Este cunoscut faptul că un grup numeros de evrei din Iași a fost supus unor violențe iar unii dintre ei au fost uciși prin împușcare în zilele de 29 și 30 iunie 1941. Mulți dintre supraviețuitori, unii fiind deja răniți, au murit în condiții inumane de transport, până la destinațiile Călărași și Podul Iloaiei, în cele două trenuri denumite „trenurile morții“. Prin amploarea și prin numărul de morți rezultat, este cel mai mare pogrom asupra unor etnici evrei desfășurat pe teritoriul României, din toate timpurile. Nu despre vinovăția unor autorități române sau germane vom discuta acum.
Vom demonstra faptul că redactorii Raportului Final au indus în eroare opinia publică românească și internațională, prin prezentarea falsă a numărului de 14.850 (fix paisprezece-mii-opt-sute-cincizeci, nici unul mai mult sau mai puțin) de victime în urma evenimentelor din 29-30 iunie 1941, cunoscute ca „Pogromul de la Iași“.
Conform unor date statistice ale vremii, la prelucrarea cărora au participat atunci și vreo două mii de evrei, acceptate ca fiind valide și de către cercetătorii I.N.S.H.R. „E.W.“, în realitate, numărul victimelor din iunie 1941 nu poate depăși 3.468 de evrei uciși și morți la nivelul județului Iași.
În studiul nostru am luat ca reper central „Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România“, publicat la Iași, Editura Polirom, 2004. Președintele Comisiei a fost Elie Wiesel, de aceea el este cunoscut și ca Raportul Final „Elie Wiesel“ (denumit în continuare Raport Final „E.W.“).
Menționăm faptul că acest Raport Final „E.W.“ nu a fost adoptat niciodată de Parlamentul României și nici asumat de vreun Guvern al Statului român. Deci el nu are valoarea unui document de Stat și nici nu are autoritatea unei legi sau a unui act normativ.
Președintele Ion Iliescu afirma în mod oarecum corect: „Dintre evenimentele cele mai grave menționăm pogromul de la Iași, din iunie 1941, când au pierit câteva mii de evrei.(…) Raportul Comisiei va fi prezentat peste câteva săptămâni, la o reuniune a Comisiei, la București. Documentul va constitui baza întregii activități de continuare a investigării acestui tragic fenomen și de informare a opiniei publice, în special a tinerei generații“ (citat din „Alocuțiunea Președintelui României, domnul Ion Iliescu, la reuniunea consacrată comemorării Zilei Holocaustului în România – 12 octombrie 2004“, Raport Final „E.W.“, p. 8).
Așadar, însuși președintele Ion Iliescu, care avizase constituirea Comisiei „Elie Wiesel“, a precizat că în evenimentele de la Iași au murit „câteva mii de evrei“ (nicidecum 14.850) și că Raportul Final „E.W.“ elaborat în anul 2004 „va constitui baza întregii activități de continuare a investigării acestui tragic fenomen“.
Deci, Raportul Final „E.W.“, care sună mai mult a sentință definitivă și irevocabilă, nu este decât un Raport Preliminar al cercetărilor viitoare privind „holocaustul din România“. Altfel, dacă Raportul Final „E.W.“ ar fi conținut concluziile finale privind fenomenul „holocaustului din România“, nu se mai justifica înființarea din anul 2005 și funcționarea – în condiții de legalitate discutabile – timp de 16 ani a Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ (I.N.S.H.R. „E.W.“).
Regretabil este faptul că nici una dintre datele aproximate, avansate în Raportul Final „E.W.“, nu a fost corectată sau măcar apropiată de o dată precisă, după 15 ani de „cercetări asidue“ ale I.N.S.H.R. „E.W.“, plătite de la Bugetul de Stat al României. În mass media circulă, an de an, un veritabil folclor, amplificat până la hiperbola literară, privind numărul victimelor „Pogromului de la Iași“.
