Reforma agrară basarabeană din anii 1918-1924 și dosarul pădurilor

„Pădurea înseamnă pentru noi nu numai o mare bogăție și un puternic rezervor de sănătate, dar și o parte a ființei noastre sufletești, o notă constitutivă a noțiunii de român”. (Acad. Constantin C. Giurescu, Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1976)

Factorul determinant care a contribuit efectiv la consolidarea unirii din 1918 l-a constituit proclamarea de către Sfatul Țării și realizarea, pe parcursul anilor 1918-1924 a reformei agrare radicale, apreciată drept „reforma pozitivă cea mai simțită”, „piatra de temelie a activității Statului român” în Basarabia.

Reforma agrară basarabeană a constituit manifestarea voinței marii majorități a populației de a obține, în locul unei proprietăți întinse, exploatate de marele proprietar cu ajutorul muncii țărănești, prestate sub regimul, adeseori oneros, al învoielilor agricole, o proprietate și o exploatație țărănească de dimensiuni reduse, dar de natură a oferi unei familii țărănești lucrătoare posibilitatea de a trăi, din cultivarea lotului, într-o relativă independență economică. Concomitent cu sentimentul libertății economice și al încrederii în forțele proprii obținut de către săteanul intrat în posesia proprietății țărănești parcelare, reforma agrară realizată în anii imediat următori primei conflagrații mondiale s-a aflat în deplin consens cu noile tendințe manifestate în doctrina economică a vremii.

Din „drept absolut și exclusiv”, proprietatea asupra pământului se transformase într-o „funcție socială” pusă la dispoziția celor mulți, pentru ca prin munca acestora, ea să devină productivă în folosul tuturor. Într-un fel sau altul, transformările structurilor agrare existente, cu caracter de reforme agrare, – în cazul unor țări din Europa Centrală și Sud-Estică, – precum și cu un caracter moderat, neafectând propriu-zis structurile agrare existente și aducând doar anumite ajustări regimului agrar tradițional, – așa cum s-au produs în țările Europei Occidentale, nu au fost, pur și simplu, rezultatul unei anumite conjuncturi politice internaționale, un produs întâmplător al noilor condiții în care Europa încerca să se reorganizeze după război, ci au urmărit scopul de a recupera decalajul marcat al transformărilor înfăptuite în Europa Occidentală încă din secolul al XVIII-lea, odată cu Revoluția franceză.

Intenția realizării în Basarabia a unei reforme agrare datează cu luna martie a anului 1917 când, în baza unui decret al guvernului provizoriu de la Petrograd, suprafețele cultivabile din proprietatea mare și cea mijlocie au trecut în resortul comitetelor funciare pentru a fi repartizate muncitorilor agricoli. Cu toate acestea, măsurile practice în direcția dată au putut fi inițiate doar după deschiderea lucrărilor Sfatului Țării.

O Comisie agrară compusă din deputați desemnați de Sfatul Țării, precum și numeroși specialiști invitați au început lucrările în vederea pregătirii unui proiect de lege de reformă agrară. Principiul de bază al reformei, așa cum a fost concepută de numita comisie și aprobată de Sfatul Țării, l-a constituit desființarea marii proprietăți în schimbul unei despăgubiri juste, menținerea proprietății mijlocii și consolidarea micii proprietăți țărănești.

Legea de reformă agrară pentru Basarabia a fost adoptată de Sfatul Țării în ședința plenară din 26-27 noiembrie 1918 și promulgată prin decretul regal Nr. 3.791 din 22 decembrie 1918. Prin numita lege, se declarau expropriate în Basarabia circa 1.100.000 ha pământ cultivabil din proprietatea particulară, suprafață pentru constituirea căreia se expropria fiecărui proprietar tot ceea ce depășea 100 ha teren arabil.

Deja după constituirea corpurilor legiuitoare ale României întregite, prevederile Decretului-Lege Nr. 3.791 din 22 decembrie 1918 au fost ratificate printr-o lege de dezvoltare publicată la 13 martie 1920, iar regulamentul publicat la 29 octombrie 1920 a stabilit modul de aplicare a legii de reformă agrară.

