Frații Manakia – pionierii aromâni ai filmului sud-est european

Frații Ianache (1878 – 1954) și Milton (1882 – 1964) Manakia pot fi declarați adevărații pionieri ai fotografiei și ai filmului documentar din Peninsula Balcanică și asta pentru că aceștia au realizat în premieră mondială filme cu subiect etnografic. Ianache Manakia se naște la 18 mai 1878, iar Milton Manakia la 9 septembrie 1882, într-o familie de păstori aromâni din Avdella, în Imperiul Otoman. Pasionați de fotografie, în anul 1898 aceștia și-au amenajat în Bitolia (oraș din Republica Macedonia cu o populație mare de aromâni) un atelier foto-film, împărțindu-și munca frățește: Ianache fotografiază clienții din studio, iar Milton merge pe teren și face instantanee. O parte din creația lor fotografică a fost reunită în „Albumul etnografic macedo-român, tipuri, porturi și localități ale aromânilor”, acesta fiind tipărit în 1903 la Paris, în Franța. În total, ei au luat peste 17300 fotografii în 120 de localități. Filmografia celor doi frați cuprinde filmele: 1918 – Primirea regelui grec moștenitor la tron de către Generalul Paul Bojovic, în Bitola; 1911 – Funerariile Mitropolitului Emilian al Gravenei; 1911 – Salutarea sultanului Mehmed Reshad al V-lea, la Bitola; 1908 – Salut din a Doua Eră Constituțională, în Bitola; 1905 – Femei care torc (Avdela). Lungimea totală a clipurilor filmate de frații Manakia este de aproximativ o oră și jumătate.

Albumul lor și fotografiile trimise ziarului „Universul”, ca ilustrații la comentariile despre „Răscoala de Sfântul Ilie” au atras atenția autorităților de la București. În 1906, cei doi frați participă la Expoziția jubiliară dedicată domniei lui Carol I, expunând fotografii în pavilionul rezervat românilor din Macedonia. Succesul este considerabil: obțin medalia jubiliară, Ianache, de aur, iar Milton, de argint, regele însuși primindu-i la Castelul Peleș și acordându-le titlul de „Fotografi ai Curții Regale”. Suplimentar, Ianache Manakia primește și o bursă de studii. Tânărul va călători prin Europa Occidentală, trecând prin Budapesta, Viena, Zürich, Paris și Londra. Fascinat de filmele lui Paul Meniu, văzute în pavilionul dedicat proiecțiilor cinematografice din cadrul Expoziției jubiliare, achiziționează de la Londra un aparat de filmat Bioscope de la firma Charles Urban&Co., deținută de producătorul anglo-american cu același nume. Cu acest aparat cei doi frați realizează, în anul 1907, primul lor film documentar: „Viața casnică la aromâncele din Pind”, unde o surprind pe bunica lor, Despina, ajunsă la venerabila vârstă de 114 ani, în casa din Avdela, torcând alături de fiicele și nepoatele sale. Era primul film etnografic din istoria cinematografiei, urmat de „Manifestații” (1908-1909) și „Înmormântarea episcopului Emilianos din Grevena” (1911). Faima lor a ajuns și la urechile sultanului Mehmed Reshad V. În 1911, prin intermediul lui Tache Mărgărit, fiul ilustrului Apostol Mărgărit și secretar al marelui vizir Mehmed Kuchuk Said, li s-a permis, fiind vorba de un caz excepțional, să-l filmeze pe penultimul suveran al Imperiului Otoman, în timpul vizitelor la Salonic și Bitolia. Filmele celor doi frați erau scurtmetraje de 10-15 minute, primele din istoria filmului turc, și au fost proiectate la Salonic. Afișul acestor proiecții a fost scris în limbile turcă, franceză și macedoneană. În același an, între 1 și 20 aprilie, au filmat vizita în ținuturile românești din Macedonia a delegației conduse de profesorul Constantin I. Istrati. Din delegație făceau parte somități precum astronomul Nicolae Coculescu, Vasile Pârvan, Gheorghe Murgoci, Emil Protopopescu etc.  Filmul se va intitula „Excursie în Macedonia turcească”. Au urmat ani grei, aproape fatali pentru comunitatea românească din Balcani, care, credincioasă Înaltei Porți, nu a participat la cele două războaie balcanice. Astfel, din 1913 a fost împărțită între diversele state combatante, răpindu-i-se dreptul de existență. Au urmat acte de epurare etnică, specifice națiunilor eliberate din robie, abuzuri etc. Dintr-odată, ei, locuitorii milenari ai Balcanilor, s-au trezit disputați de slavii venetici, dar și de cei vechi, greci și albanezi, care le-au interzis să-și declare etnia și să vorbească în limba maternă dincolo de încăperile casei. Era nu doar o măsură de distrugere a identității lor naționale, ci și un furt de valori, respectivele națiuni fiind cu totul lipsite de ele. Așa se explică de ce frații Manakia au fost, pe rând, bulgari, iugoslavi și greci. Cu toate acestea, în timpul Primului Război Mondial, Ianache, considerat român de autoritățile bulgare, este deportat la Plovdiv. După război, în 1921, frații Manakia au amenajat o grădină pentru proiecția filmelor, care le-a adus un venit însemnat, ce le-a permis să își construiască o sală de cinema cu 573 de locuri. Sala a fost distrusă de un incendiu în 1939. După faliment, Ianache i-a lăsat studioul fotografic fratelui său, iar el, rămas văduv, și-a însoțit fiul la Salonic, unde a predat la Liceul românesc, redeschis de Radu Arion. Excluși ca aromâni, Milton a devenit cetățean al Iugoslaviei comuniste, iar Ianache, grec, și, în condițiile Războiului Rece, nu s-au mai putut revedea niciodată. Însă, din fericire, filmele lor s-au păstrat la Bitolia și la București, majoritatea lor având titluri și inserturi românești, chiar și reclama pentru fiecare dintre ele s-a făcut în ziare românești din Salonic și București. Totuși, ignorând cu totul apartenența lor la etnia aromână și la spațiul cultural românesc, sunt revendicați de toate națiunile balcanice, iar în Grecia și Albania, cum arată Marian Țuțui, se apelează și la falsuri grosolane pentru revendicarea acestor iluștri pionieri ai cinematografiei. Ianache Manakia se stinge din viață pe 19 mai 1954, iar zece ani mai târziu, pe 5 martie 1964, îl urmează și fratele său, Milton.

