Ziua lui „Cîțulache”…

Da de ce să nu fie chiar ziua lui aniversar-politică?! Un 26 mai, „liberalosec” (sic!). Ziua în care, nu „Cîțulache” a renăscut, căci nimicul nu poate renaște, ci în care un maimuțoi a fost dospit din resturi de pe eșichierul tuturor posibilităților pentru ei, politicieni, și nefăgăduințelor pentru noi, alegătorii „celebrați”… Și ar putea deveni cu adevărat ziua cea mai lungă… Nu neapărat ca întindere în timp, ci prin efectele pe care le va lăsa în urmă mascarada de clică devenită cină în fa(g)milie pentru toți acești gropari politici ai țării. Nu ne mai sărbătorim momentele noastre istorice ca Neam și Țară… Le dăm jos, le îngropăm, nu înainte de a-i lăsa pe acești guvernanți să ni le facă fărâme-fărâme, zoburi de cioburi din iluzii, așteptări, îndreptări, și din care nici fulgii de cenușă să nu se mai închege… Nu cumva să renască într-un românism, fie și neformal, al zilei de mâine… În schimb, ridicăm osanale acelora ce ne-au osândit cu zâmbetul pe fețele lor de paiațe.

26 mai. Să ne fie prin lege ziua de adus ofrande celor ce există pentru a nu mai exista noi! Cel puțin, nu în formele, nu în matca, nu în vetrele lăsate de înaintași, nu în obârșiile și nici prin valorile și tradițiile noastre. Pentru că trebuie să avem o zi națională de aducere aminte a momentului zero ce ne va fi transformat în zero demnitatea, integritatea, mândria…

Or, să-i zică prin lege Ziua Alegătorului Național(e)… Și poate să o marcheze și cu o fițuică de obligații și îndatoriri a alegătorului. Cu ore de lectură pe manșetele „politically (libi)correctness” -ului, cu ore de defilat în mitingurile de preaslăvire a „democrației” în fusta scurtă a liberalismului „cîțist”. Eventual cu bentițe și pampoane curcubiste. Măcar să știm și noi pe ce „voci” ne vom mai lamenta. Că de combătut… Ce și despre ce să nu mai vorbim… Să nu mai facem nici aluzii… Că dacă tot vor dezlegată politica lor ca zi de sărbătoare națională, măcar să nu rămânem „nefurtuniți” în nelectura unui alt dandanache de a lui Caragiale… Unul zdrelit, dar personaj cu mare șansă de scenete. Că nu inspirația a murit în România, ci cheful de a mai lua în vârf de peniță personajele tot mai serbede…

Ce i-o fi trebuit lui „cîțulache”, acest Dandanche penibil (ba încă, și fără papion, și fără joben!), la ce îi trebuia lui dară zi de sărbătoare „națională” din ciozvârta unor alegeri nerespectate ca mesaj al electorilor?… Chiar atât de repede i s-a urcat scena(rita) în cap? Chiar atât de scurt să-i fi fost drumul spre desfrâul autoelogiului pe pânza ținută de susținătorii slinoși din troaca politicii? Nu a învățat din istorie că, numaidecât, pânza de glorificare se transformă în carton? Iar dintr-o paiață umflată, și pe la subțiorile politice și prin spate, de „lgbt” -iști, se transformă nu doar într-o păpușă ambalată în propria-i umoare-mucava, dar devine istorie (cu repetiție)?…

Să montezi o zi a alegătorului pentru a nu uita data desprinderii unor cârpe, nu rupte în fund, că aveau „mitomanagii” noștri politici de toate cele, ci jupuite rău la minte, și nu doar cu mare beteșug de carte, că ala se mai repara, cu un petic de consultant pe ici-colo, cu o zdreanță de rufă politică vândută ca expertiză, ci expunând un gol imposibil de completat, să pui așadar data unei zile, oricum tristă pentru alegători, prin nerespectarea a ceea ce au voit aceștia, ca referendum, drept buze de vuvuzetă întru’ veșnica pomenire liberală (pe drumul cârmuirii spre sicriul înaintașilor vânduți din mormintele lor), nu este doar tupeu, este o rufă de borfaș întinsă pe catargul sărbătorilor naționale de pe care ni s-au tot coborât reperele, valorile, momentele…

Sigur, 26 mai nu va deveni un alt 23 august. Pentru că, istoriografic, nu are zaț de impunere nici măcar cât un punct pe cant de pagină. Va deveni doar o imitație a ceea ce oricum devenise un kitsch al unui moment al Istoriei. Cu programe educative la televiziunea și radioul „naționale”, cu educație primordial pentru tineri, dar nu una a civismului, ci asexual politică. Momentan „liberală”, căci numai mâine nu se răsucește „cîțulachele” pe giulgiul pe care își șterge de zor pantofii de scobitoare în coastele liberalismului.