Conform legii, din proprietățile expropriate se constituia „Fondul Imobiliar Basarabean al Statului” (art. 3). Pământurile expropriate erau parcelate în loturi de completare, loturi întregi și loturi de colonizare (art. 30). Pregătirea și conducerea tuturor lucrărilor de expropriere și de împroprietărire erau încredințate instituției speciale de Stat Casa Noastră, înființată pe lângă Ministerul Domeniilor cu sediul la Chișinău (art. 18, 20, 21).

La rândul său, Casa Noastră își constituia în fiecare județ câte o comisie județeană de expropriere și de împroprietărire, care „vor lucra la fața locului prin subcomisiuni și vor avea de rezolvat chestiuni privitoare la întindere, prețuire, fixarea hotarelor, stabilirea tablourilor celor ce vor trebui să fie împroprietăriți, întinderea loturilor, determinarea părții ce va trebui să treacă la satul sau colonia respectivă, și în fine orice chestiuni ce se vor ridica de „Casa Noastră” sau se vor ivi de la sine în legătură cu aplicarea reformei agrare” (art. 24). Pentru judecarea oricăror neînțelegeri și nemulțumiri provenite în cadrul exproprierii, prețuirii și împroprietăririi, pe lângă Casa Noastră se crea o Comisie Centrală de judecată compusă din 5 membri, care avea mandatul de a judeca și a hotărî în a doua și ultima instanță, deciziile căreia nu puteau fi supuse recursului (art. 23).

Ulterior, pe măsură ce reforma agrară s-a aplicat pe întreg cuprinsul României, au fost adoptate legi modificatoare, a căror intenție a constituit-o unificarea și uniformizarea atât a principiilor, precum și a procedurii aplicării legii agrare. Astfel, legea din 28 octombrie 1922, completată cu cea din 25 martie 1925, instituia Comitetul Agrar din București, – instanță centrală de revizuire a lucrărilor de expropriere și de împroprietărire pe întreg teritoriul României.

Potrivit stipulațiilor legii din 18 ianuarie 1924, în Basarabia se desființau instituțiile auxiliare, cu caracter mixt, iar prin legea din 17 iunie 1924, Casa Noastră şi toate comisiunile care au funcționat în Basarabia sunt desființate, atribuțiile tuturor acestor instituții fiind transferate Casei Centrale a exproprierii și împroprietăririi ce funcționa pe lângă Ministerul Agriculturii și Domeniilor. O altă lege din 20 august 1929, completată cu cea din 18 martie 1931, modifica și reglementa regimul legal al circulației pământului dobândit prin legea de reformă agrară, unificând astfel dispozițiile cuprinse în legiuirile provinciale anterioare. În sfârșit, unificarea procedurii și a instanțelor de judecare a litigiilor izvorâte din operațiile de expropriere și de împroprietărire sunt desăvârșite prin legea din 2 noiembrie 1932, care desființa comisiile și comitetele provinciale de expropriere și de împroprietărire și atribuia exercitarea funcțiilor ce aparținuseră acelor organe instanțelor judecătorești de drept comun.

Fixând minimul intangibil la strictul necesar unei proprietăți mijlocii bine închegate, între 25 și 100 ha, în urma operațiilor de expropriere din Basarabia au fost trecute în patrimoniul Statului, cu scopul de a fi apoi distribuite țărănimii, o suprafață de 1.491.920 ha 2.477 m.p.. Acest pământ la rândul său, a fost repartizat, prin împroprietărire, unui număr total de 357.016 locuitori, iar alte peste 41.000 ha, prin embatic unui număr de 31.166 de locuitori.

Reforma agrară a afectat 1.739 de sate din cele peste 2.000 existente în acea vreme în Basarabia, în afara operațiilor de împroprietărire rămânând doar circa 300 de localități. În fiecare sat în care s-a realizat reforma agrară, s-a lăsat țăranilor o medie de 600 ha. Deși legea de reformă agrară pentru Basarabia a fixat suprafața de șase ha drept normă minimă a tuturor celor patru categorii de loturi, rezultatul a fost că loturi de 6 ha s-au lăsat aproape numai în județele Cahul și Bălți, pe când media generală a lotului de împroprietărire a fost de circa 3,2 ha, foarte mulți țărani obținând chiar mai puțin de un hectar.

