nostru.

Prin aceste stări au trecut și marii duhovnici, teologi și sfinți, dar de data aceasta pentru a medita, gândi și a se ruga la unicul Creator, Dumnezeu. Sunt două alternative prin care au trecut și trec marii gânditori.

În astfel de cazuri însă, ea poate deservi interesele vitale ale trupului ce o poartă. Mă gândesc la pustnicii care s-au sacrificat în slujba rugăciunii dedicată lui Dumnezeu, a marilor duhovnici și martiri din închisorile comuniste, la Arhimede care, în loc să-și apere viața, moare apărându-și figurile geometrice, la Filippo Bruno, fost teolog și filosof umanist italian din epoca Renașterii. Condamnat și ars pe rug de Inchiziție pentru concepția sa panteistă și pentru convingerea asupra infinității Universului, idei considerate eretice. Numele lui a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismul.

În zilele noastre, lupta pentru cunoaștere s-a accentuat!

În zilele noastre, când islamul dorește o impunere prin forță și crimă pe mapamond, sunt omorâți credincioșii creștini. O vină o are și biserica creștină, dar și clasa politică, cea care, în numele drepturilor omului, este îngăduitoare față de musulmanii extremiști. Exemplu, în urma cu câteva zile, în Daghestan, a avut loc ceremonia de înmormântare a femeilor ucise în Duminica Iertării de un terorist islamic. Mii de oameni au participat la slujbă, pentru a le pomeni pe Vera, Ludmila, Nadejda, Irina și Vera. Dar, un tânăr de 22 de ani a început să tragă asupra credincioșilor care ieșeau după Sfânta Liturghie de la catedrala Sf. Gheorghe din Kizlyar. Strigând „Allahu Akbar”, teroristul a ucis, pe loc, patru dintre cele cinci credincioase, una dintre ele decedând ulterior, în urma rănilor, la spital. Femeile tocmai se iertaseră, potrivit rânduielii. Pe lângă cele cinci credincioase ortodoxe, au fost uciși și doi paznici musulmani.

Ce a însemnat cunoașterea pentru acești oameni?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*