În spațiul public românesc s-a inoculat în mod eronat ideea că abordarea critică a datelor și informațiilor expuse în Raportul Final „E.W.“ ar constitui o infracțiune. Pe post de sperietoare pentru istoricii și cercetătorii români se află prevederile O.U.G. nr. 31/2002, art. 6, alin. 1): „Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă“. Dar O.U.G. nr. 31/2002 nu conține prevederi referitoare la vreo infracțiune, în cazul comentariilor aduse unor texte din Raportul Final „E.W.“, care nu poate fi decât cel mult o bază de lucru pentru cercetarea „holocaustului din România“. A indica niște date eronate utilizate de istoricii Comisiei Internaționale și de cei ai I.N.S.H.R. „E.W.“, inclusiv despre problema holocaustului, nu poate să constituie o infracțiune de negare, minimalizare etc., a holocaustului, ci un act de reabilitare a unui adevăr istoric.
În aceste condiții, dorim să venim în sprijinul cercetătorilor Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, cu argumente științifice indubitabile descoperite chiar în publicațiile acestei instituții guvernamentale și în arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România (C.S.I.E.R.).
„Pogromul de la Iași“ între adevăr și mistificare
Vom demonstra faptul că „pogromul de la Iași“ a generat un număr total de maxim 3.468 de evrei uciși și morți în urma tratamentelor aplicate, contrar legendei falsificate începând de la „câteva mii“, „5.000 pînă la 6.000“, „8000“, „cel puțin 12.000“, „peste 12.000“, „peste 13.000“, „14.850“ și ajungând la „cca.15.000“ de evrei uciși.
Dintr-un total de 424 pagini, Raportul Final „E.W.“ alocă „pogromului de la Iași“ numai 7 (șapte!) pagini – de la 118 la 124. Fără nici o explicație suplimentară, la pagina 124 se conchide în mod abrupt: „În total, în timpul pogromului de la Iași au fost uciși 14.850 de evrei. S.S.I.-ul românesc a făcut cunoscut că 13.266 de evrei au murit, în timp ce cifra avansată de Comunitatea evreiască era de 14.850. În august 1942, armata de la Iași care recruta forță de muncă a raportat că nu a găsit 13.868 de evrei“.
Despre raportul „armatei de la Iași care recruta forță de muncă“, din august 1942, preferăm să discutăm detaliat și aprofundat într-o altă lucrare, mai ales că nu l-am găsit în formă integrală. Ar necesita prea mult timp și spațiu, în condițiile în care cercetătorii Comisiei au indus ideea lipsei de credibilitate sau au ignorat majoritatea documentelor emise de autoritățile românești cu privire la aceste evenimente.
De unde a apărut acest număr de 14.850 de victime?!
Este inexplicabil că editorii Raportului Final – Tuvia Friling (Arhivele Statului, Israel), Radu Ioanid (Muzeul Memorial al Holocaustului din S.U.A.) și Mihail E. Ionescu (Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară și primul director al I.N.S.H.R. „E.W.“) – să expună, pe numai 7 pagini, ceea ce ar constitui cea mai serioasă dovadă privind uciderea în masă a unor evrei pe teritoriul României. În locul probelor documentate cu acribie științifică, editorii Raportului au preferat preluarea unei fabulații difuzate în anul 1946 de Matatias Carp, ducând în derizoriu un subiect marcant al comunității evreiești din Iași.
În CARTEA NEAGRĂ, Suferințele evreilor din România, 1940-1944 (vol. I, Atelierele Grafice, SOCEC & Co, S.A.R., București, 1946), la pag. 25, Carp afirma: „În zilele de 29 și 30 Iunie 1941, au fost omorâți la Iași, la chestura de poliție, pe străzi și în case, de către polițiști și soldați, români și germani, câteva mii de evrei“. Matatias Carp prezenta în nota explicativă de la subsolul paginii: „Cifra exactă nu a fost stabilită. Din declarațiile unui ministru din guvernul român de după 23 August 1944 (I. Hudiță), primul care a vizitat Iașii după armistițiu, rezultă că pogromul dela Iași și din trenurile morții, au produs peste 12.000 victime“.
Același autor, în vol. II al CĂRȚII NEGRE, din anul 1948, avea să conteste această cifră avansată tot de el, catalogând-o „legendă povestită“.