În mod logic și firesc, reforma agrară legiferată de Sfatul Țării, nu a putut lăsa intactă nici suprafața celor 240.000 – 250.000 hectare de pădure din Basarabia, care făceau parte din fondul agricol particular și care, în noile condiții, trebuiau să servească cauzei de utilitate națională, fapt care s-a dovedit a fi extrem de complicat, generând numeroase dezbateri politice, ideologice, inclusiv conflicte de natură juridică.

Așa cum se știe, de rând cu agricultura și zootehnia, cu viticultura și horticultura, silvicultura a constituit, de-a lungul timpului, unul din domeniile de bază ale activității economice, precum și o bogăție și un mod de viață pentru majoritatea covârșitoare a populației din spațiul dintre Prut și Nistru, remarcându-se în special codrii Bâcului, formați din păduri virgine, exploatate periodic pentru exporturi peste Nistru, în guberniile Podoliei și Hersonului, regiuni lipsite de lemn. Cu timpul însă, așa cum pe bună dreptate aveau să constate consilierul tehnic al Directoratului de Agricultură din Basarabia, C. Filipescu, și șeful Statisticii agricole, Eugeniu N. Giurgea, „multe din acele păduri s-au tăiat, aproape fără nici o socoteală, așa că din această pricină și clima Basarabiei este o climă mult mai uscată decât cum era în trecut, pe de o parte, iar pe de altă parte, s-a micșorat mult această bogăție naturală, pe care o formau aceste păduri, ce ocupau mai mult nordul și mijlocul Basarabiei”.

Apoi, cu apariția drumului de fier, locomotivele consumau numai lemn, și astfel, exploatându-se încontinuu, fără replantări în loc, pădurile din Basarabia au fost distruse pe o scară întinsă. Tăierea metodică a pădurilor a cauzat pagube esențiale inclusiv agriculturii, expunând-o secetelor periodice. Pădurile care se mai întâlneau, la începutul secolului al XX-lea în Nordul Basarabiei erau compuse din esențe care cu rare excepții depășeau vârsta de 30 de ani.  Principalele esențe erau: fagul, mesteacănul, stejarul și nucul, acesta din urmă crescând atât izolat, cât și în păduri răspândite în toată Basarabia.

Despre situația pădurilor din Basarabia la 1896, comparativ cu suprafața lor la finele Primului Război Mondial, putem judeca după faptul reducerii lor de la 276.581 ha la 249.356 ha în 1919. Așadar, în decurs de 23 de ani se tăiaseră, fără a mai fi replantate, păduri cu o întindere de 27.195 ha sau câte 1.236 ha anual. Cel mai mult avusese de suportat jud. Chișinău, unde se tăiaseră circa 30.000 ha pădure. Situația respectivă se explica, pe de o parte, prin necesitățile de lemn destul de mari ale respectivului județ, iar pe de altă parte, prin apropierea liniei de cale ferată precum și prin cei câțiva kilometri de șosea existenți în cuprinsul județului, ceea ce facilita transportarea lemnului.

Urma județul Soroca, din care se tăiase circa 8.000 ha pădure. Exportul de lemn din cuprinsul acestui județ se efectua, în primul rând, în Ucraina, iar în rândul al doilea, pe apa Nistrului, până la Liman, unde era încărcat în vase, la Cetatea Albă sau la Ovidiopol, de unde era apoi transportat spre Odesa sau în alte părți.

Către sfârșitul primei conflagrații mondiale, suprafața ocupată de păduri în Basarabia reprezenta numai 6,9 % din suprafața totală a provinciei. Considerate după vârsta plantării lor, cele mai mari păduri din Basarabia aveau arbori cu vârsta între 5 și 10 ani, cele mai multe dintre ele fiind în județul Orhei, pe o întindere de 17.607 hectare, iar cele mai mici suprafețe atestându-se în județul Cetatea Albă, unde ocupau doar 5.580 ha. Pădurile cu arbori între 10 și 30 de ani se aflau, de asemenea, în județul Orhei, ocupând o suprafață de 35.215 ha, iar cele mai mici în județul Cetatea Albă, unde se întindeau doar pe 3.720 ha. În fine, păduri cu arbori mai bătrâni de 30 de ani se întâlneau în jud. Hotin, pe o întindere de 3.270 ha; în Soroca ocupau 1.099 ha, în Chișinău – 8.175 ha și în Ismail și Cahul – 1.090 ha.

