Eminescu – pururea după Eminescu

Eminescu e o perpetuă şi pururea revelaţie a frumuseţii creaţiei dacoromâne! Profetismul lui creştin ortodox este continuu prezent şi pe pământ şi în cer! „Nimic nu trădează mai precis geniul decât această neobosită reîntoarcere a fiecărei generaţii, la operă şi la om. Setea aceasta de a şti mai mult şi mai precis, de a înţelege mai adânc, de a interpreta mai adecvat – este plină de semnificaţii.” (Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, Junimea 1987, p. 6)

Opera sa colosală întrupată de semnificaţii spirituale devine o SUMĂ ecumenică ce atinge VALOARE universală, ca sălăşluire a culturii şi demnităţii dacoromâne. Despre Eminul nostru de Aur, percepţia este diferită şi diversă, în funcţie de dâra, pasul, treapta, umbra, penumbra, haosul sau lumina pe care se situează inşii, indivizii, persoanele, personalităţile, care-l caută, care-l scormonesc, care-l găsesc şi care nu-l găsesc: cei din mlaştină orăcăiesc prelung ca într-un ultim concert baroc înainte de preparatul culinar iberic, cârtitorii sunt cei care ies prin muşuroaiele de cârtiţă supăraţi pe lumină, plăvanii puturoşi sunt deja împovăraţi de propriul jug, maimuţoii îl interpretează prin reflexele lor cabotine de circ. Doar adevărații ”ciobani carpatini” îl doinesc mioritic în Codrii verzi de brad sau în Pădurea de argint iar ”Minerii” adevăratei Vetre strămoșești îl extrag din pântecele aurite ale adâncului românesc nepieritor!

Clericii mici şi mari, chiar şi din rândul călugărilor ignoranţi, ce-i drept o ceată aflată în ceaţă, insignifiantă, încă se mai tocmesc pentru creştinismul lui ortodox. Bucuria ne vine prin doi titani cărturari, Vlădica Antonie Plămădeală şi un teolog de excepţie, scriitor, preot-duhovnic, profesor-eminent Constantin Galeriu, care l-au aşezat pe profetul Mihail Eminescu exact acolo unde îi era locul, în Sânul veşnic al ortodoxiei. Iată, cum grăiau nemuririi – Eminescu, cei doi mari Corifei ai gândirii ortodoxe, filosofico – teologice, naţional – universale: „Eminescu e darul Providenţei făcut românilor. Eminescu e darul românilor făcut universului, rostire în limba stelelor şi a spaţiilor infinite, în limba Eminescu, în limba Română. Eminescu cel trimis din zonele inefabile de sălăşluire a Fiinţei, şi-a ales limba română ca să poată spune lumii ceva despre frumuseţea originară. Aştrii, aşezaţi în poziţie de onor, îl salută seară de seară când apare iară şi iară pe cerul românesc.” (Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997, p. 16)

Părintele profesor Constantin Galeriu, îndrumătorul şi mentorul meu spiritual din Facultatea de Teologie – Bucureşti, şi după, avea un cult pentru Luceafărul nostru. În eseul său de mare profunzime şi înaltă sensibilitate, Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu, surprinde cu un subtil rafinament în cele două articole ale poetului-filosof-jurnalist, Biografia Fiului lui Dumnezeu” şi „Blândul Nazarinean răstignit”, publicate în ziarul „Timpul”, în ajunul Sfintelor Paşti din 12 Aprilie 1881, „adânca înţelegere a Evangheliei la care a ajuns poetul nostru naţional la vârsta maturităţii lui creatoare şi, pe de altă parte, originalitatea lui genială, afirmată de această dată din unghiul spiritualităţii creştin ortodoxe.”

