Citesc și recitesc Doina Măriei-tale, Bădie Mihai, și descopăr de fiecare dată noi valori. Parcă n-ai scris-o pentru vremea ta, ci pentru vremurile dintotdeauna pe care le-a străbătut Neamul nostru românesc. Încerc să mă situez cu mintea în diferite epoci, în diferite provincii românești, să iau în calcul realitățile de atunci și de acolo și de fiecare dată îmi dau seama că Doina Măriei-tale este mai actuală ca oricând. Este a noastră, a tuturor celor ce simțim și gândim românește din toate vremurile și din toate locurile. Mereu găsesc noi variante ale acestei nestemate, ceea ce dovedește cât de mult s-au temut de ea mai marii vremii. Care mai de care au cenzurat-o, au ciopârțit-o, ca s-o facă mai blândă, mai puțin revoluționară. Ea a rămas, totuși, sabia care a pătruns până în inima vrăjmașilor Țării și Neamului românesc.
Toată istoria însângerată a Basarabiei și Bucovinei, cu toate nedreptățile strigătoare la cer, cu toate dislocările și siberiile înghețate, cu toate colonizările de populații străine, cu toate lacrimile, rugăciunile și blestemele mamelor, soțiilor, surorilor și iubitelor, cu toate scrâșnetele de durere și de ură ale moldovenilor răstigniți pe crucea Istoriei sunt concentrate în versurile Doinei tale: De la Nistru pân’ la Tisa/Tot românul plânsu-mi-s-a,/Că nu mai poate străbate/De-atâta străinătate/Din Hotin şi pân’ la Mare/Vin Muscalii de-a călare,De la Mare la Hotin/Calea noastră ne-o aţin/Şi Muscalii şi Calmucii/Şi nici Nistrul nu-i îneacă/Săraca ţară, săracă!”
Toată drama învățământului românesc devenit teren experimental pentru toate metodele pedagogice din lume, cobai pentru toți miniștrii și neaveniții, străin de sufletul, mentalitatea, interesele și nevoile românești sunt reflectate în versuri precum acestea: ,,Din Boian la Cornu Luncii/Jidoveşte-nvaţă pruncii/Şi sub mână de jidan/Sunt românii lui Ştefan.”
Toată truda de-o viață, toate economiile făcute cu privațiuni și cu abstinențe pe care numai sfinții și le permiteau au fost înghițite de jocuri financiare regizate din umbră de rechini ai vremii noastre. Denumiri precum ,,inflație”, ,,devalorizare”, ,,denominalizare” și altele asemenea, au făcut ca să ne trezim peste noapte că nu mai avem nici bani pentru cruce și colivă. Asta la nivel de individ. La nivel de țară situația a fost și mai dramatică. Coloși industriali, care produceau mărfuri, pe care le exportam în toate colțurile lumii, au fost dați la fier vechi. Produceam un tractor la fiecare opt minute, câte un autoturism la fiecare cinci minute, produceam utilaj petrolier de extracție și rafinare pentru noi și pentru tot Orientul, mobilă de lux pentru toate categoriile sociale, produceam din toate cele necesare pentru consumul intern și pentru export. Aveam pământ roditor, capabil să hrănească toată Europa! Eram singura țară fără datorii externe, cu bănci solide, pregăteam înființarea unei bănci mondiale…. S-a ales praful de toate! Au dreptate versurile tale, când spun despre român ,,Că-ndărăt tot dă ca racul/Fără tihnă-i masa lui/Şi-i străin în ţara lui.”
Am vândut pe nimic bogățiile țării, minereuri, petrol și gaze, bogățiile solului, pădurile, terenurile arabile, unitățile strategice, vitale pentru independența unui popor. Austriecii n-au picătură de petrol în subsolul lor, dar îl iau pe-al nostru, îl rafinează la ei sau în rafinăriile noastre și ni-l vând apoi ca benzină și motorină la prețuri enorme. În 1979 am cumpărat o Skoda cu 28.000 lei; acum, cu acești bani nu pot cumpăra o jumătate de litru de motorină! Ne-a dat Dumnezeu gaze naturale în Transilvania și-n Marea Neagră; ne-am grăbit să le vindem ungurilor, ca să avem de unde le cumpăra apoi! Apele noastre produc curent electric la un preț derizoriu; minele produceau cărbune suficient ca să funcționeze termocentralele și să dea curent electric suficient pentru țara noastră. Au venit ,,băieți deștepți cu gulere albe” de afară, au cumpărat curentul la prețuri mici și ni-l vând acum cu prețuri înspăimântătoare. Curentul produs de români îl vând românilor cehii, italienii și cine știe ce alți venetici. Noi nu eram în stare să-l vindem! La un moment dat, am făcut socoteala că, pentru a achita curentul consumat într-un an, îmi trebuie prețul a zece porci….! Este exact ce spuneai tu, Bădie: ,, Din Braşov pân’la Abrud/Vai ce văd şi ce aud/Stăpânind ungurul crud/Iar din Olt până la Criş/Nu mai este luminiş/De greul suspinelor/De umbra străinilor,/De nu mai ştii ce te-ai face,/Sărace român, sărace!”
