Auzeam, noaptea, oceanul gemând…

Pentru mine, copilăria și tinerețea mi-au fost un blestem! Un blestem de cuc, primăvara, când te spurcă și nu-ți merge bine tot anul acela. Dar mie mi-a cântat cucul cu glas de cucută mai bine de jumătate din viață!… Mama a murit și m-a lăsat numai de doi ani și șase luni; după moartea ei, tata s-a însurat cu o altă femeie, în alt sat, și a făcut copii cu ea. De mine n-a avut habar; nici de fratele meu, mai mic cu un an.  Ne-au crescut niște vecini miloși, până la șase ani, iar de aici încolo, până am plecat în armată, am fost amândoi slugi la boieri: la Fane Rădulescu, cel mai omenos dintre toți; la popa Nae Stroe și la Niculaie Văcărescu. I-am ajutat în toate muncile agricole, în grădini, cu vitele.

Am plecat în armată în ’42 la Regimentul 90 Infanterie, ca pușcaș la Z.B. Am luat la mine, în traistă, doar o bucată de turtă și niște nuci, de la boier. Le-am spart pe tren și le-am mâncat până a ajunge la regiment. Mă uitam pe geamul trenului și vedeam câmpul verde, frumos, dar eu mă simțeam singur; mă simțeam al nimănui. În gară, când să plecăm, toți veniseră cu rudele și se strângeau în brațe, se pupau. Pe mine nu   m-a pupat nimeni. Nimeni n-a venit cu mine la gară.

Am făcut trei luni de instrucție și apoi m-au trimis direct pe front. Am luptat la Iași, la Castelul lui Măzărescu, la Polul Iloaiei, pe Dealul lui Dumnezeu, Gogeasca, Orlești, lângă Iași, unde am și căzut prizonier în ziua de 23 august’44, când s-a încheiat armistițiul dintre noi și ruși. În ziua aia a fost un mare măcel. Ne-au atacat rușii cu aviația, cu tancurile, cu artileria… Ne-au curățat! Praful s-a ales de noi!… Atunci au murit foarte mulți oameni, unii chiar lângă mine. Pe cei răniți îi ridicau alții, dar îi împușcau și pe ei. Mulți ostași români au murit în zona de câmpie, că nemții mai mult în câmp deschis îi puneau să lupte pe români, iar ei, mai dibaci, intrau prin păduri, unde se mai puteau adăposti.

În ziua în care am căzut prizonier, ne trimisese regimentul să cunoaștem terenul și să mai înaintăm către ruși, dar am fost surprinși de tancurile rusești. Când le-am văzut că se apropie, m-am adăpostit lângă o mejdină, într-o groapă individuală, pe care nu se știe cine o săpase mai înainte. M-am aruncat în groapa aia, am pus pușca sub mine și m-am ciucit. M-am făcut ghem în groapă. Au trecut tancurile și au venit rușii care curățau terenul. Nu m-au observat. Apoi, a venit al doilea rând de tancuri, în linie, iar unul dintre tancuri   s-a oprit chiar deasupra gropii unde eram eu. O șenilă era de-o parte a gropii și alta, de cealaltă. Mă uitam sub tanc. Îi vedeam toate cele de dedesupt, șenilele, nămolul, blindajul. Stam cu fața întoarsă în sus și așteptam din moment în moment, ca tanchistul să se învârtească cu șenilele deasupra mea și să mă îngroape de viu acolo.

Făcusem pe mine; eram ud și murdar; miroseam urât, urât de tot. De sub tanc venea mirosul de motorină. Ziceam în gând „Tatăl nostru” și mă rugam continuu la Dumnezeu să nu fiu îngropat acolo, de viu!. După câteva minute, din tanc au coborât șase soldați ruși. Ei nu aveau cum să mă vadă, că doar nu se băgau sub tanc, dar eu îi vedeam bine. Erau tătari din ăia negricioși, urâți, kalmuci. Ne înjurau și râdeau. Ce urât râdeau!.. Și-au aprins niște țigări groase și-au început să fumeze. Simțeam mirosul de mahoarcă, gros și înecăcios. Unul dintre ei s-a suit în tanc și-a adus o sticlă verzulie. Au băut-o toată, au povestit și-au râs pe săturate. Eu mă uitam la ei și, printre șenile, mai vedeam pușcași ruși care mergeau înainte, pe câmp.   Și-am mai văzut un fluture roșu care a intrat pe sub tanc și s-a oprit pe șenila din stânga mea, foarte aproape de mine. Mă uitam la el și parcă îmi era necaz că nu eram eu în locul lui; apoi, mă uitam din nou la tanchiștii ăia negricioși, care vorbeau tare, într-o altă limbă decât rusa. Era o limbă aspră, pietroasă. Nu-mi plăcea. Semăna cu ei!.