Mesajul cardinal pe care Eminescu ni-l adresează aici e cuprins în această vizionară formulă: „Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea… Ea a ridicat popoare din întuneric…, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui.” „Eminescu, continuă părintele profesor Constantin Galeriu, restaurează sensul istoriei, autentic şi profund, în Evanghelie, în Hristos.” (Pr. Constantin Galeriu, articol publicat în Revista Ortodoxia, anul XLVII, 1-2 Ianuarie 1995)

 În alt articol celebru al marelui poet-filosof-jurnalist Mihail Eminescu, „Christ a învins cu litera de aur a Adevărului şi Iubirii”, analizat cu precizie de ceasornicar a gândirii, marele Duhovnic Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, cuprinde esenţa gândirii ortodoxe a poetului nepereche, într-o limpezire a celui mai limpede cristal, „că pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, singurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem, un model moral şi plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipărit Chipul Celui după care am fost zidiţi – Chipul lui Dumnezeu.” (Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu,Mărturisitorii, înStudii Teologice, Revista Facultăţilor Teologice din Patriarhia Română, Seria a II-a, anul XLIII, nr. Ianuarie-Februarie 1991)

Poetul-filosof-jurnalist, în misiunea profetică a luptat cu întreaga sa însufleţire şi cu deplina sa spiritualitate ortodoxă, fiind cu adevărat numit „Omul deplin al culturii româneşti”, pentru restaurarea omului creştin în matca sa ortodoxă. În articolul de mai sus, reia meditaţia sa teologică, astfel, „Omul trebuie să aibă înaintea lui un Om ca perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii noi se datoreşte prototipului Omului moral, Iisus Hristos. După EL încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine.” Pedagogii creştini, ortodocşi ai Tradiţiei milenare române l-au înfiat testamentar. Filosofii creştini, ortodocşi l-au venerat ca pe Părintele gândirii ortodoxe, dacice. Poeţii cei mari i-au primit lumina şi căldura de Luceafăr. „Este cu neputinţă să desparţi calea vreunui poet român de ieri şi de azi de iluminaţia acestui unic astru – Eminescu. Eminescianismul, înţeles ca un nume unic naţional şi prin urmare ca un termen congener al creaţiei este nota întâie a poetului nostru, independent de vreme şi loc.” (Artur Silvestri,Critica poeziei vol.III(1973-1989), Ed. Carpathia-2014, p. 231)

Poetaşii sunt turmentaţi şi turbulenţi ca nişte şuvoaie în urma unei ploi torenţiale. Scriitorii sunt şi ei divizaţi în câtimi sau multiplii de valoare: o parte sunt baricadaţi într-o critică desuetă, altă grupare insignifiantă sunt detractorii alogeni şi străini. Doar, erudiţii condeiului s-au circumscris aurei extazului, sublimului serafic – Emin.

Cu breasla politicienilor neociocoi situaţia este mai coplicată: unii sunt cu sulu-n coastă, alţii sunt pe Coasta de Azur, iar cei care scapă de sub diluviunile ignoranţei rup zăgazul urii lor năpustindu-se cu toată înverşunarea spre poalele Muntelui Profet.

Revenirea aceasta continuă, atitudinală şi autoritară la Eminescu nu are caracter, elegiac sau metaforic, ci caracter ortodox, naţionalist, apologetic şi profetic. „Cei peste 100 de ani de când s-a prefăcut a pleca, s-a adăpostit de fapt în fiecare din noi… El e în noi şi noi în el, ca într-o cuminecare.” (A. Plămădeală, op. cit., p.16)

Mihail Eminescu în sens spiritual, creativ este sinele nostru metafizic şi mistic. Alt mare îndrăgostit de Luceafărul – Eminescu a fost poetul Nichita Stănescu: „Eminescu este un fapt intim al sufletului nostru în tot ce are el mai curat şi mai nins… / Cuvântul lui i-a sorbit nu numai trupul lui, ci a sorbit şi înţelegerea noastră dornică de frumos şi de puritate. / Atâta transfigurare a putut să aibă gestul lui de a trăi, încât s-a născut fără de moarte… / …El este tot ceea ce este noi în noi… / Atâta vreme cât noi suntem, el este… / Eminescu este numele acestei ţări. / România este numele Eminescu.” (Nichita Stănescu, EL, cf. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 27)

Conştient de geniul său care i-a făcut nemuritoare Opera, a luptat în coloanele „Timpului”, exclusiv pentru ideile, crezul, mărturisirea şi profetismul său naţionalist. În coloanele „Timpului” imanent, profetul Eminescu a statornicit VREMEA transcendentă a naţionalismului creştin ortodox dacoromân.