Deci peste numai doi ani, Matatias Carp afirma la pag. 13 a volumului al II-lea din CARTEA NEAGRĂ, subintitulat „Suferințele evreilor din România, în timpul dictaturei fasciste, 1940-1944“ (vol. II-A, Pogromul dela Iași, Societatea națională de Arte Grafice «Dacia Traiana», București, 1948), cităm: „Nu se va cunoaște niciodată numărul exact al victimelor progromului de la Iași. Chiar dacă nu este de 12.000 cât povestește legenda, desigur însă că întrece cu mult jumătatea acestei cifre. Dosarul judiciar al pogromului a stabilit cifra de 8.000 de morți“.
După război, la Parchetul Curţii din Bucureşti, Cabinetul Criminalilor de Război, în temeiul Legii nr. 291/1947 privind urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de crime de război, împotriva păcii ori umanităţii, la 5 iunie 1948 a început „Procesul masacrelor din Iaşi“, în timpul căruia au fost judecate 57 de persoane: 8 cadre de comandă din cadrul Armatei, prefectul judeţului Iaşi, primarul oraşului, 4 militari, 22 de gardieni şi 21 de civili. La 26 iunie 1948 a fost publicată sentinţa“ (Gheorghe Voicu; I.N.S.H.R. „E.W.“, Pogromul de la Iaşi. 28-30 iunie 1941 – prologul Holocaustului din România, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 142-143).
Deși Matatias Carp prezintă multe date din Procesul penal al pogromului, acesta nu prezintă nici un extras din dosarul judiciar unde s-a stabilit și probat „cifra de 8.000 de morți“ sau un alt număr de morți.
Procesul masacrelor din Iași – analiza declarațiilor martorilor principali
În privința Dosarului procesului penal din anul 1948, este evident că Matatias Carp a avut acces la acesta, din moment ce prezintă în volumul al II-lea al CĂRȚII NEGRE mai multe depoziții ale martorilor și acuzaților din proces, precum și un „Extras din decizia nr. 2.628 din 26 iunie 1948 a Curții București, Secțiunea I penală (Dos. Nr. 2.946/1948)“ (cf. Matatias Carp, op. cit., pp.157-158).
Mai mult, martorii de la Serviciul de Salubritate răspund în fața acuzatorului public, la întrebarea privind justețea numărului de 254 de cadavre descoperite în Cimitirul Israelit din Iași. Aceste interogatorii, desfășurate în anul 1945, ne dezvăluie adevărul crud că numai 254 cadavre ar fi fost înhumate acolo în iunie 1941 și dezgropate cel mai probabil după război.
Martorul Vlad Marievici, fost șef al Serviciului Salubrității la Primăria Iași, audiat în ziua de 21 iulie 1945, a declarat: „Asupra faptului de care mă întrebați, dacă cifra de 254 de cadavre ce sunt îngropați în cimitirul Israelit este cea justă, eu cred că nu, și această credință mi-o întemeiez în primul rând pe comunicatul dat imediat, care menționa un număr de 500 de iudeo comuniști și apoi ceiace am văzut eu în Curtea Chesturii și în Aleia Alexandri când mi-am făcut convingerea că sunt mai mult de 500 de cadavre“ (Matatias Carp, op. cit., vol. II, p. 144).
Dar „mai mult de 500 de cadavre“ nu înseamnă, în nici un caz, 14.850 de cadavre!