În total, la finele Primului Război Mondial, în întreaga Basarabie erau 78.919 ha păduri cu arbori între 10 și 30 de ani și 13.625 ha, cu arbori de peste 30 de ani. Considerate din punctul de vedere al proprietății, pădurile din Basarabia aparțineau următorilor proprietari: 160.775 ha – particularilor; 45.780 ha – mănăstirilor străine; 26.705 ha – asociațiilor țărănești; 11.137 ha – statului; 4.955 ha – mănăstirilor naționale; Total – 249.352 ha.

Conform unor calcule aparținând consilierului tehnic al Directoratului de Agricultură din Basarabia, C. Filipescu, și șefului Statisticii agricole, Eugeniu N. Giurgea, suprafața pădurilor în raport cu teritoriul județelor s-a modificat în anii 1900-1919 în mod esențial, atestându-se o diminuare generală de la 7,4 la sută la 6,9 la sută. Cele mai semnificative reduceri s-au produs în județele Chișinău (de la 15,5 la 14,3 procente) și Orhei (de la 12,6 la 11,1 la sută) și doar în jud. Hotin s-a atestat o ușoară creștere a suprafeței pădurilor în raport cu teritoriul județului (de la 10,6 la 11,1 la sută).

Conform acelorași estimări, în anii 1873-1919, în toată Basarabia s-ar fi tăiat circa 100.000 ha pădure „în mod definitiv, fără a se mai replanta”, motiv pentru care C. Filipescu și Eugeniu N. Giurgea considerau că „este absolută nevoie de conservarea și tăierea sistematică a pădurilor după anumite planuri, pentru ca ele să nu se distrugă”. Chiar dacă insuficiența pădurilor era resimțită în întreaga Basarabie, diferența gradului de împădurire dintre zona agrogeografică a Basarabiei de Sud față de cea de Nord era de circa 1/3, media raportului dintre suprafața pădurilor și suprafața totală a Basarabiei nedepășind 6,9 procente; conform altor estimări, aceasta ar fi constituit doar 5,7 la sută..

Avându-se în vedere că cele mai multe păduri în Basarabia erau deținute de particulari, în anii imediat următori s-a decis că, „în ce privește pădurea, aceasta va trece asupra statului de urgență, deoarece cei mai mulți proprietari din Basarabia au distrus pădurile care le-au fost lăsate vremelnic în stăpânire”.

Mai grav chiar decât viticultura și horticultura, silvicultura a devenit la finele primei conflagrații mondiale, „cea mai nenorocită chestie în Basarabia”, prin faptul că „praf au fost făcute de cei mai mulți proprietari cărora li s-au lăsat pădurile în folosință, statul nefiind în putință a le lua în stăpânire și pază”.

Așa cum până la Primul Război Mondial pădurile făceau parte din fondul agricol particular, reforma agrară legiferată de Sfatul Țării nu putea să lase intactă nici suprafața celor 240.000 – 250.000 hectare de pădure care, în noile condiții, trebuiau să servească cauzei de utilitate publică și națională, expropriindu-se, în acest scop, un total general de 198.404 ha 5.986 m2 de pădure. Reforma în acest domeniu s-a dovedit a fi, însă, extrem de complexă și de complicată, generând numeroase dezbateri politice și ideologice contradictorii, inclusiv conflicte și procese de natură juridică.

Așa cum se știe, cu referire la reforma agrară din 1918-1924, în Basarabia s-au aplicat două legi: Decretul-lege publicat în „Monitorul Oficial” nr. 220 din 22 decembrie 1918, și Legea de expropriere publicată în „Monitorul Oficial” nr. 258 din 13 martie 1920. Conform art. 8 din Legea de reformă agrară pentru Basarabia, în proprietatea Statului urmau să treacă pădurile, în afară de cele ce făceau parte din proprietatea țărănească sau răzeșească. Altfel spus, în proprietatea Statului treceau toate pădurile, cu excepția celor ce aparțineau unor comune țărănești, răzeșești și 50 ha din proprietățile mănăstirilor locale, respectiv, circa 160.000 hectare de pădure din totalul celor circa 250.000 de hectare.