„Asemeni creaţiei lirice, epice şi dramatice, întreaga activitate de gazetar a lui Mihai Eminescu stă sub semnul unei înalte conştiinţe istorice. Tezele politice, filosofice, economice, culturologice, sociologice, lingvistice, estetice, folcloristice, pedagogice susţinute în cele aproximativ 300 de articole pe care le-a publicat au în aspectele semnificative ale trecutului nostru cele mai importante puncte de referinţă şi de susţinere. În toate aceste articole istoria noastră naţională este înţeleasă ca realitate unitară, indiferent de provinciile în care românii trăiesc sau de epocile în care ei marchează evoluţia continetului european şi a lumii întregi.” (Mihail Diaconescu, Eminescu şi Valorile Istorice în Istorie şi valori. Studii, comunicări, eseuri, articole. Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti-1994, p. 308)

Naţionalismul creştin-ortodox şi cultul Bisericii Ortodoxe sunt cele două chemări, cele două alegeri, cele două vocaţii, cele două misiuni, cele două imperative ale dacoromânismului întru spiritualitatea metafizico-mistică a EXISTENŢEI şi DĂINUIRII!

Naţionalismul caracteristic Ţărilor române şi-a tras seva din naţionalismul dacic – fluviul milenar, bogat în afluenţii istorici şi religioşi, revărsându-se în marea Filologică, mai întâi ca un naţionalism voievodal al marilor Cnezi-Domnitori din Ţările valahe culminând cu Întregitorul Daciei – Mihai Viteazul, apoi un naţionalism încărcat de romantism, privind originile noastre geto-dacice, un naţionalism cultural promovat de stolnicul Constantin Cantacuzino, prinţul Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, Bogdan-Petriceicu Hașdeu, naţionalismul social-revoluţionar al lui Tudor Vladimirescu, urmat de naţionalismul cultural-religios al Mitropolitului Andrei Şaguna, de naţionalismul social-revoluţionar al lui Nicolae Bălcescu, axat atât pe baze istorice, cât şi pe idealul mistic de înfăptuire a Unităţii tuturor românilor. „În Bălcescu, toate formele de naţionalism de până la el, mărturisea marele filosof creştin brăilean Vasile Băncilă, îşi găsesc o nobilă şi neadormită sinteză, adăugând de la sine grija pentru religie, pentru o reprezentare creştină a vieţii, ideea reînfiinţării armatei naţionale şi insistând vizionar asupra visului de unitate a tuturor românilor.” (Vasile Băncilă, Naţionalismul şi misiunea românească, în Opere, vol. IV, Ed. Brăilei, Ed. Istros, 2006, p. 445)

Lui Nicolae Bălcescu i-a urmat Mihail Kogălniceanu cu naţionalismul politic, armonios, urmat la rândul său de naţionalismul eroic al lui Vodă Ioan Cuza, realizatorul Unirii Mici şi naţionalismul creştin-ortodox al lui Mihail Eminescu, configurat în Mişcarea Studenţească a Generaţiei – 1922 și Corifeii ei.

„Când a apărut Eminescu, societatea noastră intrase pe calea constituţională şi a primelor acomodări cu burghezia. Eminescu a adus o concepţie sociologică şi de filosofie politică, o poezie a trecutului, o intuiţie uimitor de justă şi de originală a naturii economiei clasei de mijloc dintr-o societate, o înţelegere plină de pasiune a ţăranului şi culturii lui, o cunoaştere profundă a românilor de peste graniţe, o dezinteresare de mucenic, o muncă şi o dăruire de erou, o iubire nesfârşită şi, câteodată, o ură sacră, o scârbă imensă şi incisivă de tot ce era parazitism, fie din partea ciocoilor proprii, fie din partea străinilor aciuaţi în ţara noastră…” (Vasile Băncilă, op. cit., p. 445-446)