Ne pleacă afară floarea satelor și orașelor românești, tinerii și copii. Ne piere neamul de la un an la altul. Suntem tot mai puțini, tot mai îmbătrâniți, tot mai neputincioși. Nu mai găsești oameni să sape groapa unui mort! Nu mai este mână de lucru calificată. Vedem tot mai des la muncă pe șantierele noastre oameni veniți de la mii de kilometri, din Orientul Apropiat și cel Îndepărtat. Cei mai mulți vin din zone de război, vin cu moartea-n spinare și cu speranța-n suflet. Aceștia vor fi, probabil, locuitorii de mâine ai țării noastre, ,,românii”. Alături de ei vine o altă categorie: afaceriști, patroni, bancheri, învârtiți, aventurieri. Nu știu cum se face, dar vin cu pingelele rupte și pleacă gemând sub sacii plini de bani. Aș da exemplu aici Firma Bechtel, care ne-a pricopsit cu autostrada ,,Transilvania”, ne-a luat bani grei și dusă a fost, iar noi am rămas cu degetul în gură. Și am avut și noi reprezentanți, juriști, politicieni, oameni cu răspundere ca să semneze contractele! Of, of, of! Versurile tale, Bădie, rezumă totul: ,,De la Turnu-n Dorohoi/Curg duşmanii în puhoi/Şi s-aşează pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier/Toate cântecele pier/Zboară paserile toate/De neagra străinătate/ Numai umbra spinului/La uşa creştinului/Codrul geme şi se pleacă/Şi izvoarele îi seacă/ Săraca ţară, săracă!”
Blestemai, Bădie, căci îți era sufletul plin de obidă și de durere, când vedeai veneticii cum sug vlaga țării și a neamului tău. Blestemele tale sunt mai actuale ca oricând, schimbând doar destinatarii: Cine ne-a adus jidanii/Nu mai vază zi cu anii/Şi să-i scoată ochii corbii/Să rămâie-n drum ca orbii/Cine ne-a adus pe greci/N-ar mai putrezi în veci/Cine ne-a adus Muscalii/Prăpădi-i-ar focul jalei/Să-l arză, să-l dogorească/Neamul să i-l prăpădească,/Iar cine mi-a fost mişel/Seca-i-ar inima-n el,/Cum duşmanii mi te seacă/
Săraca ţară, săracă!”
Speranța tu ți-o pui în înaintași, în Măria-sa Ștefan cel Mare și Sfânt. Altfel spus, ți-o pui în Istorie. Și bine faci. Numai poporul care-și cunoaște istoria, lupta și speranțele înaintașilor, numai poporul care a învățat de la străbuni că victoria e posibilă, că toți marii coloși ai vremii nu sunt decât uriași cu picioare de lut, că în unitate și perseverență stă puterea unui neam, va putea învinge. Atâta vreme cât marii eroi ai Neamului ne sunt călăuze prin vreme și rugători la tronul ceresc, ne simțim mai puternici, mai uniți și speranțele izbucnesc ca un vulcan. Tocmai de aceea dușmanii Neamului de aproape și de departe devin alergici când vine vorba de istorie, caută s-o falsifice, s-o amestece cu istoria altora, să scoată din manuale marile figuri ale trecutului nostru și să introducă paiațe sclivisite, care au avut ,,succesuri” de trei parale. Istoria a fost și va rămâne, alături de Biblie, cartea noastră de căpătâi, din care vom sorbi apa vie a puterii în lupta pentru dreptate socială și independență națională. Aș tot rosti versurile Domniei-Tale, Bădie: Ştefane, Măria ta,/Lasă Putna, nu mai sta,/Las’ arhimandritului/Toată grija schitului,/Lasă grija gropilor/Dă-o-n seama popilor/ La metanii să tot bată,/Ziua toată, noaptea toată,/Să se-ndure Dumnezeu/Ca să-ţi mântui neamul tău…/Tu te-nalţă din mormânt/Să te-aud din corn cântând/Şi Moldova adunând/ Adunându-ţi flamurile/Să se mire neamurile!”
Optimist erai, Bădie, când afirmai că: ,,De-i suna din corn odată/Ai s-aduni Moldova toată/De-i suna de două ori/Vin şi codri-n ajutor;/De-i suna a treia oară/Toţi duşmanii or să piară/Daţi în seama ciorilor/Ş-a spânzurătorilor/Ştefane, Măria Ta,/Lasă Putna, nu mai sta/Că te-aşteaptă litvele/Să le zboare tigvele/Să le spui molitvele/Pe câţi pari, pe câţi fuştei/Căpăţâni de grecotei/Grecoteii şi străinii/Mânca-le-ar inima câinii/Mânca-le-ar ţara pustia/Şi neamul nemernicia!”
Unde mai sunt, Bădie, românii tăi, românii lui Ștefan, ca să se mai ridice toți ca unul să-și apere Țara și ființa? Sunt risipiți în lumea toată, ca puii de potârniche! Unde sunt codrii care sperai că vor da ajutor luptătorilor? Munții sunt bărbieriți zi de zi de mii și mii de hectare de pădure, fără ca cineva să se sinchisească! Greu a fost și este greu, Bădie! Dumnezeu știe cum o mai fi în viitor. Ne mângâiem Țara cu dufetul nostru și cu versurile Măriei-Tale: ..Cum te pradă, cum te seacă,/Săraca ţară, săracă!”…
Lasă un răspuns