Curtea Domnească de la Gherghița (jud. Prahova)

Aflându-se în centrul Țării Românești de la 1550, orașul Gherghița își desăvârșește rolul său național prin faptul că au fost emise de aici acte domnești importante. „Și pe aici a trecut Mihai Viteazul, iar tatăl său, Pătrașcu cel Bun, a judecat pricinile dintre săteni.” Cu asta se laudă mai nou țăranii din Gherghița (jud. Prahova). În urma unor săpături ce au avut loc „la doi pași” de biserică, în curtea școlii, arheologii au găsit rămășițe ale unei curți domnești. Astfel au ieșit la iveală morminte, resturi de ceramică și chiar bijuterii. De mai bine de zece ani arheologii căutau la Gherghița urmele trecerii lui Mihai Viteazul. Eforturile lor au dovedit faptul că și de la Gherghița s-a condus țara, pe la anul 1554. Se spune că la Gherghița, curtea domnească era legată printr-un tunel subteran cu albia râului Prahova, pentru ca Mihai Viteazul să se poată retrage, în cazul unui atac. Dar deocamdată, aceasta e doar o legendă. Arheologi de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, sub coordonarea prof. dr. Ştefan Olteanu, ce au intervenit, au descoperit, în comuna Gherghiţa, o casă domnească, datată la jumătatea secolului al XVI-lea, care se pare că a aparţinut domnitorului Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul. „…dincolo de fundaţia de pe vremea lui Mihai Viteazul s-a mers mai adânc pe nişte fundaţii datate de un mormânt cu monedă de pe vremea lui Pătraşcu cel Bun (1530)”, a declarat directorul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.

În 17 mai 1554, Pătraşcu Vodă, oficial considerat tatăl lui Mihai Viteazu, a emis un act de judecată în care arăta că a fost scris în Scaunul Gherghiţei, funcţia de Scaun al Ţării Româneşti presupunând atât creşterea în importanţă a oraşului, cât şi în ceea ce priveşte atribuţiile de judecată pentru aria jurisdicţională foarte întinsă, după cum se constată din documente. Luând în considerare faptul că Pătraşcu Vodă era prezent foarte des la Gherghiţa (între 1554 şi 1556 el a emis din Scaunul de la Gherghiţa 7 acte), comparativ cu situaţia anterioară, când într-un secol şi jumătate s-au emis doar 9 acte, împreună cu ridicarea la rangul de Scaun al oraşului Gherghiţa şi organizarea conducerii oraşului prin menţionarea judeţului şi pârgarilor, este exprimată evoluţia la cote superioare a oraşului şi lărgirea atribuţiilor sale juridice, ceea ce a presupus din partea domniei şi a organelor judiciare o oarecare permanenţă în oraş. Este posibil ca în acele împrejurări să se fi luat măsura de construire în Gherghiţa a unei clădiri necesare realizării actului de justiţie (pârgar însemna reprezentant al comunității – în general „om bun și bătrân” – respectiv consilier: era varianta română pentru ceea ce saşii aveau în Germană „burger”).

De aici, din Scaunul Gherghiței, domnitorul Mihai Viteazul a emis cele 27 documente din anul 1596, potrivit monografiei localităţii. Aici au fost descoperite moneda din anul 1530, dar și obiecte de podoabă şi vase ceramice, Clădirile Curţii Domneşti de la Gherghiţa se pare că se întindeau pe o suprafaţă de două hectare. Şeful şantierului arheologic susţine că arheologii au descoperit la Gherghiţa fundaţii de piatră încastrate în mortar, datând de la mijlocul secolului al XVI-lea (pe vremea când pereții se făceau din paiantă, din lemn și pământ). Aceste descoperiri sunt puse în legătură cu un act de pe vremea lui Pătraşcu cel Bun, act despre care se spune că a fost scris „în scaunul oraşului Gherghiţa”. „Asta înseamnă că aici era o instituţie juridică teritorială unde se judecau procesele din această zonă care însuma, după cercetările de până acum, 20 de sate”, au mai afirmat specialiștii.

Eugen Gherga pe blogul său ne prezintă o ipoteză interesantă asupra acestei locații cu importante valențe istorice. Astfel, acesta declară faptul că reşedinţa de vară a domnitorilor din Dinastia Basarabilor – de la Mircea cel Bătrân, la Mihai Viteazu – aflată la Gherghiţa, deseori a funcţionat şi ca Scaun al Ţării Româneşti. De exemplu, nepoţii lui Vlad Călugărul – care a fost nepot al lui Mircea cel Bătrân – s-au îngrijit de Gherghiţa: după ce Vodă Radu de la Afumaţi s-a luptat în 1522 cu otomanii la Gherghiţa, Vodă Vlad Înecatul (1508-1532), care a domnit din 1530, a pus 12 boieri să hotărnicească „ocina domnească din Gherghiţa”, ca dar al „domniei mele oraşului domniei mele care se cheamă Gherghiţa” (privilegiul era dat orăşenilor Gherghiţei care aveau folosinţa hotarului, dar peste ei se suprapunea stăpânirea domnească. În 17 martie 1534, Vodă Vlad Vintilă – nepot al Gherganei Rada şi al marelui pârcălab Gherghina – fost jude în Buzău, a întărit Gherghiţei hotarul moşiei târgului „ca să fie ocină şi de ohabă”, el cumpărând satele din jur şi alipindu-le ocolului oraşului.