Șeful Salubrității ieșene a expus faptul că, în ziua de Duminică, 29 iunie 1941, a fost solicitată o singură mașină pentru deplasarea unui număr nespecificat de cadavre din curtea Chesturii la Cimitirul Israelit: „Într-adevăr, pe la orele 11 a venit un sergent cu un jandarm, cerând o mașină închisă. Eu am dat această mașină și șoferul mi-a spus după aceia pe la ora 2, când s-a întors. că a dus cadavrele la Cimitirul israelit din Curtea Chesturei. Nu rețin numele șoferului. (…) Luni 30 Iunie 1941, am venit ca de obiceiu la serviciu și imediat am primit ordin telefonic de la Chestură să mă prezint cu tot utilajul de transport, la Chestură, atât camioane cât și căruțe. (…) Au fost puse atunci la dispoziție patru camioane și 24 de căruțe din Depoul Sărăriei. Nu am auzit că au fost îngropate cadavre în altă parte decât la Cimitirul Israelit. Știu că în mod absolut izolat niște căruțe de a Primăriei de la Depoul Abator, din ordinul Comisiei 5-a, cel puțin așa s-au justificat ei, ar fi dus un număr de 9 cadavre la vărsătoarea Bularga, cadavre care au fost ridicate de o mașină a Primăriei și duse la Cimitirul Israelit“ (cf. Matatias Carp, op. cit., vol. II, p. 143).
Nici un judecător serios, respectând actul de justiție, nu ar fi luat în calcul alegația unui martor care se contrazice în propria declarație din anchetă.
Martorul Marievici afirma în mod mincinos: „La Chestură în dimineața de luni nu am fost lăsat să intru în curte“, dar câteva fraze mai jos expunea: „Mai adaug că am văzut și eu gardul prin care am sărit în curtea construcțiilor din aleia Alexandri. Cum era acolo un morman întreg de cadavre am întrebat … “. Pentru a sări gardul din fundul curții Chesturii spre Aleea Alecsandri, Marievici trebuia să fi intrat în curte.
Depoziția martorului Vasile Spinosu, fost șofer la Serviciul Salubrității din Primăria Iași, audiat în ziua de 26 iulie 1945, conține: „…apoi ceiace am văzut eu în Curtea Chesturii și în Aleia Alexandri când mi-am făcut făcut convingerea că sunt mai mult de 500 de cadavre mi-am dat seama că sunt mai mulți morți decât 254 cât mi se spune că au fost îngropați în Cimitirul Israelit“.
Ce a văzut Vasile Spinosu în Curtea Chesturii, în dimineața zilei de 30 iunie 1941, aflăm tot din depoziția lui de martor: „Ne-am dus la Chestură unde Marievici a intrat înăuntru și după 10 minute a venit și ne-a spus că eu să mă duc să aduc salopete dela morgă, iar celorlalte mașini le-a spus ca să intre în curte. Dela morgă am venit și am intrat și eu în curtea Chesturei. În curtea Chesturei erau cadavre clădite ca o stivă de lemne pe o lungime de vreo patru, cinci metri și pe o lățime de un metru. În dreapta, lângă poartă erau unii care mai trăiau însă schilodiți și masacrați în mod barbar“ (Matatias Carp, op. cit., vol. II, p. 145).
Așa cum s-a probat în procesul penal din anul 1948, au intrat dimineață 3 camioane și au încărcat câte un transport de fiecare, apoi camionul lui Vasile Spinosu a cărat cadavrele din curtea Chesturii în opt transporturi. Spinosu a mai văzut un singur transport al unui alt camion condus de Grimacolschi pe ruta către Cimitirul Israelit. Atunci se pot număra cu aproximație cadavrele transportate din curtea Chesturii în ziua de 30 iunie 1941.
Spinosu a declarat: „Eu am făcut opt transporturi la Cimitirul Israelit fiecare transport cca. 20-30 de persoane. (…) Eu cu mașina mea nu am dus cadavre decât la Cimitirul Israelit. (…) Deasemenea nu am mai văzut pe traseul acesta (Chestură-Cimitirul Israelit – n.n.) un alt camion, făcând transporturi de cadavre – afară de un singur transport făcut de șoferul Grimacolschi Ion. Ori după cum am spus, la salubritate se prezentase patru camioane pe care le-am văzut totuși încărcând morți pe străzi“ (Matatias Carp, op. cit., vol. II, p. 145).