Tanchiștii au stat acolo aproape două ore. Apoi, au plecat. Era în asfințitul soarelui. Atunci am ieșit și eu din groapă, dar n-am avut pe unde să mai ajung la ai noștri; rămăseserăm în zona ocupată de ruși. Am luat-o și eu, speriat, spre ai noștri; apoi, au mai apărut alți români. Ne-am adunat la vreo patruzeci de inși. Nici unul nu scotea măcar o vorbă. Mergeam ca o turmă rătăcită, fără stăpân. Cred că nici noi nu prea știam încotro ne duceam. Cred că, dacă ar fi țipat o femeie la noi, am fi luat-o cu toții la fugă; așa eram de speriați. Era și normal, din moment ce eram conștienți că din clipă în clipă riscam să fim împușcați de vreo mitralieră sau să fim capturați. De ce ne temeam, de-aia n-am scăpat! Pe toți patruzeci ne-au prins rușii.

Ne-au dezbrăcat. Ne-au lăsat doar în izmene. Ne-au dat niște trențe de-ale lor, strânse de pe la morții lor. Ca pe niște cerșetori ne-au îmbrăcat!… Își băteau joc de noi, așa cum își băteau joc de Iisus Hristos, săracu’!… Scuipau pe noi și ne izbeau în coaste și-n spate cu patul armei. Un kalmuc din ăla urât mi-a prins urechea cu dinții și mi-a străpuns-o;  m-a pus jos și a vrut să mă muște de nas, dar au sărit alții, de-ai lui, și   l-au împins de pe mine. S-a repezit la mine, că m-a văzut mai firav și mai retras, de-aia! Am mers așa, numai în izmene, desculți, pe jos, până în comuna Florești din județul Iași. Acolo ne-au ținut două săptămâni. Eram la patru-cinci mii de oameni, dar nu ne întreba nimeni dacă ne era foame sau sete. O singură dată ne dădeau mâncare pe zi. Doar seara mâncam: cartofi fierți, bătuți cu mei și o bucată de pâine. Atât! Care apuca, apuca; cine era mai obraznic se băga de câte două-trei ori și se sătura, însă alții rămâneau nemâncați. Așa am rămas și eu de câteva ori, că eu nu eram vânjos, ca alții, să mă împing, să-i fac grămadă pe alții și să-mi umplu gura. Se făceau buluc acolo, la mâncare. Râdeau rușii de noi de se prăpădeau. Câte un rus mai arunca în sus câte o bucățică de pâine și ne asmutea pe ea, ca pe câini, atunci când bucățica aia ajungea deasupra capetelor noastre, dar n-o lua nimeni. Cădea pe pământ și noi făceam roată în jurul ei; ne uitam la ea, apoi ne întorceam cu spatele; la fel și la santinela aia scârboasă, care voia să ne umilească. Rusul a băgat de seamă și    s-a-ncruntat la noi, iar de atunci n-a mai aruncat pâinea în sus.

Stând acolo, la Florești, a venit un ofițer rus și ne-a spus că, dacă vrem să mergem la ei, în Rusia, ne dau kașa, băutură, mâncare bună, cafea, țigări, zahăr, conserve; că vom lucra la poduri, la mine… Se încheiase armistițiul dintre ei și noi, iar ei ne luau cu binișorul, ca noi să nu pricepem cam ce-ar avea de gând să ne facă. Noi n-am zis nimic. Cine avea curajul să spună că el n-ar vrea să meargă în Siberia, să fie prizonier, poate pentru toată viața? Seara, mai vorbeam și noi între noi, c-o fi, c-o păți, dar aproape toți ziceau că doar bunul Dumnezeu ne va mai avea de acum în pază, pentru că rusul e prieten cu mitraliera lui, nu cu Dumnezeu.

De acolo, de la Florești, am plecat spre Rusia. Am mers de ni s-a urât, până dincolo de fluviul Volga. Volga am trecut-o tot cu trenul, pe pod. Amajuns într-un lagăr căruia nu-i mai țin minte numele. Parcă Mardovka. Erau păduri de brad și de mesteceni. Locuiam în barăci de lemn. Era și câmpie întinsă. Dimineața, după ce mâncam 200 de grame de pâine cu ceai, ne încolonam și ne îndreptam spre Volga. Era un noiam de ape Volga asta! Vedeam cum treceau vapoarele pe ea, în sus și în jos. Sunau sirenele când ne vedeau. Poate că le părea și lor rău de noi. Marinarii, cred eu, sunt oameni miloși, că ei se lovesc adeseori de moarte, și poate că de-aia sunau din sirenă. Treceam cu bacul un braț al Volgăi și ne duceam pe o insulă, unde scoteam cartofi. Toată ziua scoteam la cartofi. Când ajungeam pe insulă, în timp ce lucram, ne mai întrebam unul pe altul: „Tu de unde ești? Dar tu?”  Tot întrebând, am dat de finu-meu, Ilinescu, care s-a bucurat mult când m-a văzut. Era cu târna pe umăr, cu încă unu; doi inși duceau târna pe umeri, pe un par. Când a auzit, a lepădat târna jos și a venit la mine de  m-a luat în brațe și m-a pupat. Rușii ne-au și văzut și au alergat la noi. Ne-au luat la bătaie. Dădeau cu patul armei în noi, și dă, și dă, și dă ca în animale.