Naivitatea şi ignoranţa nu-l tulburau pe geniul nostru, dar mâhnit de mediocritatea scribilor, gazetarilor, politicienilor contemporani, corcitura biologică, „amestecul de sânge balcanic al potentaţilor zilei”, (Mircea Eliade, „Universul literar”, an 48 (1939), iunie 10, nr. 23), unde chiar şi Junimea avea cota ei de hibriditate spirituală, de mediocrii scăpărători, cum îi numea filosoful Mircea Eliade, a urnit peste ei stânca strivitoare a dispreţului său, prăvălită din piscul semeţ, carpatin al Scrisoarii a II-a:

„Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi/ Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic/ Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic”?

„Misiunea istorică a unui popor, remarca alt mare Profet al Neamului dacoromân Mircea Eliade, se judecă după creaţiile lui spirituale. Singure valorile culturale justifică existenţa şi misiunea unui popor. Istoria nu ţine seamă de popoarele sterile din fire.” (Despre Eminescu şi Hasdeu, Junimea 1987, p. 25)  

Misia profetului Mihail Eminescu, a „fenomenului originar”, despre care inspirat mărturisea filosoful Constantin Noica (Cronica, 24, 1979), în actul său de creaţie este continua sa jertfă, neîntrerupta sa dăruire, fără de margini, „fără încetare, ca soare de zi, şi răsare de îndată ca <<Luceafăr>> de noapte, prelungindu-ne lumina.” (Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997, p. 15)

Poemul nemuritor filosofico-teologic „Luceafărul” – capodoperă a universalităţii, a fost inspirat după Teologul apostolilor IOAN, din Prologul Evangheliei sale: „La început este Cuvântul şi Cuvântul este Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul! Acesta este întru început la Dumnezeu! Toate prin EL s-au făcut; şi fără EL nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut! Întru EL este Viaţă şi viaţa este lumina oamenilor!” (Sf. Evanghelie după Ioan, 1, 1-4)

Expresia „nu era”, folosită în majoritatea apariţiilor clasice este o traducere veche greşită, fără semantica aramaico-kaoină, pelasgă a prezentului continuu, ESTE! Apostolul Ioan îşi începe Evanghelia cu Înomenirea LOGOSULUI dumnezeesc. „Am văzut şi eu pagina de început a „Luceafărului”, mărturisea Mitropolitul Antonie Plămădeală, şi lângă textul Luceafărului, textul Sf. Ioan: „La început… (De la Alecu Russo…, op. cit., p. 14)

Marele basarabean, Doctorul Mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală, el însuşi o Metropolă al Culturii ortodoxe, un Monument al ctitoriilor creştine, un rafinat şi prolific Condeier al spiritualităţii dacoromâne, îl venera pe profetul Mihail Eminescu, despre care radia de bucurie grăind că, „Eminescu ne-a învăţat un grai al minunii, limba Eminescu! Limba Eminescu e limba Română… El este numitorul comun al sufletului poetic al neamului românesc.” (op. cit., p. 14)

Arta limbajului eminescian este sublimă şi fascinează sferele mari ale gândirii. Taina muzicalităţii eminesciene curge din apa vie, profundă a spiritualităţii autohtone, în care s-a revărsat izvorul ancestral al milenarei tradiţii strămoşeşti. Pe partitura metafizicii ancestrale desăvârşită, oferită lumii de geniul tracului Orfeu, Tradiţia dacoromână consubstanţială cu cea creştin-ortodoxă a atins culmile serafice ale Filosofiei Duhului, peste care vibrează angelic acordurile virtuozităţii mistice. Arta limbajului şi taina muzicalităţii eminesciene au întrupat viziunea celestă a poetului-filosof asupra profetismului Neamului său, pentru a descifra integritatea sensurilor, a misiunii şi a vocaţiei Naţiunii, poporului întru devenirea lui spirituală. Toate gândurile, toate căutările, toate cunoaşterile, toate sensurile aflate, descifrate au fost suma sentimentelor sale, într-o trăire mistică a arderii permanente şi totale. Acest sentiment, neîntrerupt, copleşitor al frumuseţii şi perfecţiunii creştin-ortodoxe la care ar trebui să ajungă geniul poporului său, a fost axa matafizică a misticii sale.

