In memoriam: Vasile Vetișanu

Vasile Vetișanu (1835-2012) a fost cercetător științific, director al Institutului de Etnografie și Folclor al Academiei Române (1990-1992), senator (1992-1996) și deputat (1996-2000) în Parlamentul României. L-am cunoscut la un simpozion, la Botoșani, în zilele de 18-20 noiembrie 1982. M-am nimerit în cameră la hotel cu dânsul și cu Domnul Popa Gheorghe, muzeograf la Mausoleul din Mărășești. Abia a doua zi le-am aflat numele. Era seara, eram obosiți de drum și am discutat puțin.

A doua zi, pe 19 noiembrie, la ședința festivă de deschidere, după ce au vorbit oficialitățile, a vorbit Domnul Vasile Vetișanu  despre cultura populară. A fost magistral, deși în anumite momente părea cam timid.

A urmat masa, pe care am luat-o la cantina Liceului Sanitar din Botoșani. Masa a fost cam sărăcuță. Am stat împreună cu Domnul Vasile Vetișanu, cu Domnul Prof. Gheorghe Hrușcă și Domnul Prof. Filaret Aprotosoaie. Ultimii erau pensionari, unul din Vlădeni și altul din Săveni, județul Botoșani. Bătrânii au început să spună amintiri despre Nicolae Iorga. Aflând că mă ocup de așa ceva, mi-au luat adresa și m-au asigurat că-mi vor scrie acasă. Vasile Vetișanu ne-a vorbit despre valoarea inestimabilă a etnoistoriei și despre necesitatea unor studii mai ample. I-am vorbit de proiectul meu privind Cronica nescrisă a românilor și a rămas foarte impresionat. Mi-a recomandat să nu coroborez documentul etnoistoric cu cel istoric, deoarece aș fi tentat să mă ghidez după cel istoric și să denaturez pe celălalt. Documentul etnoistoric trebuie să rămână ceea ce este, fără nici un compromis din afară. El constituie un auxiliar pentru studiul istoric și ca atare trebuie lăsat să-și spună cuvântul. Bătrânii mi-au recomandat pe Doamna Smith din Botoșani, pensionară, care, la tinerețe, a fost foarte apropiată lui Iorga, făcându-i în special traduceri.

La cantina Liceului Sanitar, seara, a avut loc banchetul. A fost mâncare bună, la care s-a adăugat țuică și vin. Vinul era negru, puțin acrișor, dar băubil, adus de undeva de la țară, „din cel mai nordic sat al țării”, cum țineau să precizeze gazdele. Cred că s-au băut mai bine de 50 litri. Eu însumi am băut, ca niciodată, câteva pahare, dar nu am simțit că m-aș fi îmbătat. Doar buna dispoziție era pe fețele tuturor. S-au ținut scurte discursuri. Eu eram doar cu Domnul Vetișanu la masă. Aveam acolo trei pahare, unul fiind al lui Scipione Bădescu(1848-1904), de care vorbise Domnul Vasile Vetișanu. Când le terminam pe ale noastre, îl împărțeam „frățește” pe al lui Scipione. Am aranjat cu Domnul Vetișanu să realizăm un Microdicționar de înțelepciune românească. A fost entuziasmat de idee și s-a alăturat propunerii mele de a colabora. A luat cuvântul și a vorbit despre rolul simpozionului în cimentarea ideii de unitate sufletească între membrii participanți. A fost îndelung aplaudat.

Domnul Vasile Vetișanu mi-a povestit că are în Sălaj casa părintească în care locuiește maică-sa și că aproape săptămânal se duce pe acolo, fiind strâns legat de locurile  natale.

A doua zi, pe 20 noiembrie, după ce am vizitat de dimineața câteva biserici din Botoșani, l-am întâlnit pe Domnul Vasile Vetișanu și ne-am dus la restaurantul „Rapsodia”, unde am servit câte o omletă și câte o cană cu ceai. I-am povestit de ghinionul cu Bibliografia Revistei „Biserica Ortodoxă Română”. Mi-a spus că Academia de Științe Sociale și Politice se va desființa în curând. A fost și este un paravan, în spatele căruia mulți faliți ai zilei își umpleau buzunarele cu parale. Academia aceasta nu a produs nimic solid în cultura românească, iar pe de altă parte mai avem Academia Română, care, dacă s-ar bucura de atenția cuvenită, ar putea face lucruri mari. Atitudinea patriarhului față de mine denotă faptul că e atât de strâns în laț, încât nu poate hotărî nimic din proprie inițiativă. Totul i se dictează de către organul politic, iar el devine o marionetă. O lucrare de genul acesta făcută de mine ar pune în circulație niște valori ale culturii bisericești și asta nu trebuie să se întâmple. Pe de altă parte, ar încuraja tineri teologi la munci serioase și asta iar deranjează. A fi episcop cu demnitate în ziua de azi  e lucru rar(…).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*