Ei erau călare pe cal; ne-au izbit și cu piepturile cailor. Am căzut și un rus a vrut să treacă cu calul peste mine, să mă zdrobească sub copitele calului, dar calul a fost milos și m-a ocolit; s-a ridicat apoi de picioarele din față, deasupra mea, și a nechezat! Rusul l-a lovit cu picioarele în coaste și, după ce mi-a mai tras un pat de armă-n cap, m-a lăsat acolo jos, lângă târnă, boașcă de sânge. Finu-meu Ilinescu (fin l-am făcut după ce-am venit din lagăr, c-am rămas, de atunci, ca frații) și el, săracu’, tot cu capul spart, ca și mine, se ținea cu mâinile de coaste și ofta.

În lagărul ăla erau fel de fel de nații: români, nemți, unguri, italieni, spanioli, dar dintre toți, cel mai rău o duceau nemții; pe ei îi băteau mai rău decât pe alții. Îi urau! Poate că aveau și dreptate! Mi-aduc aminte cum, de câteva ori, i-au înecat intenționat. Când treceam brațul Volgăi, ca să îi ducă în insulă, la cartofi, rușii răsturnau barca cu nemți; o răsturnau cu c…-n sus și nemții se înecau. Erau cinci-șase inși în barcă. Pe toți îi înecau. Mureau, că nu știau să înoate. Rușii de la vâsle înotau, îndreptau barca, se suiau în ea și râdeau. Odată, un neamț s-a agățat cu mâinile de barcă, dar rusul l-a împins cu capul în apă și l-a ținut așa, împins, până ce neamțul nu s-a mai văzut deloc. I-a înghițit Volga, săracii de ei! Erau tineri de tot! Păreau elevi de liceu ori studenți. Aveau și ei părinți acasă și poate că-i plângeau, ori se gândeau la ei. Dacă aș fi fost eu, pe mine nu avea, cel puțin, cine să mă plângă sau să-și aducă aminte de mine din când în când, dar de ei mi-a părut rău, rău de tot!… Parcă era Irod care omora copiii cu sabia! Rușii însă îi înecau… Pe noi, pe români, nu ne-au înecat. Mai târziu, nu au mai răsturnat bărcile nici cu nemți, că au primit ordin de la comandantul lagărului, să nu-i mai înece.

Trei luni am stat în lagărul acela. În afară de mâncare, că era puțină, de nici un pisic nu se sătura, în rest nu mi se părea chiar așa de greu, că eu eram obișnuit și cu bătaia, și cu înjurăturile, și cu umilințele îndurate pe la boieri și pe la alții, dar cel mai rău mi-a părut atunci când i-am văzut cum răsturnau bărcile cu nemți. Apoi, când suna vreo sirenă, pe Volga, și vedeam vaporul cum se pierdea pe noianul de ape al fluviului, mi se făcea așa un dor, că de-aș fi putut să mă fac o pasăre, aș fi luat-o în zbor peste pădurile alea de mesteceni și de brazi mereu verzi, până ă-hă! departe, departe, pe unde se vărsa Volga, cine știe unde, la marginea lumii; că tot ca pasărea pe creangă și tot călătoare ca ea eram și eu pe pământ: n-aveam pământ, n-aveam casă, n-aveam pe nimeni, iar acum eram ca în colivie.

Într-o bună zi ne-au cerut să ne încadrăm în Divizia „Tudor Vladimirescu”, dar n-am vrut să ne încadrăm. Am aflat că ofițerii noștri, care erau tot în același lagăr, dar separat de noi, ofițeri cu ofițeri, au refuzat, spunând că ei nu-și calcă onoarea de ofițeri ai armatei române! Mai bine prizonieri pentru o vreme, decât dezonorați!… Și, pentru că n-am vrut, s-au răzbunat pe noi și ne-au dus dincolo de munții Urali, înspre Siberia, în lagărul 84. Acolo am lucrat la carierele de azbest, la piatră. Spărgeam pietrele și scoteam azbest de prin piatră., cu răngile. Aveam normă de făcut. Cine nu făcea norma de șaptezeci de bănicioare de azbest, pe zi, seara nu primea mâncare. Răbdam de foame din dimineața asta până în dimineața cealaltă, fiindcă la prânz nu ni se dădea mâncare. Dimineața mâncam un ceai și două sute de grame de pâine, iar seara, murături fierte, varză tocată ca la porci, cartofi degerați și câte o sută cincizeci de grame de pâine. Foamea ne chinuia cumplit. O vreme am lucrat și în pădure., la făcut de metri. Fasonam lemnele și le încărcam în vagoane. Atunci, căutam prin pădure bureți sau orice altceva, să mâncăm, că ne simțeam leșinați, ca și cum cinema ne-ar fi tras tot sângele din noi și l-ar fi dat la câini, să-l lipăie în fața noastră, iar noi să ne uităm la ei, cum se lingeau pe bot de sângele nostru cald și tânăr, dar slăbănogit.

