„Tinerețe abandonată” sau refugiul în poezie…

Prin gentilețea poetului Gavril Moisa, am primit în dar o bijuterie de carte de poezie semnată de Dan Neicuțescu, intitulată „Tinerețe abandonată”, titlu ce mă duce cu gândul la renunțările noastre de fiecare clipă. Volumul, format de buzunar, apărut la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2021, în colecția „Din dragoste pentru Carte“, cuprinde 72 de poezii, majoritatea scrise în stil clasic, șlefuite până  la o muzicalitate eclatantă. Poetul este un om al planetei, acest „sat” universal, chiar dacă a plecat peste alte meridiane dintr-un colț al României.

„Ridică-ți ochii către zarea largă, / Cascade de lumini să te inunde, / Eu te salvez, șoptindu-țică mi-ești dragă, / Și să fugim oricând, oricum, oriunde“. (Dorințe)

Poetului i s-a îndeplinit dorința, plecând peste ocean, dornic de cunoaștere, chiar și pe o insulă „oricând, oriunde. “

Poezia „Copilului meu“ îmi aduce aminte de „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung“  din 1521, care este cel mai vechi document păstrat scris în limba română. Ea a fost găsită de Nicolae Iorga, la începutul secolului nostru, în Arhivele Braşovului. Documentul original pe hârtie, cu pecete aplicată pe verso, se referă la mişcările militare ale Otomanilor la Dunăre şi trecerea lui Mohammed-Beg prin Ţara Românească. El conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai se pregătea la sudul Dunării.

În acest context, poetul i se adresează urmașului, ca o concluzie: „Și nu-ți purta iubirile prin ploaie, / Evită ale vieții reci noroaie, / Și-n timp, târziu, luminile când dorm / Sărută-mi amintirea, pre aluminate domn.“ (Copilului meu).

Poemele ne dezvăluie un eu ce vibrează la sentimentul iubirii. E pretutindeni imaginea speranței iubirii veșnice ne împărtășite, poetul este un romantic întârziat, în care exultă libertatea sentimentului unic omului în toate anotimpurile , inclusiv slobozenia   înfrățit cu natura: “Și peste noi ning anotimpuri/ Zăpezi de gânduri și de ploi/ Tăticu meu, ce e cu noi, / De parc-am fi uitați de timpuri?“ (Dialog târziu)

O durere sfâșitoare se desprinde din acest poem dedicat tatălui, îndemnat să „Asculte norii cum plâng, tată“.

Dan Neicuțescu  se vede bine cum iubește subiectul minor, elogiază clipa , zvâcnirea ei incomparabilă, ca un adevărat impresionist. Spiritul naturist în consonanță cu elementele naturii ne descoperă un liric al plasticității și al profunzimii sufletești: „Dar mă trezesc cu albă-mi coală/Cu scrumierea mea de lut/ Privesc spre rana toată goală/ Și chipul meu a dispărut.“ (Cântec pentru sufletul meu).

Poetul își caută muza în „Odă tinereți“, manifestându-și prin suferință durerea că “ la oboist ciulinii vieții“, astfel este desfășurată plasticitatea și abstragerea ce sunt de pe acum accente pe care se înalță această lirică.

Poemul „Bogăție“ când „Căldura se topește  peste sat“, îmi aduce aminte de mitologia greacă cu casele albe-de Oedipos, Gorgona, unde descoperă imagini de fast, “Și câmpul leagănă marea povară “, cu o lume de culori și mișcări evanescente. În „Confesiuni“, poetul strânge în mână un “bulgăre de soare”, imagine ce-mi aduce aminte de Polifem contemporan cu Ulysse.

Poetul scrie o poezie a plenitudinii muzicale, în nostalgii aburite, ridicând „Odă omului”, care este „chipul tuturora“, având acea înălțare la simplitatea esențială, exprimând un univers a cărui lege e „aurora/ Ce va trăi etern!…“

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*