În expunerea de motive la Legea de reformă agrară pentru Basarabia se menționa că, prin prevederile art. 8 din lege, era înlăturată ambiguitatea prezentă în vechea redacție (fostul art. 11), care, „așezată fiind pe două principii, a adus mult rău țării, deoarece pădurile au fost distruse cu mai puțină milă de proprietarii actuali, decât de bolșevicii din 1917”. Cu toate acestea, chiar dacă Legea de reformă agrară pentru Basarabia din 13 martie 1920 a înlăturat ambiguitățile referitoare la păduri din decretul-lege din 22 decembrie 1918, dezbaterile și controversele în această privință au continuat cu aceeași intensitate. Astfel, pe de o parte, s-a insistat ca „în ce privește pădurea, aceasta va trece asupra Statului de urgență, deoarece cei mai mulți proprietari din Basarabia au distrus pădurile care le-au fost lăsate vremelnic în stăpânire” [35]. Pe de altă parte, însă, criticii reformei agrare au acuzat legiuitorii că în privința pădurilor, „ne găsim în fața unei legi de expropriere agrară”.

Cele mai severe critici au venit de la conservatorii progresiști care, în persoana parlamentarului Lascăr Antoniu, menționau că „ne găsim în fața unei legi de expropriere agrară” și nu de împroprietărire, dat fiind că „după normele care cârmuiesc această reformă socială, se expropriază pentru cauză de utilitate națională pământul cultivabil, iar nu pădurile, în măsura și condițiile stipulate, pentru a se spori întinderea proprietății rurale țărănești, prin vânzarea la sătenii muncitori de pământ”. Argumentul principal al conservatorilor progresiști în favoarea intangibilității pădurilor consta în faptul că „de nicăieri nu rezultă că se face exproprierea averilor particulare în favoarea Statului”, că prin acel drept „arbitrar” de expropriere a pădurilor și de trecere a lor în posesiunea Statului se aducea „o atingere la ideea unității de Stat – cu păduri prin expropriere – în Basarabia, față de cel din Regat și din Transilvania, în care Statul nu are dreptul de a-și însuși pădurile particulare”. În Transilvania, menționa Lascăr Antoniu, pădurile se expropriau pentru „binele obștesc”, însă acest lucru se făcea în favoarea țărănimii, nu a Statului.

În replică, ministrul Agriculturii și Domeniilor, Ion Mihalache, aprecia că „este un progres mare, pe care îl realizează reforma agrară a Basarabiei, când trece în proprietatea Statului acele păduri care mâine sau poimâine, respectându-se anumite condițiuni de administrație, să facă posibil accesul țăranilor cât mai lesnicios la aceste păduri”. Argumentul general invocat de ministrul I. Mihalache consta în faptul, că datoria oricărei reforme agrare este de a integra viața economică țărănească: „însemnează nu numai a da pământ țăranilor, ci a le crea posibilitatea de a pune în valoare acest pământ; cine are pământ, trebuie neapărat să aibă vite ca să-l cultive, și ca să aibă vite, trebuie să aibă și islaz, și ca să aibă și oarecare gospodărie, trebuie să aibă acces la pădure”. Este datoria oricărui parlament democratic, concluziona ministrul I. Mihalache, să facă posibil cu cele mai mari înlesniri, accesul țăranilor la păduri: „venindu-se cu legea de împroprietărire, nu trebuie să ne gândim numai la împroprietărirea imediată pe care o facem astăzi, ci pentru a evita o serie întreagă de exproprieri, e datoria legiuitorului să facă astăzi exproprierea nu numai a ceea ce trece în stăpânirea imediată a sătenilor, ci a crea posibilitatea dezvoltării economice a țăranilor”.