Pe acolo, dincolo de Urali, erau păduri mari, frumoase, de brad, de mesteacăn și de tei. Mi-aduc aminte că, de foame, frecam în palme frunze de tei sau urzici și le mâncam așa, crude, goale, încălzite în mâinile noastre. Mai mult însă am mâncat, toți, muguri de tei. Erau cruzi și dulcegi. Aveau un pic gust de pâine, de colivă!… A fost frumos când, într-o vară siberiană, au înflorit teii. Era o pădure mare de tei. Zumzăiau albinele în toate părțile. Santinelele ne-au lăsat și pe noi să ne odihnim pentru o jumătate de oră, dar eu n-am ațipit, ci m-am dat în vorbă cu un basarabean civil, rămas pe acolo din Primul Război Mondial. Cum o fi rămas, nu știu, dar știu că mi-a spus că era din Galbina, că avea casă și doi copii cu moldoveanca dintâi, iar aci, în Siberia, se căsătorise cu o rusoaică și făcuse și cu ea doi copii.

El lucra cu noi la pădure; era un fel de brigadier. Stând noi acolo de vorbă, în pădurea aia de tei înfloriți, odată am văzut santinela cum ne-a fixat cu privirea, dar nici n-a venit la noi, mai aproape, nici nu ne-a zis ceva. A doua zi însă, basarabeanul n-a mai călcat pe acolo și nici nu l-am mai văzut vreodată cât timp am stat în lagărul ăla. Am bănuit că rușii se temeau ca basarabeanul  să nu ne dea nouă informații de cum să scăpăm de acolo. N-aveai cum să scapi! Și-apoi, unde să te duci, Dumnezeule mare?! Ce, Rusia e așa, ca o ogradă peste gardul căreia sari și te duci unde te taie capul? Povești! Rusia e făcută de Dumnezeu ca să te pierzi prin ea! Asta, ca să se știe că există doar o singură Rusie! Că există un singur Dumnezeu! Și că acela e rus!

Stam acolo, în codri, în barăci, în pustietate de munți. Lagărul era la cinci km de carieră. Timp de un an și patru luni, cât am stat în lagărul ăla din Siberia, nici vara, nici iarna n-am făcut măcar o dată baie și nici cămășile nu ni le-a spălat cineva. Ne spălau ploile și ninsorile. I se făcea lui Dumnezeu cel bun milă de noi! Iarna, stam în barăci și dârdâiam. Dormeam înghesuiți unii în alții, ca porcii în paie, dar noi nu aveam nici paie pe jos. Era pământul gol-goluț ¬ pământul dulcii și însoritei Siberii!. Cădeau pădurile de mesteceni, de tei și de brazi pe lagăr, dar nouă nu ne făceau focul. Am priceput că aveau de gând să crăpăm pe acolo, fiindcă nu vruseserăm să ne înrolăm în Divizia „Tudor Vladimirescu”. De-asta!

Noaptea, iarna, nemâncați, fiindcă nu îndepliniserăm norma, plângeam cu fața înfundată în trențele alea de ni le dăduseră de la morții lor. Dârdâiam de foame și de ger. De-aș fi fost măcar un jigărit de câine, la boierul Fănel Rădulescu, tot aș fi avut parte de o coajă de pâine. „O, Doamne, mă gândeam, pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi!…” dar nu am primit în nicio noapte ce cerusem.  Dumnezeu în Rusia e siberian!… Nu are de unde să-ți dea! El nu are decât ger, viscole și muguri de tei, uneori!.

Începuseră să moară la oameni cu grămada. Zilnic îngropau câte doi-trei. De fapt, nici nu-i îngropau, că lagărul nu avea cimitir. Prizonierii luau morții la spinare și-i duceau în pădure, ceva mai departe de lagăr. Îi dezbrăcau și-i lăsau acolo, în pădure, în pielea goală, să-i mănânce lighioanele pădurii. Odată, mi-au dat și mie un mort, să-l duc în pădure. Era un mort mărunțel, negricios, cum sunt cei de prin Teleorman. Cât eram eu de uscat, dar ăla era și mai rău decât mine. L-am dezbrăcat și apoi l-am pus în fund, rezemat de un brad verde. Santinela a râs și apoi i-a dat un picior, de l-a întins pe spate. Ne-am întors în lagăr amândoi. Mergeam înaintea santinelei și parcă aș fi vrut să mă-ntorc și să-l rog să-mi tragă una în ceafă. Prea mi se scârbise de viața asta!

Mureau zilnic, bieții prizonieri! Mureau de slabi ce erau, de mizerie, de dizenterie, de dor. Mureau ca de blestemul cucului african! Îmi zicea o bătrână din Viișoara că, atunci când te-o blestema cucul african,   n-o să mai ai niciodată căldură în oasele tale și-n sufletul tău; că o să-ți colinde gerul prin măduva oaselor și prin încăperile sufletului și că ai să ajungi om de gheață, adică om siberian. Cred că asta voia ea să-mi spună, dar nici ea și nici eu nu știam, pe atunci, ce era ăla om de gheață! Dacă au văzut că nici aci, dincolo de Urali, nu ne îngheață sângele și viața din noi, s-au hotărât să ne ducă cu mult mai departe, în nordul Siberiei, aproape de Oceanul Înghețat.