Spinosu a făcut opt transporturi cu camionul, de dimineață până la ora 4 după-amiaza, conform declarației sale. Este evident că celelalte trei camioane și 24 căruțe au cărat cadavrele aflate dispersate pe străzi, în canale, în blocuri și în curțile unor case. Aceasta presupune un timp mai îndelungat de deplasare și încărcare, nefiind preluate de la punct fix ca pe acelea din curtea Chesturii. Vă imaginați cam câte camioane ar fi fost necesare pentru a transporta peste 10.000 de cadavre de pe străzile orașului Iași într-o singură zi? Spinosu a declarat că doua zi a stat acasă și a treia zi a fost trimis la Podul Iloaiei pentru transportul cadavrelor din gară descărcate din unul dintre „trenurile morții“.
Declarațiile lui Spinosu necesită câteva observații.
De unde știa câte cadavre erau încărcate în camion, dacă el declară în anchetă „Eu personal nu m-am mișcat din cabina de conducere“?; Cum să fi văzut el cadavrele din Aleea Alecsandri, o străduță îngustă aflată în spatele curții Chesturii, dacă n-a coborât din cabină?; Afirmația lui Spinosu „Ne-am dus la Chestură, unde Marievici a intrat înăuntru și după 10 minute a venit“ contrazice declarația martorului Marievici, șeful său, care a afirmat în anchetă: „La Chestură în dimineața de luni nu am fost lăsat să intru în curte“.
Să facem un calcul matematic simplu. La un transport de 20-30 de cadavre pe o tură, făcând opt ture, și cu un singur camion care a mai făcut o tură, la care adăugăm faptul că celelalte trei camioane au intrat dimineață la încărcat în curtea Chesturii, rezultă 12 transporturi de camion cu 20-30 de cadavre. Aceasta în data de 30 iunie 1941. Deci rezultatul final este între 240 și 360 cadavre transportate din curtea Chesturii și îngropate în Cimitirul Israelit în data de 30 iunie 1941. Mai adăugăm și 9 cadavre preluate de un camion de la vărsătoarea Bularga duse tot la Cimitirul Israelit, precum și un transport (sau chiar mai multe) de cadavre, preluate de un singur camion din Curtea Chesturii în ziua de 29 iunie 1941.
Știm sigur că anchetatorii din procesul penal cunoșteau faptul că în Cimitirul Israelit se aflau numai 254 de cadavre îngropate. Dacă scădem 2.717 de evrei morți în cele două trenuri, unde să fie restul până la 14.850 de cadavre și cine le-a cărat?
Conform datelor din proces, dacă un camion a cărat într-o zi între 160 și 240 de cadavre, era nevoie de 50 până la 75 de camioane pentru transportul a 12.000 de cadavre într-o zi sau de minim 12 zile de lucru cu 4 camioane ale Salubrității ieșene. Dacă aceste cadavre ar fi fost duse într-un loc din afara Iașiului, pentru a fi ascunse, timpul de transport s-ar fi majorat în mod extrem.
Este evident că cele 24 de căruțe care s-au aflat prin periferiile Iașiului nu puteau să se deplaseze măcar cu jumătate din viteza unui camion. Martorii din proces au declarat cum căruțașii îmbătați s-au ocupat de jefuirea cadavrelor, mai mult decât de transportul lor, sau cum au adunat 9 cadavre depozitate la vărsătoarea Bularga, care au fost preluate apoi de un camion, pentru a fi duse la Cimitirul Israelit.
Deși Spinosu nu precizează înălțimea stivei de cadavre, vă rog să vă imaginați cam câte mii de cadavre (sau măcar câte sute) puteau să încapă pe o suprafață de 4 sau 5 metri pătrați, după descrierea șoferului.
Marievici expune și el: „Când s-a deschis poarta am văzut o stivă de cadavre (atenție că o stivă nu înseamnă mai multe stive, deci era aceeași stivă descrisă de Spinosu – n.n.) așezate ca lemnele, așa fel că mașina nici nu a putut intra prea mult în curte“.
Deducem că autoritățile bolșevice nou instaurate la putere au descoperit în Cimitirul Israelit din Iași numai 254 de evrei îngropați în una sau mai multe gropi comune. Nici o sursă evreiască nu specifică despre această descoperire. Totul este trecut sub tăcere în acest caz. (va urma)
Un documentar de Vasilică Militaru (Asociația Neamul Românesc)
Lasă un răspuns