În consecință, în privința pădurilor din Basarabia, legea de reformă agrară a stipulat că acestea, „din proprietățile particulare trec în întregime în proprietatea Statului”, însă trecerea respectivă urma să se producă „atunci când se va găsi posibilă”. S-a specificat că nu vor fi socotite ca făcând parte din categoria pădurilor parcelele de pământ împădurit ale gospodăriilor țărănești, ale răzeșilor etc., cu o suprafață mai mică de șapte ha. Așadar, până la aplicarea prevederilor reformei agrare din 1918-1924, pădurile din Basarabia s-au aflat atât în proprietatea particulară a unor supuși români  (122.335 ha 0323 mp), cât și a unor străini sau neidentificați (5.118 ha 7.315 mp), iar exproprierea acelor suprafețe și trecerea lor în proprietatea Statului a generat numeroase procese judiciare, care s-au extins, practic, pe durata întregii perioade interbelice.

Judecând după informațiile conținute în fondul reformei agrare de la Arhivele Naționale din București, după legiferarea reformei agrare pentru Basarabia și până către începutul anilor ’30, „dosarul pădurilor” a urmat un traseu dificil și sinuos:

– Prin Jurnalul Consiliului de Miniștri din decembrie 1921 sub președinția lui Take Ionescu, s-au restituit pădurile proprietarilor particulari din Basarabia.

– Sub guvernul Alexandru Averescu, ministrul C. Garofild a creat o Comisie mixtă, compusă din reprezentanții Guvernului și ai proprietarilor, pentru soluționarea problemei pădurilor în folosul proprietarilor. Comisia respectivă a lucrat din decembrie 1926 până în ianuarie 1927. Prin ordinul din 13 februarie 1927, ministrul C. Garofild a dispus exploatarea de către particulari a unei disponibilități anuale de circa 3.000 ha de pădure.

– Sub guvernul liberal, ministrul Constantinescu a dat proprietarilor autorizații individuale de a tăia parcele mici de pădure. În 1928, președintele Consiliului de Miniștri, Vintilă Brătianu, ca urmare a Memoriului primit de la prof. G. Jèse, a dat dispoziție ministrului C. Argetoianu să studieze în detaliu chestiunea pădurilor.

– În Memoriul său din 21 aprilie 1929 prezentat ministrului Agriculturii și Domeniilor, I. Mihalache, subsecretarul de Stat Virgil Potârcă a evaluat pădurile particularilor la suma de șase mlrd. 400 mln. lei, propunând în calitate de soluție a problemei respective acordarea pădurilor spre exploatare proprietarilor pe un termen de zece ani (sub guvernul Iuliu Maniu).

– Sub guvernul G. Mironescu, la 23 ianuarie 1930, Delegația Economică a însărcinat Ministerul Agriculturii și Domeniilor să soluționeze întreaga chestiune a pădurilor în favoarea proprietarilor.

– Sub guvernul N. Iorga a fost creată o Comisiune mixtă sub președinția prof. V. Cădere, compusă din reprezentanții guvernului și cei ai proprietarilor. Comisiunea respectivă a stabilit că Statul urma să plătească o indemnizație specială în rentă de expropriere.

Conform calculelor efectuate, prețul total aferent pădurilor expropriate, la prețul mediu unitar de 1.000 de lei, însuma cifra de 190.547.800 lei, din care s-a dedus prețul aferent al pădurilor expropriate de la:

– supușii străini, plătiți după regimul de favoare – 9.376.200 lei;

– mănăstirile străine, plătite pentru crearea fondului prevăzut de art. 44, administrat de Minister – 25.868.400 lei;

– instituții de stat, care plată era lăsată în suspensie – 6.192.900 lei;

de la instituții și persoane morale – 18.762.700 lei.

Așadar, un total de 60.200.200 lei, rămânând 130.347.600 lei drept preț pentru pădurile expropriate de la persoanele particulare.

În consecință, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniștri, Guvernul a autorizat Ministerul Agriculturii și Domeniilor să încheie cu reprezentanții proprietarilor o tranzacție în sumă de 650.000.000 de lei în rentă de expropriere. Acea sumă reprezenta 200.000.000 lei hârtie sau trei la sută din valoarea la care, anterior, subsecretarul de Stat Virgil Potârcă evaluase pădurile expropriate ale particularilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*



Liniștea dinaintea furtunii

Click aici pentru film




de Stefan Popa Popa' s








  • PARTENERI