Căpitanul Deli Gheorghe era comandantul gărzii de elită a domnitorului Mihai Viteazu în Gherghița. La Gherghiţa – la fel ca şi la Târgşor, Târgul de Floci, Bucureşti, ş.a. – erau garnizoane formate din „călăraşi” (oşteni aflaţi în serviciu permanent – şi în timp de pace), căci Gherghiţa era unul din centrele militare importante ale Țării; din secolul XVI în acele centre au început să se stabilească tot mai des cadre militare, inclusiv mercenari. La Gherghiţa în 1596 Mihai Viteazu i-a învins pe otomani, dar atunci localității i s-a dat foc, fiind arsă. Interesant este că începuturile domniei lui Mihai Viteazu au fost strâns legate de Gherghiţa, explicaţia fiind aceea că vodă era însurat cu Ghergana Stanca din 1583 (când Petru Cercel luase puterea Ţării Româneşti). Era în perioada de dinaintea începutului carierei politice a lui Mihai, care după moartea lui Petre Cercel s-a anunțat ca fratele aceluia. Acea prezenţă a marelui vodă la Gherghiţa presupune fără îndoială existenţa unui sediu rezidenţial unde se desfăşurau activităţile judiciare şi administrative în general; este posibil ca el să fi folosit în acel scop construcţia lui Vodă Pătraşcu cel Bun dacă, într-adevăr, acela şi-a construit sediul în locul unde acum se află curtea Şcolii din Gherghiţa. Este de precizat, de asemenea, faptul că despre o cetate la Gherghiţa, cum au spus de unii istorici, nu poate fi vorba. În 2012, Academia Română a consemnat în „Istoria românilor” următoarele: „Datorită unor condiţii defavorabile – devieri sau abateri de trasee comerciale, campanii militare, acaparări de boieri, strămutări de vatră – anumite centre au început să decadă încă din secolul XVI: Gherghiţa, Oraşul de Floci, Târgşor, etc”.

După Vodă Mihai Viteazu – care a restaurat reşedinţa domnească de mari dimensiuni din Gherghiţa ce exista din timpul înaintaşilor săi / arsă însă ulterior lui într-un incendiu – strălucirea Gherghiţei ca scaun judiciar a pălit (în 12 V 1603, preotul Murgoci din Gherghiţa a vândut „ocina orăşenilor” din Gherghiţa Mănăstirii „Sf. Nicolae”, iar după 5 zile domnitorul Radu Şerban – ridicat cu ajutorul Buzeştilor – a consfiinţit proprietatea Mănăstirii şi asupra viilor din Dealul Urlaţilor, avute de ea din timpul lui Mihai Viteazu); apoi, cele 2 acte din 6 VI 1622 scrise în Gherghiţa au reprezentat mai degrabă un ecou întârziat al predării oraşului de către noua domnie (fiul Nicolae 1584-1627 al Stancăi şi al lui Mihai Viteazu).

Cum s-a constatat în cercetările arheologice, construcţia din Gherghiţa a fost demolată, piatra scoasă până la fundaţie – poate ca urmare a reacţiei unor categorii sociale în frunte cu noul domn, ca nemulţumire faţă de politica internă a fostului Vodă al unirii. Despre ruine, Nina Gheorghe – coordonatoarea şantierului arheologic – a afirmat în 2009: „Ansamblul conţine o locuinţă, o parte din cimitir şi veranda unde s-au ţinut procesele judecate de Mihai Viteazu”. Academia Română a consemnat în 2012 în „Istoria românilor”: „În Ţara Românească a apărut „palanca”, bazată pe întărituri din buşteni şi şanţ. Pentru orăşenii din Gherghiţa, care pe vremea lui Mihai Viteazu era socotită „scaun” domnesc şi chiar reşedinţă a ţării, Radu Şerban a cumpărat satul Cuciul, pe moşia căruia, la 5 km de Gherghiţa, la confluenţa Teleajenului cu Prahova, înainte de 25 VI 1605 „am făcut însumi domnia mea palancă şi am cumpărat însumi domnia mea ca să fie moşie oraşului dă să se păzească orăşenii ce sunt la Gherghiţă pre dânşii”. Cum oraşul avea o poziţie strategică pe „Drumul Teleajenului” şi fusese distrus de tătari în vremea bătăliei din 1602, pe lângă palancă Radu Şerban a înfiinţat – după 1605 – din rândul orăşenilor şi căpitănia de călăraşi de la Gherghiţa. Dacă palanca nu a rezistat în ianuarie 1611 oştilor lui Gabriel Bathory, fiind „spartă”, iar orăşenii nevoiţi să se retragă „la siliştea lor la Gherghiţa”, în schimb slujitorii de la Gherghiţa s-au menţinut tot secolul XVII ca o unitate importantă de călăraşi”.