Pentru cititorii cinefili din România, anul editorial 2010 a debutat cu volumul „Fraţii Manakia şi imaginea Balcanilor” al lui Marian Ţuţui (Editura Noi Media Print, Bucureşti,
2009, 240 p.). Cartea a fost lansată la Cinema Union, pe 1 februarie 2010, fiind prezentată de profesorii Manuela Cernat (UNATC) şi Adrian-Silvan Ionescu (UNArte). În urmă cu un an şi jumătate, în 2008, criticul şi istoricul de film Marian Ţuţui publica volumul „Orient Express: filmul românesc şi filmul balcanic”, ce includea un consistent capitol despre „Fraţii Manakia, pionierii filmului balcanic, revendicaţi de 6 cinematografii ” (Iugoslavia, Grecia, Macedonia, Turcia, Albania şi România). Acum, aromânii Ienache (1878-1954) şi Milton Manakia (1882-1964) beneficiază de o întreagă carte, excelent tipărită şi foarte bogat ilustrată. Marian Ţuţui a colaborat și la documentarul „Fraţii Manakia” (2002) de Sabina Pop şi i-a mai abordat pe aceşti pionieri ai cinematografului din regiunea noastră în volumul bilingv „Fraţii Manakia sau Balcanii mişcători” (2004) – activităţi ce îl recomandă ca un expert în domeniu.

De ce ar trebui să-i intereseze pe cititorii români de azi o carte despre fraţii Manakia? În primul rînd, pentru că Ienache şi Milton se considerau români, deşi – remarcă obiectiv Marian Ţuţui – „este destul de problematic a-i socoti astăzi astfel, întrucît mulţi aromâni nu se mai consideră români”. În al doilea rând, fiindcă, aşa cum dovedeşte autorul, fraţii Manakia au avut legături strînse şi îndelungate cu România (mai ales cu Curtea Regală şi cercurile academice). Şi, nu în ultimul rînd, deoarece, „chiar dacă nu au fost primii autohtoni care au filmat, ei pot fi consideraţi primii cineaşti din Balcani, căci activitatea lor a fost constantă şi mai îndelungată decît a predecesorilor care au filmat doar ocazional”, iar opinia conform căreia Ienache şi Milton au realizat unele dintre „primele filme etnografice din lume” nu mai pare astăzi hazardată. În ceea ce priveşte locul fraţilor Manakia în cinematografia românească, Marian Ţuţui – care admite că nu a descoperit încă dovezi privind vreo proiecţie a filmelor lor în ţara noastră, deşi presupune că ele au fost cunoscute – consideră că „activitatea lor a constituit un moment de excepţie fericită”. Cartea este remarcabilă în domeniu pentru că oferă cititorilor o perspectivă integratoare asupra activităţii fotografice şi a celei cinematografice a celor doi fraţi aromâni (tratate până acum separat), perspectivă susţinută de documente atît din România, cît şi din Macedonia.

