Nu răscoliți pământul Eminului!… Și nu-l căutați pe sub sfânta-i cruce!…

Pământul Ipoteștilor n-ar deveni nicidecum mai sfânt!… Și nici Moldova mai apărată în fața vremurilor de uitare pe care le trăim!… Pentru că nu prezența în neviu a Eminului ne lipsește… Ci a noastră, cei morți în viul nepăsării… Noi, cei ce nu avem ochi a vedea dar vrem a cerceta prin țarina de sub cruci… Meleagurile Ipoteștilor, Moldavei, Țării pe de-a întregul sunt sfințite de cădelnița pașilor apăsați în timpul cel firesc… Al trecutului istoric… Iar văzduhul nu va fi sfințit pentru cei ce oricum nu știu a respira în cinstire dacă vom face un asemenea gest smintit, pe care unii îl cred cuvenit Mareșalului limbii noastre…

Nu, Eminescu nu trebuie mutat de la București „acasă”!… El este Acasă… Este acasă în fiecare dintre clipele trecerii noastre prin vremuri… El este acasă prin fiecare fir de pământ, prin fiecare șuier de văzduh… Este Acasă prin cuvenita aducere aminte și felul nostru de a-l omagia… Și nu avem nevoie de gesturi descărnând a ispite azvârlite de detractori…

De ce am deshuma Eminul, de acolo dar și de aici, din trecut dar și din acum?… De ce l-am desprinde din timpul deveniri sale una cu pământul? Doar pentru a-l muta, din nepăsarea și amorțirea pe care le împărțim între noi, între calupurile omagiale, aniversare ori comemorative, și a-l înhuma în uitarea unui alt colț de absență a noastră?… De ce am săvârși o asemenea atrocitate asupra amprentei timpului zidit de la eternizarea Eminului? De ce am vrea a începe să umblăm (noi, acești morți vii) cu rămășițele poetului?… Vrem a invoca prin false bocete cerul să ne plângă cu inspirații epigonice peste tot mai veștedele ramuri ale spiritualității și ale culturii noastre rămășițe?… La ce ne-ar folosi?…

Trebuie să ne învrednicim în a ne opune… Măcar acum… Acum, în fața unui altfel de apus… În fața unei altfel de sminteli cadaverice a detractorilor…

Și nu deshumarea netrupească a rămășițelor Poetului ar trebui să-l preocupe pe părintele de la biserica Ipoteștilor… Poate vrednic în cugetul său, dar atât de trist și îndepărtat de cinstirea nemuririi Eminului-cel-făr’-de-margini… Părintele ar putea să se roage pentru regăsirea noastră prin Luceafărul ce ne așteaptă răbdător, pe fiecare, prin fiece colț de pământ pășit odinioară, prin fiece petală de văzduh atinsă de esența neperechii poetice, poate să se roage pentru aducerea Eminului în singurul loc pe care l-am putea împlini drept Panteon al aplecării noastre în timp, și peste timpuri: înălțarea Eminului drept mucenic printre apostolii țării….

Pentru acesta preotul din Ipotești ar trebui să săvârșească pașii aducerii Eternului printre mărturisitorii ce așteaptă dreapta așezare între Sfinții Noștri, nu să se ocupe de dezgroparea poetului din cimitirul Bellu… Iar dacă ar fi totuși un loc în care să fie strămutate osemintele Luceafăruluii, acela ar fi doar sub taina unei Catedrale a Neamului… Dar nu Eminescu trebuie mutat în pântecele de zidire… Ci zidirea ar trebui să se așeze acolo unde odihnește acesta… Ca un memorial al mântuirii noastre prin amprenta peste timp a neamului ce, în fapt, cu toții suntem: eminescian… Așa am da dovada prețuirii noastre, prin zidirea unui Panteon al Eminului ce ne-a înălțat dintâi cuvintele de necesară ridicare a unei Catedrale a Neamului, și nu încercând a-i răscoli pământul…

One Response to Nu răscoliți pământul Eminului!… Și nu-l căutați pe sub sfânta-i cruce!…

    Faci un comentariu sau dai un răspuns?

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *