Importul de resurse – șansa celei de a doua „industrializări” a țării?!

Dacă ar fi vorba de un concept pur teoretic, un asemenea mecanism economic ar fi poate remarcabil… Ba, scos din zona teoretică și pus în practică, poate ar și funcționa pe ici-colo… Dar nu ar deveni o nouă doctrină de dezvoltare, cel puțin nu pentru o țară care are atâtea resurse naturale încât îi ajung și pentru sine și pentru export, un stat care și-a construit prima industrie națională plecând tocmai de la existența acestor resurse. Într-adevăr, poate că la nivelul de destructurare în care am fost împinși, ca subcolonie, astfel de aplicații „practice” pentru idei și concepte ce ies din normele uzualului economic, s-ar putea dovedi oarecum salvatoare. Nu am scrie pagini de reindustrializare a țării, dar am salva, de azi pe mâine, anumite structuri uzinale, măcar pentru ținerea în viață a acelor orașe pe lângă care au fost concepute.

Evident, nu ar fi vorba de o a doua industrializare a țării… Pentru că uzinele ar fi aceleași, nu am importa nici tehnologie, nici utilaje, ci am da o nouă șansă prin înlocuirea materiilor prime… Acele resurse care au devenit povara propriei noastre dezvoltări… O piatră ferecată la comandă de picioarele unor coloși industriali batjocoriți drept mormane de fier. Pentru că, astăzi, România industrială post-decembristă (ori, mai bine spus, postindustrială), mai funcționează strict la nivelul acelor unități ce utilizează resurse primare ce nu au fost niciodată necesare acelora care ne-au rescris practic statutul economic și industrial, de la acel „în curs de dezvoltare”, la nivelul unei (pre)industrializări marginale…

Dar am ajuns și în acea etapă finală, în care sunt vizate tocmai ultimele zone industriale funcționale, care au rezistat doar pentru că Occidentul nu a avut nevoie de anumite resurse de la noi pe post de materii prime. Iar dacă nu a avut de ce să ne spolieze și de acele bogății, nu neapărat ineficiente energetic, ci, pur și simplu, pentru că avea propriile resurse, precum cărbunele din Germania, atunci ne-a decis închiderea, lichidarea pe motiv de pact verde neconform.

Este și cazul Termocentralei de la Mintia (Hunedoara)… Aflată aproape de colaps nu din cauza lipsei materiei prime în România, ci pentru neîncadrarea în certificatele verzi elaborate de un Occident discreționar. Sigur, nu este doar vina acestuia… Căci, așa cum la începutul aderării nu am avut un cuvânt de spus în stabilirea cotelor agricole, la fel s-a întâmplat și acum când, prin alți guvernanți și politicieni otreapă, nu am impus nici măcar o virgulă în stabilirea noilor norme de poluare acceptate de Europa. Iar de aici intrăm direct în butaforia guvernamentală a unei țări împinsă în mantinelă de proprii guvernanți. Și chiar dacă totul aduce a umor negru, să privești șansa de a salva de la distrugere Termocentrala de la Mintia, și poate și alte unități, nu prin convertirea către un alt tip de combustibil (precum aberațiile cu hidrogen etc), ci prin aducerea de materia primă clasică, același cărbune, de peste mări și țări (un milion de tone pe an, din Indonezia!), în baza faptului că are un certificat de compoziție de sulf acceptat de normele UE, arată ridicolul situației în care am ajuns. Și noi, și industria, dar mai ales țara, ca viitor…

Pe de altă parte, inițiativa autorităților locale hunedorene este de apreciat… Inclusiv ca variantă de „reindustrializare” prin importul de materie primă necesară și identificarea unei piețe de import… Că vom ajunge să aducem cărbune indonezian când minele noastre se închid, nu mai este vina lor, ci o ferestră de oportunitate de pe azi pe mâine. Spre un mâine în care vom avea poate parte de guvernanți care să lupte pentru drepturile noastre, care să impună ceea ce este mai bine pentru România… Dar, drumul spre bine este întotdeauna minat, condiția „reindustrializării” acesteia fiind poate chiar mai restrictivă decât normele europene… Mutarea centralei din sfera Ministerului Economiei în competența autorităților locale… Adică, plastic vorbind, plecarea din fața „măcelăriei” a javrele ce ne conduc și a jivinelor prăduitoare din haitele-clan ce sufocă România…

Aceasta este țara pe care o lăsăm copiilor noștri… Una în care trebuie să apelăm la tertipuri pentru a salva ceea ce, poate mai încolo, va fi repus pe linia normalității de cineva. Pentru că, soluția declarării centralei ca (măcar) obiectiv de importanță locală, pentru asigurarea termoficării orașului Deva, și nu plusarea pe rolul jucat în cadrul obiectivelor strategice, probabil deja destructurate din toate fișele de securitate energetică națională, reprezintă până la urmă doar un șiretlic ce poate trece ori nu de vigilența prăduitorilor…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*