Aproape o lună de zile am tot mers, continuu, pe jos, numai pe jos. Din când în când ne mai opream, ne mai odihneam, direct pe pământul înghețat; apoi, iar plecam mai departe. Ne dăduseră, în raniță, doar pâine. Rupeam cu dinții din pâine și lingeam zăpadă; luam zăpadă în mâini, o strângeam ca pe cocoloșul de mămăligă și o lingeam. Pe drum n-am întâlnit nici păsări, nici oameni, nici sate sau orașe. Nimic, nimic, nimic! Pustietate goală! De-acolo începea gura iadului. Pe gura aia o luaserăm noi, ca pe o vale în munți de piatră neagră. Apoi, câmp înghețat! Pustiu de gheață și de ger! Pietre! Stânci albe, mirate parcă! Departe se auzea oceanul vuind înfundat. Gemea de ger și de ciudă, că stătea la porțile iadului, zgâlțâindu-le, mai ales noaptea, când nu ne lăsa să dormim.

De multe ori auzeam, noaptea, oceanul gemând. Mă gândeam atunci că gemetele alea erau ale celor din fundul iadului siberian sau ale celor pe care îi arunaserăm în pădure, ori într-o prăpastie, în munți. Înviau, ziceam eu, și-și dădeau seama că moartea a fost cu vicleșug, luându-i așa, pe nepregătite, cu viața nici la jumătate, nescăldați, și atunci, revenindu-și, ar fi vrut să iasă iarăși la lumină, la soare, însă îi ținea Siberia de picioare, strâns de tot, poate chiar cu dinții, și de aceea gemeau, ori oceanul gemea și se zvârcolea cu adevărat…

Acolo, lângă Oceanul Înghețat, am lucrat la minele de fier, de aramă. Noi scoteam piatra din care se extrăgea minereul. Piatra o luau cu funicularul și o duceau sus, că nu puteau băga mașinile s-o ia. Dormeam în bordeie, în pământ. Mirosea greu; aerul era închis. Mirosea a acru, a oameni putreziți pe jumătate! Stam ca morții, pe sub pământ!… Îmi luasem adio de la viață… Ziceam că n-am să mai văd iarbă verde și nici câmp înflorit cât oi mai trăi. Mi-a fost dor, mereu, în lagărul ăla, să mai fi fost slugă la boier măcar o săptămână; să mă duc cu vitele pe Dealul Câineștilor, prin văile alea cu răcoare și pe dealurile alea cu verdeață, prin poienile albastre, de merișor, din Pădurea Barcoasa, pe unde, vara, se întreceau cucii cântând. Cântau cucii cât era vara de lungă.

Aici, în lagărul ăsta, parcă Vorkuta, eu știu, sau cam așa ceva îi spunea, și aici, în lagăr, n-am văzut măcar o dată iarbă verde, ori un copac înfrunzit, în care să fi cântat păsările, ca pe la noi, ca să stai și tu în umbra lui și să asculți cântările, fel și fel… Nimic! Piatră albă! Stânci urâte, chircite și ele, săracile! Vântul! Vântul turbat, sălbatic, care bătea dușmănos și rău! Parcă ne ura de moarte! Nu ne cunoșteau vânturile de acolo. Pentru ele eram străini! De-aia ne urau și se repezeau la noi, să ne răstoarne, să ne-ndoaie, să ne intre pe sub cojoacele alea vechi, vechi de tot, rusești, numai petece, numai găuri, prin care el, vântul ăla amar, pădureț ne intra și ne ciupea fără milă. Ne intra pe sub căciula aia rusească, veche, veche de tot și ea, și pe la gât, încât ne crăpa pielea de viscol și de ger. Simțeam cald pe piept în jos, și știam atunci că ni se crăpase pielea de pe gât.

Ne strângeam unii în alții, ca vitele, iarna, când e viscol puternic, dar cât poți să te strângi?! O, Doamne, mă gândeam eu atunci, dacă aș putea să mă strâng și să mă fac așa, cât un bob de grâu, să mă ia viscolul ăsta mare și să mă arunce dincolo de ocean, dincolo de Volga, pe pământ românesc, iar la primăvară să încolțesc și eu la marginea unui lan de grâu de la noi, din Lunca Cânideștilor, ca să mă secere și pe mine oamenii, vara; să mă treiere și să mă facă o bucățică de pâine, o firimitură care cade, tot vara, pe câmp, la coasă și o mănâncă păsările cerului. Apoi, pasărea aia să cânte fericită că a mâncat și ea firimitura aia! După ce mâncam, dimineața, cartofi degerați, ieșeam pe un platou, ne încolonam și plecam 5 km, pe jos, până la mină. Viscolul urla ca o fiară rănită rău; oceanul gemea și el ca un animal nevăzut, înfricoșător. Gerul se lăsa cu genunchii pe noi, ne lovea cu pumnii, ne înfigea ghearele, nemilos, oriunde găsea o bucățică de piele neacoperită.