În amintirea a ceea ce a fost odată, avem filmul documentar „Frații Manakia. Jurnalul unei lungi priviri înapoi” (2016), semnat de Eliza Zdru, care are la bază povestea fraților Manakia, cei doi fotografi aromâni, care au documentat Balcanii începutului de secol XX (91 de minute). Eliza Zdru, autoarea documentarului, pornește într-o călătorie balcanică, în încercarea de a pune cap la cap povestea celor doi frați. Mai mult decât atât, filmul devine o meditație asupra începuturilor cinematografiei, dar și un jurnal, o investigație a trecutului personal al autoarei. „Frații Manakia. Jurnalul unei lungi priviri înapoi” este al doilea documentar al Elizei Zdru. Primul, numit „Cântece pentru un muzeu” (2013), urmărește tot personaje din cultura aromână. Filmul a fost prezentat la numeroase festivaluri: Festivalul Astra Film, Sibiu (România) – secțiunea documentare românești; Festivalul Vouvousa (Grecia); Festivalul Ceau, Cinema (Romania); Festivalul DocuArt (Romania); Culese din Balcani (Romania); Festivalul Aegean Docs; Bergamo International Film Meeting (Italia); Festivalul Internațional de Film Apricot Tree Ujan (Armenia); Photometria Screenings 2020 (Grecia).

Acesta a primit Mențiune Specială în cadrul Festivalul de Film Documentar Cronograf (Moldova) și Premiul „Best Pitch” la BDC Discoveries workshop – Prizren, Kosovo (2013).

Cunoscutul regizor Toma Enache a lansat și el un film documentar special, intitulat „Armânii, de la frații Manakia la Nu sunt faimos…” Este primul film documentar în aromână prezentat în cinema, un omagiu adus fraților Manakia exact în limba în care personajele lor nu au putut fi auzite! Documentarul a avut deja o proiecție specială chiar la Festivalul Internațional de film Manakia Brothers. De asemenea, a fost prezent si la Balkan Film&Food Festival din Pogradec, Albania (septembrie 2015). Filmul face o incursiune în lumea armânească, începând cu primele imagini din Balcani filmate de pionierii cinematografiei balcanice, armânii Milton și Ianaki Manakia și terminând cu primul film din istoria cinematografiei vorbit în limba armână: „Nu sunt faimos dar sunt armân”. Documentarul surprinde conexiunea pe care spectatorii înșiși o fac, între filmele de după 1905, realizate de frații Manakia și care prezintă imagini din viața și trecutul armânilor și filmul „Nu sunt faimos dar sunt armân”, care înglobează în povestea lui și situația armânilor în prezent. Concluzia documentarului este că, indiferent unde trăiesc, armânii au același nume, vorbesc aceeași limbă și sunt același popor. Pentru această peliculă, Toma Enache a avut de ales dintre 40 de ore de filmare din timpul prezentării filmului „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”, aflat în turneu în Balcani, SUA și Europa. Sunt imagini din România, Macedonia, Grecia, Albania, Austria, Franța, Germania și SUA, din locuri importante pentru armânii de pretutindeni, pline de istorie, cum ar fi Moskopole, leagănul aromânilor, Krusevo, prima Republică din Balcani, sau Fairfield, SUA, unde s-a înființat, în 1903, „Asociația Fârșarotul”, care funcționează și acum. Filmul a putut fi urmărit în București și cele mai importante orașe ale țării începând cu 27 noiembrie.

Frații Manakia, aromânii noștri neliniștiți, au creat lucruri unice și de pionierat, lucruri cu care orice alt popor se lăuda și îl includea ca aparținând istoriei lui. Acum, poate în ceasul al 12-lea, vom recunoaște că avem printre aromânii noștri minți strălucire și genii ce au contribuit la ridicarea întregii civilizații umane.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*