Matei Basarab (1580 – 1654; descendent al Craioveştilor) a ctitorit în Gherghiţa o Biserica Domnească închinată Sfântului Procopie luptătorul – în amintirea biruinţei de la Nănăşiori – el şi dăruind îngrijitorului ei, căpitanul Iancu din Gherghiţa, moşia Micşeneşti. Este de știut că aromânii l-au apreciat foarte mult pe Sf. Procopie din Schitopolis – capitala Decapolis, pe partea dreaptă a Râului Iordan, între Lacul Galileea și Marea Moartă – martirizat de Romani în 7 VII 303

În 1655 – când a fost cea mai mare răscoală Medievală din Ţara Românească – răsculaţii tocmai la Gherghiţa au ales în 15 VI un nou domnitor, cu îndeplinirea tuturor formelor Tradiţionale (vechiul simbolism al aşezării domneşti – de Scaun Valah – marca încă populaţia) şi acela şi-a luat rolul în serios. Cronicarul Miron Costin – martor al vremii – a arătat că răsculaţii, în locul lui Constantin Şerban „au rădicat domnu pe Hrizica Vodă anume şi i-au pus surguciu în capu. Îndată acel Hrizica Vodă a răpedzit în toată Ţara Muntenească, dându ştire că den mila lui Dumnedzău a stătut domnu Ţării Româneşti; de sârg să se strângă ţara la dânsul” (Hrizea Vodă a fost executat la Târgovişte în 27 III 1657). Deoarece Vodă Mihnea III al Ţării Româneşti s-a răzvrătit faţă de Imperiul Otoman, în 1660 hanul din Crimeea a primit de la sultan o scrisoare cu porunca de a merge cu 40 mii de Tătari având libertatea de a jefui după plac:  „Distrugeţi şi devastaţi populaţia şi ţara şi gustaţi belşugul prăzilor de acolo”. Istoricul otoman Evlia Celebi (care în acel an a ajuns şi la Timişoara) a scris în „Cartea călătoriilor”: „Am ajuns la Gheorghiţa. Oraşul acesta l-am înconjurat după rugăciunea de seară şi – într-un atac nocturn – fără ca să fi putut ieşi nimeni din casă, am luat șapte mii de robi. Când trecurăm prin Gughiţa / Goghiţa – adică zona înconjurătoare Gherghiţei – luarăm trei mii de robi de prin dealurile de acolo, însă şi dintre tinerii noştri viteji au suferit martiriu 70; rămăşiţele lor pământeşti le-am trimis în Crimeea”. Cu numai câteva acte scrise încă în Gherghiţa în secolul XVII (în 1674 la Mănăstirea Lavra din Muntele Athos / Macedonia, pe Liturghierul scris de Sf. Sava, diaconul Simion din Gherghiţa şi-a lăsat o însemnare) a dispărut funcţia de Scaun de judecată jurisdicţională a sa, de altfel, acel secol aducând totodată şi începutul declinului oraşului la nivelul aşezării rurale, aşa cum a rămas cunoscut din documentele ulterioare, iar spre sfârşitul secolului, Gherghiţa a decăzut definitiv în favoarea Ploieştiului, intrând apoi, la 19 V 1765, în proprietatea Mitropoliei Ţării Româneşti. Academia de Ştiinţe din St. Peterburg a realizat în 1774 o hartă, pe care e poziţionată Gherghiţa.