Ne încingeam cu o centură peste cojoacele alea vechi. Apoi, legam centura de un cablu gros, care era prins, pe marginea drumului, de stânci. Asta, ca să nu ne ia vântul și să ne azvârle în ocean!… Ne luam de braț, unul de altul, ne aplecam în față și ne strângeam unul în altul cât puteam, dar viscolul era așa de puternic, încât ridica toată coloana de prizonieri. Șaizeci de centimetri ne sălta de la pământ. Pluteam parcă. Ziceam că acum ni se rup centurile și vântul ne ia pe sus, ne învârtește în cer și ne aruncă apoi în ocean, de vii!. Mergeam 5 km. Ca după un mort. Cinci, dimineața, la dus, și cinci, seara, la înapoiere, când iar ne dădeau tot cartofi degerați și o bucată de pâine!… Ce să mănânci acolo, Doamne, că nu era nici măcar un tei sau o tufă de urzici, cum mai găseam dincolo de Urali. De-ar fi fost măcar un tei, cred că l-am fi mâncat de viu, noi, prizonierii ăia ai iadului! Cred că n-ar fi mai rămas din bietul tei nici lemnul. I-am fi mâncat, prima dată, frunzele; am fi împărțit frunzele între noi: ia tu una, tu una, până ce le-am fi terminat. Apoi, am fi trecut la rămurele, la crengi, tot așa, câte una, câte una, până l-am fi lăsat gol cum eram noi: cu stomacul gol, cu sufletul gol, cu Dumnezeu gol pe dinăuntru. Suna a gol și Dumnezeu! Bătea viscolul și prin el! Gemea oceanul în Dumnezeu! Dumnezeu nu mai era nici rus, nici siberian! Dumnezeu era gol pe dinăuntru, fără inimă, fără mațe, fără suflet. Gol pușcă!

Slăbisem rău de tot. Eram numai pielea și osul. Eram alb la față, dar era o albeață coclită. Mi-am văzut fața într-o baltă înghețată, în mină; m-am apropiat cu lampa și m-am uitat în oglinda gheții. Când m-am văzut, m-am speriat. Nu mi-a venit să cred că eu eram ăla. Aveam față de mort, lividă, coclită. Se dusese tinerețea mea! Mă dusesem pe valea iadului, în jos! Și atunci, ca din senin, mi s-a făcut poftă de mere de vară, din cele cu miezul roșu ca al lubeniței. Aș fi vrut să mănânc mere roșii, de vară, crude și proaspete, și să beau apă de la cișmeaua de sub poala pădurii, lângă zăvoiul de arini din marginea Otăsăului. Dar, ca trezit din somn, mi-am adus aminte unde eram. Eram sub pământ și sub viscolul năpraznic, nemilos, care de-abia aștepta să ies din mină, ca să mă lovească iar cu pumnii, iar să-mi sară în spinare și să mă prindă cu ghearele de gât, să mi-l sfâșie, ca să-mi curgă sângele pe piept în jos. Încă mai era cald sângele meu! Sângele nu îmbătrânise și încă nu-mi putrezise în vine; nici culoarea nu și-o schimbase, cu toate că-i dădeam numai și numai cartofi degerați. El însă n-a degerat, săracu’! Tăcea ca și mine și curgea mereu prin carnea mea puțină, săracă, bătucită!

Ieșeam din mină și din nou ne legam cu centurile de cablul prins de stâncile alea albe, de pe marginea drumului. Nimeni nu scotea o vorbă; nici santinelele, nici câinii lor lupi. Nu urla decât viscolul care lua, nemilos, zăpada și o făcea ca un munte, într-o parte a drumului; apoi, ca și cum nu-i convenea unde o așezase, o lua din nou și o ducea pe ocean. Vedeai cum zburau pe sus nori mari și grei de zăpadă, munți de zăpadă, iar noi ne târam pe pământul înghețat, pe sub munții ăia de zăpadă. Noroc că nu stăteam afară decât atâta timp cât ne duceam și cât veneam de la mină; în rest, stam numai sub pământ: în bordeie și în mină. Aproape că nu mai aveam putere nici să deschid gura. Mulți se îmbolnăveau și mureau, dar aci nu mai erau păduri, ca să-i ducă acolo și să-i mănânce fiarele sălbatice.