Aceeaşi splendoare a muzicii divine şi a luminii harice a creaţiei l-a copleşit şi pe contemporanul său, al unei naţiuni înrudite prin traci (v. Densuşianu), la fel de genial poet-filosof, brahmanul Rabindranath Tagore. „Simt cum toate stelele strălucesc în mine./ Lumea năvăleşte în viaţa mea ca un şuvoi./ Florile se deschid în trupul meu./ Toată tinereţea uscatului şi apei fumegă ca tămâia în inima mea,/ şi sufletul tuturor lucrurilor cântă pe gândurile mele ca pe un flaut.” (Rabindranath Tagore, Versuri, Fruit-gathering, 72, Traducere George Dan, Ed. Tineretului, Bucureşti-1966)

Întreaga cromatică a vibraţiilor muzicale dau har, strălucire şi culoare Luminii, Cuvântului, Grăirii, Geniului, Tainei, Armoniei, astfel încât întreaga Creaţie revine la geneza ei, ca manifestare a infinitului în viaţa finitului, ca o sublimă tăcere şi o inefabilă grăire a Cuvântului, ca o vibrare a dorului şi a muzicii care te încântă.

„Lumina muzicii sferelor tale străluminează lumea de-azururi!/ Viul răsuflu-al muzicii tale/ din cer în ceruri roteşte pururi!” (Rabindranath Tagore, Gitanjali, 3, op. cit.)

Întru braţele inimii sale şi-ntru porfira sufletului său, Profetul nostru nemuritor Mihail Eminescu a cuprins Dacia Mare întru hotarele ei milenare cu toate doinele Haiducilor, baladele Fecioarelor, legendele Eroilor, hrisoavele Boierilor ctitori, jertfele Cânejilor, slujirile Călugărilor/ Monahiilor, mărgăritarele înţelepţilor Bătrâni, nemurirea lirică a Poeţilor creştini, aura divină a Artiştilor zugravi şi iconari, destoinicia Învăţătorilor, erudiţia Dascălilor (Profesorilor), cazaniile sacre ale Vlădicilor, binecuvântările Fecioarei Maria, Jertfa Mântuitorului Hristos, crucea Martirilor, eroismul Ostaşilor, iscusinţa Comandanţilor, horele Feciorilor, cântecele de leagăn ale Mamelor, basmele Copilăriei, rovinele Voievozilor, epistolele Îndrăgostiţilor, lacrimile albastre ale Râurilor, buciumul Munţilor Carpaţi, romanţele Rapsozilor, fruntea Bănăţenilor, cremenea şi tulnicele Moţilor, cutezanţa şi neaplecarea Oltenilor, cântul şi nobleţea Gorjenilor, trilul serafic al Mehedinţenilor, dorul şi demnitatea Vâlcenilor, frumuseţea întru portul naţional a Argeşenilor, fala şi izbânda Muntenilor, năzuinţa Severinenilor, zelul de cetate al Orădenilor, chibzuinţa Ardelenilor, smerenia şi slujirea Teleormănenilor, spiritul filosofiei Brăilenilor, suferinţa şi omenia Bucovinenilor, dârzenia neîntreruptă a Basarabenilor, dăinuirea Timocenilor, gloria Nistrenilor, stăruinţa Dobrogenilor, slava şi neînfricarea Armânilor, întrupând Calea jertfelnică spre cer a Valahilor şi biruinţa Iubirii întru Înviere a Dacoromânilor.

Luceafărul – Mihail Eminescu rămâne pururea în inimile noastre – EMINE, pentru a da strălucire sufletului iubitor de cuvânt, muzică, adevăr şi frumos!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*