Aromânul Dimitrie Bolintineanu a închinat Gherghiţei un poem având exact acest nume:

„Gherghița”

„Pe o vale-ntinsă, luna de prin nori
Varsă valuri d-aur peste luptători.
Unii-n somnul dulce sufletele lasă,
Alţii-nşeală timpul bând voioşi la masă,
Alţii-nfrână caii, spăl armele lor
Sau revarsă-n noapte doine dulci de dor.
Dar Vlăduţă-Vodă stă sub cort şi spune
Vorbe de mirare doamnei sale june
„Fiecine cată tronul domnitor
Şi străinu-i face mână d-ajutor.
Poate că să-nvingem armia Maghiară,
Însă vom aduce pacea dulce-n ţară?
Noi neavând putere, Turcii-ntărâtăm
Şi cu chipu-acesta ţara o trădăm!”
Zice… Cum un şarpe ce, călcat, se-nalţă,
Doamna, turburoasă, capul său realţă.
Arde-n frumuseţe, viaţă şi mânie,
Ca un arc în ceruri printre vijelii!…
Ochii-i plini de lacrimi şi langor ceresc,
Într-un râu de patimi se re-nvieţuiesc
„Când al nostru suflet înrobit se-nchină,
Orice cuget nobil ni se pare crimă.
Forţa sufletească, foc dumnezeiesc,
Să nu se măsoare pe lut omenesc!
Vulturii ce-atacă tauri cu turbare
Măsură curajul cu-a lor turmă mare?
Tu-ţi ascunzi cu-aceasta slăbiciunea ta;
Moartea nu se cade spaima ţie a-ţi da!
Cela ce de moarte se codeşte foarte,
Poartă-n al său suflet semn amar de moarte.
Astfel muritorul ce-anii grei insult,
La numirea morţii tremură mai mult.
Să dorească viaţa robul ce roşeşte,
Când să fie liber inima-i gândeşte!
Cei bravi nu vor viaţa când pe muritori
Ea nu varsă dulce drăgălaşe zori!
Fenixul, se zice, când îmbătrâneşte,
Se-nconjoară-n flăcări şi se-ntinereşte.
Astfel nasc Românii chiar prin moartea lor,
Căci ei sunt din neamul celor ce nu mor”.
Zice. Cerul nopţii luce sub lumină.
De discursul doamnei, domnul se-ndivină.
Dă semnal de luptă… bate pe Maghiar
Şi cu moarte-l sparge până la hotar”.

Gherghiţa a ajuns să găzduiască în chiliile sale din Malamuc – ale Mănăstirii Gherghiţei cu hramul „Sfântul Nicolae”, de pe malul drept al Râului Prahova – filantropicul ospiciu „Balamuci” pentru bucureştenii dezechilibraţi mintal, fiind introdus astfel acel cuvânt pentru aşezământul nebunilor în vocabularul român. În 1870, promontoriul de acolo a cedat datorită eroziunii provocată de Râul Prahova şi zidurile Mănăstirii s-au prăbuşit, câteva icoane valoroase fiind salvate şi păstrate azi în Biserica Malamuc, ce are hramul a doi Sfinţi: Nicolae (6 XII) şi Haralambie (10 II). Este de remarcat faptul că în anul 1963, etnologul Nicolae Constantinescu de la Universitatea Bucureşti a indicat portul Malamocco al Veneţiei în corelare cu Malamuc.

În 1884, moşia Gherghiţei făcea parte din duzina de moşii seculare a Domeniilor Coroanei (cu aşezările Gherghiţa, Balta Doamnei, Belciug, Ciumaţi, Curcubeu, Fânari, Independenţa, Lacul Turcului, Merii Petchii, Olari, Sudiţi şi Ungureni), având ca teren 5197 de hectare, dintre care 1689 hectare de codru şi 3508 hectare de câmp. În prezent, de comuna Gherghiţa (jud.Prahova) aparţin satele Independenţa, Malamuc şi Ungureni. În comuna Gherghița se află două situri arheologice și trei monumente istorice de arhitectură de interes național. Siturile sunt cel de „la Târg” (în vatra satului Gherghița), cu urme de așezări din neolitic și din secolele al IX-lea–al X-lea; și cel de „la Cercelata” cu așezări din eneolitic (cultura Gumelnița), Epoca Bronzului și secolele al IX-lea–al X-lea, ambele în satul Gherghița. Monumentele de arhitectură sunt biserica „Sfântul Dumitru” — de Piatră (1705, refăcută în 1802 și 1888); biserica „Sfântul Procopie” — Domnească (1641, refăcută în 1895) ambele din satul Gherghița; și biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1790), strămutată din Transilvania, aflată în cimitirul din satul Ungureni. În rest, alte trei obiective din comună sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Prahova ca monumente de interes local. Două dintre ele sunt situri arheologice, ambele aflate la Independența — unul aflat la „Malul Roșu”, cuprinzând așezări din secolele al X-lea–al XI-lea și din secolul al XIV-lea; și situl de „pe Maidan” cu două așezări similare, plus una din perioada Halstatt. Cel de al treilea, clasificat ca monument memorial sau funerar, este crucea de pomenire din piatră (1630, 1675) din curtea lui Ion Giuroiu din satul Gherghița.

Pentru călători, un drum până în aceste locuri pline de istorie, poate aduce o adevărată revelație, dar și bucurie și liniște sufletească.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*