Dacă murea cineva, îl lua un prizonier în spinare, că era ușor, și îl ducea într-o râpă; îl arunca în prăpastie de stâncă. Când îl aruncai, lovindu-se de stânci, sărea ca o minge și parcă suna ca un butoi gol. Ți se făcea milă! Fusese și el un om tânăr, cu viață în el; jucase la horă, trăsese la coasă, vara, se chinuise prin tranșee, toamna, în nămol și în apă mocirloasă, până la gât, cu teama de gloanțe, de schije, de aviație, de tancuri… Fusese și el tânăr și frumos, iar acum îmbătrânise  dintr-o dată; se uscase, îngălbenise ca păpădia, primăvara, și nici măcar pământul nu-l înghițise. Nici pământului nu-i mai plăcea cum arăta! I se scârbise și pământului de el! Acum, avea să rămână acolo, în prăpastia aia din nordul Siberiei, să-l acopere ninsorile și să-l strângă gerul în chingile sale, ca, mai târziu, la Înviere, când vor învia morții, Dumnezeu să-i facă semn cu mâna și să-l cheme de acolo, din prăpastia aia, iar el să vină, gol pușcă, rușinat, ca și Adam, și să se uite la Dumnezeu speriat, neștiind de ce  l-a mai chemat, pentru că el trebuia să meargă mai întâi la bordei, să-și ia căciula și cojocul ăla rusesc, vechi, vechi de tot, și să se lege din nou cu centura de cablul ăla, ca să nu-l ia vântul când  s-o duce iar la mină…

Când murea câte unul din bordei, parcă rămânea  bordeiul pustiu, mai rece, mai sărac! Și parcă era mai frig în el. Dacă eram mai mulți, ne înghesuiam unii în alții și ne mai încălzeam cât de cât, cu toate că dormeam direct pe pământul înghețat. De multe ori, venind sau mergând la mină, ne înămețea zăpada pe drum. Alteori, temperatura era de – 65ºC. Atunci, ne puneam masca pe față, dar ne crăpa pielea pe gât, pentru că masca era numai până la bărbie. Soarele scăpase parcă în ocean; înghețase și el și căzuse în ocean, în fundul oceanului. Sta acolo chircit, speriat și amărât ca și noi, prizonierii, iar luna o luase viscolul și o aruncase, poate, prin pădurile Siberiei, că n-am văzut-o niciodată cât am fost în lagărul ăla.

Într-o noapte, nu știu ce i-a venit unuia să ne povestească despre cum culegea el cireșii de mai și căpșunile de lângă casă; cum se ducea cu coșurile pline la Govora-Băi, să le vândă, ca să ia pământ, că era băiat și trebuia să se însoare, dar nu prea l-am lăsat să ne mai povestească. Parcă nu era adevărat ce ne spunea el; așa ceva nu mai era pe pământ, ne gândeam noi atunci. Pe pământul înghețat nu mai era nimeni în afară de noi, prizonierii iadului! Nu pasăre, nu animal, nu stele, soare, lună, iarbă, pădure… Nimic, nimic, nimic!… Pustietate înghețată!… Iad!… Casa diavolului! Doctorii muriseră și ei. Înghețaseră în halatele lor albe și-i azvârlise viscolul, rostogolindu-i pe ocean, la marginea lumii, departe. Dumnezeu murise și el de mult. Asistaserăm cu toții la înmormântarea lui în oceanul înghețat, alături de soarele chircit, roșu încă, dar zbârcit, pipernicit. Numai noi, prizonierii, nu mai voiam să murim!… Numai noi mai rămăseserăm pe pământ!

Apoi, nu știu cum s-a făcut, că Dumnezeu a ieșit din ocean. S-a agățat cu mâinile-i albe de țărmii aceanului și-a ieșit zgribulit pe mal. Era desculț și dezbrăcat, dar în jurul lui tremura o lumină amară!… Ne-a fost milă de el și ne-am dus de l-am luat de lângă ocean. Bătea vântul puternic și ne era teamă să nu-l arunce din nou în ocean. L-am luat de mână și l-am adus în bordei. L-am băgat între noi și l-am învelit în cojoacele alea vechi, vechi de tot, rusești, dar el tot tremura; îi dârdâiau dinții. Cineva l-a luat și l-a băgat la piept, în dreptul inimii, așa cum mama își bagă copilul, iar el s-a încălzit și apoi ne-a vorbit cu glas trist, înghețat: „Veți merge acasă! În curând veți merge la casele voastre, dar nu toți! Eu n-am să vin cu cei care pleacă, ci am să mai rămân cu ceilalți, care încă vor mai sta pe sub pământ, în bordei și în mină! Să vă aduceți aminte de mine, fiindcă și eu îmi voi aminti de voi! M-ați luat la sânul vostru! Va veni o vreme în care și eu vă voi lua la sânul meu!…” după care a plecat abătut, supărat. N-am mai ieșit după el, în noapte și-n viscol. Am auzit când a închis ușa grea; apoi, am auzit viscolul chiuind, luându-l în primire, năvalnic, și ducându-l, ca un vârtej, în cer. Era liniște înghețată în bordei și auzeam cum Dumnezeu pășea rar și moale pe podelele cerului înghețat și el.

Apoi, într-o dimineață vânătă de ger, ne-au strigat de pe o listă, pe care o scrisese Dumnezeu când l-am scos din ocean, și ne-au încolonat. Am mers pe jos mai bine de o lună, până ce am ajuns într-un oraș. Acolo ne-am îmbarcat la tren și-am pornit spre țară, spre România. Stam în bou-vagoanele alea înghețate, în cojoacele rupte și vechi, rusești, și mă gândeam că voi ajunge în sat, în preajma Crăciunului; că, neavând casă, nu voi avea unde să stau, dar Dumnezeu a avut grijă de mine. Eu nici n-am știut că în trenul ăla, înfofolit tot într-un cojoc cârpit, jerpelit, era și El și se uita cu milă la mine. Știam, de fapt, că Dumnezeu are grijă de copiii orfani, de văduve și de săraci, iar eu eram și orfan și sărac, iar El a mers cu mine în trenul ăla înghețat până la Putna, unde un general de-al nostru, român, de la București, ne-a scos haine de la magazie și ne-a dat. Hainele erau vechi, dar erau spălate, curate. Le-a pus în curte; bocancii separat, vestoanele separat, și tot așa… Fiecare și-a ales ce i-a plăcut. Se umpluse Putna cu noi. Eram două mii de oameni care veniserăm de la Oceanul Înghețat. Nemții au rămas acolo, bieții de ei!…; cred că pe acolo și-au pierdut viața!… Lor nu le-au dat drumul! Ei au rămas să mai scormonească în mină, să facă norma și, seara, să mănânce acolo, pe scena aia unde era o masă lungă, acoperită cu pânză roșie. Stăteau acolo sus, evidențiați, și mâncau și porția noastră, a celor care nu făceam norma. Noi ne uitam la ei și răbdam până a doua zi, că n-aveai ce mânca. Ce să mâncăm acolo?! Pietre?! Zăpadă?! Nu era nici măcar vreo pădure pe acolo. De-ar fi fost, cred că toți prizonierii ar fi alergat-o și-ar fi sfâșiat-o, dar nu erau decât viscolul și geamătul oceanului.

M-am îmbrăcat cu veston românesc, căciulă și manta rusească, bocanci românești… M-am suit pe tren și am ajuns la București, iar de acolo, tot cu trenul, până la Băbeni. Era în decembrie 1946. Făcusem aproape doi ani și jumătate de lagăr. În cele mai mari și mai grele închisori din Rusia. Am coborât din tren. Ningea domol și frumos, cu fulgi mari, ca la noi. Nu mai urla viscolul și nu mai gemea oceanul. Era proaspăt aerul și bun. Îți venea să-l bei! Trăgeam aerul nostru până în fundul plămânilor și parcă mă înviora; parcă începeam să întineresc, pentru că acolo, în Siberia, îmbătrânisem dintr-o dată, simțeam eu asta.

Am pornit spre sat, spre Viișoara. Aveam de mers doispezece km. Eram însă slăbit rău, nemâncat, bolnav. Nu mai aveam putere în mine deloc. O jumătate de zi am făcut până în sat. Casă n-aveam, părinți nu. Dumnezeu însă era în spatele meu, abătut și el. Din când în când, mă mai întorceam să văd dacă nu a luat-o pe vreo potecă lăturalnică; îl vedeam cum îmi zâmbea și-mi făcea mereu semn să merg mai departe, că vine și el. De-abia mergeam. Aveam 42  de kg. La un moment dat, cân m-am uitat din nou, nu l-am mai văzut și atunci m-am speriat. Am stat în loc, am pus mâinile la gură, căuș, și l-am strigat: „Doamne! Unde ești, Doamne?! Pentru ce m-ai părăsit?!”,  iar El mi s-a arătat înainte. Ajunsese înaintea mea în sat și sta de vorbă cu Fănel Rădulescu, cu boierul la care fusesem slugă, în copilărie și când eram fecior, și atunci l-am văzut pe Dumnezeu înflorit ca un măr! Nu mai avea cojocul ăla rusesc pe el și nici căciula aia grea, cu urechi, rusească. Era ca un măr înflorit! Și l-am auzit când i-a spus lui Fănel Rădulescu: „Să ai grijă de fratele meu cu care am fost în lagăr în Rusia! Să te porți frumos cu el, că și eu mă voi purta frumos cu zilele vieții tale; ți le voi înmulți, și belșug voi aduce casei tale, și liniște ți-oi da, ție și femeii tale, și bătrânețe frumoasă și fără de griji ți-oi da, iar pentru toate acestea, să-i dai fratelui meu, Nicolae, o bucată de pământ, pe malul Bistriței, ca să aibă cu ce trăi, și lemne, ca să-și facă o căsuță, ca să aibă unde să stea cu femeia lui, pentru că peste șase ani se va uni cu o fată și o va face nevasta lui, cu care va avea un copil de parte bărbătească. Poartă-te bine cu fratele meu, că și eu mă voi purta bine cu tine!…”.

Și chiar așa a și fost. Totul s-a petrecut după cum îi vorbise Dumnezeu domnului Fănel Rădulescu. Apoi, Dumnezeu s-a întors în Rusia, la ceilalți prizonieri, care mai rămăseseră acolo, mai ales nemții, iar eu mă uitam în urma lui cum urca la cer ca un măr înflorit, călcând cu tălpile-i moi pe fulgii mari, ce cădeau domol peste sat. (Popescu N.N. Nicolae, 76 ani, născut în 2 aprilie 1921, satul Viișoara, comuna Frâncești, județul Vâlcea)

Rememorări istorico-literare de George Voica

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*