La hotare, de veghe…

Pe drumul sacru al dăinuirii dacoromâne îi întâlnim şi pe cei doi Fii aleşi ai Daciei Mari, marii pătimitori creştini Traian Murariu şi Traian Popescu – Macă.

TRAIAN Murariu, s-a născut în câmpia bănăţeană a comunei Pădureni de Timiş la 7 aprilie 1901, într-o familie de ortodocşi harnici, cinstiţi, cumpătaţi şi evlavioşi. Deşi înzestrat nativ, Traian a terminat de absolvit doar şcolala generală. S-a achitat onorabil de serviciul militar şi a rămas stâlpul familiei în vatra părintească alături de cinstea, credinţa şi omenia bravului ţăran român, deşi fapta ultimă care-l scoate din anonimat avea să-l înscrie în istorie încununându-l cu aura cerească de martir dac.

Fiinţă sensibilă şi dârză, smerit şi autoritar, răbdătoar şi zelos s-a împlinit printr-o nemărginită dragoste faţă de Dumnezeu, alături de o iubire neţărmurită pentru Neam şi de o credinţă profundă înmănuncheată într-o morală vie, ireproşabilă.

Destoinicul ţăran, primeşte în casa sa din Pădureni, doi tineri foşti bravi elevi-luptători anticomunişti ai liceului „Negru Vodă” din Făgăraş: Nicolae Mazilu şi Ion Mogos, elevi eminenţi, apoi exmatriculaţi, arestaţi, condamnaţi şi întemniţaţi în penitenciarul special pentru copii de la Târgşor. După ce au fost eliberaţi s-au îndreptat spre Uzinele din Reşiţa în căutarea unui loc de muncă. Aşa ajung în Pădureni la casa lui Traian în 1950, în seara de 12 Decembrie, a Sf. Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni. Luptătorii sunt găzduiţi şi omeniţi, dar miliţia care-i adulmeca i-a descoperit. Eroii sunt împuşcaţi şi aruncaţi într-o groapă comună, iar gazda Traian este arestat, torturat şi acuzat de complicitate la crima de uneltire contra ordinii sociale, iar în baza sentinţei nr. 1529/ 4 decembrie 1951 este condamnat la moarte.

A fost executat în 27 Septembrie 1952, primind cu seninătate martiriul întru Hristos şi Ţară, în sinistrul penitenciar Jilava. (Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-2007, p. 498-499)

Traian Popescu – Macă (1923-2010)

În familia bucureşteanului Ştefan, mecanic de locomotivă şi a Cleopatrei profesoară de germană, lângă cele două lalele Elvira, ajunsă profesoară de Geografie la Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” – Bucureşti şi Olga, devenită Dr. în Biologie – şef Laborator la spitalul Brâncovenesc, s-a născut şi bujorul Traian, în 27 August 1923. Alături de dragoste şi bucurii, Traian a primit şi educaţia creştină, caracteristică adevăraţilor Români. Şcoala primară a făcut-o la Braşov, continuând cu liceul „Aurel Vlaicu” – Bucureşti, unde şi-a încununat adolescenţa în Mănunchiul de prieteni şi Frăţia de Cruce, a Dacoromâniei. A absolvit elogios Facultatea de Construcţii în cadrul Politehnicii şi Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale – Bucureşti.

Traian Popescu a desfăşurat o activitate vie, militantă, patriotică, anticomunistă între 1945-1947, tipărind câteva pagini intitulate „Neamul Românesc”, în care erau arătate atrocităţile bolşevice ale Armatei roşii – numită de proletariatul laş şi trădător din România şi „eliberatoare”, de fapt diabolica armată barbară, uzurpatoare, violatoare, criminală şi sechestratoare a Vetrei străbune, a Tradiţiei sfinte, a Pantheonului spiritual, a Elitei ortodoxe prin graţia laşului rege, trădătorul Mihai I Gângavul. Foile incendiare erau expediate de colegii săi direct în cutiile poştale. A colaborat tot clandestin cu un absolvent de liceu Corneliu Decebal Andrei care conducea ascuns un serviciu de informaţii privitor la starea socio-politică a ţării ocupate de lăcustele sovietice, care devorau totul în cale prin foamea şi setea lor.

15 Mai 1948 – Prima mare prigoană anticreştină

„Generaţiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislaţie, filosofie, şi au dat în esenţă răspunsul naţional la chemarea lui Iisus: Creştinismul românesc.” (Traian Popescu, File din Procesul Comunismului – Comunismul la Judecata Istoriei – Teroarea şi Diversiunea Politica de Stat. Ed. Scara, Bucureşti 2007, p. 178) Generaţia – 1948 sau Generaţia Crucii a dat Neamului şi Bisericii lui Dumnezeu cel mai mare număr de Eroi, Cuvioşi, Martiri, Muceniţe, Mărturisitori şi chiar de Sfinţi.

„Tineri şi mai puţin tineri, de la elevi de liceu şi studenţi, la cei cu răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist, cât şi în special al recuceririi Ardealului de Nord, toţi aceşti membrii ai generaţiei noastre s-au confruntat cu atentatul la fiinţarea istorică şi geografică a poporului român. Ei au trebuit să răspundă la încercarea de a i se falsifica spiritualitatea şi cultura prin desfiinţarea instituţiilor de bază (fundamentale, n.a.) ale societăţii şi ruperea filmului unei istorii bimilenare (multi milenare, n.a.). Totul era atacat.”  (ibid., p. 178-179)

Zidul de apărare în faţa cataclismului apocaliptic al persecuţiei creştinilor ortodocşi de către balaurul roşu – comunismul a fost GENERAŢIA 1948 – GENERAŢIA CRUCII, care şi-a făcut SCUT  din chezăţia JERTFEI sale curate, muceniceşti.

Prigoana şi persecuţia anticreştină declanşată de ocupanţii sovietici şi slugile lor proletare a provocat arestarea a zeci de mii de tineri români, creştini ortodocşi din toate clasele sociale, conform operaţiunii nr. 5 prin ordonanţa M. I. din data de 13 Mai 1948, şi conform estimărilor trădătorului general neromân Mihai Pacepa, „în noaptea de 14-15 Mai sunt arestaţi 15.000 de membrii ai Mişcării naţionaliste.” (ibid., p. 172)

Între cei 15.000 se aflau inginerul Traian Popescu şi Corneliu Decebal Andrei. Întâi a fost dus la Malmaison unde a avut parte de o consiliere socialistă prin tortură, loviri dese cu ranga. Au urmat apoi alte calvaruri la Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud şi Văcăreşti, pentru vina iubirii de Dumnezeu şi de Neam, tradusă în Crimă de înaltă trădare, 20 de ani, Crimă de Organizare împotriva Ordinii Sociale, 10 ani, degradare civică şi 5 ani închisoare corecţionară. În temniţele de la Piteşti şi Gherla a beneficiat de Experimentul reeducării, inventat de pedagogul marxist Makarenko – „Cumulări lente cantitative duc la salturi bruşte calitative”. „S-a testat astfel rezultatul efectului maxim la care se poate ajunge prin exercitarea unei terori permanente şi îndelungate fizice şi psihice timp de 24 de ore din 24, după un minuţios şi <<ştiinţific>> program. La un capăt s-a produs o dezumanizare totală printr-o degradare psihică, morală şi fizică a elementului asupra căruia s-a acţionat, iar la celălalt capăt rezultatul torturii a fost martirajul. Sfinţi şi mucenici pe de o parte, monştri pe de alta.”  (Traian Popescu, Experimentul Piteşti – Mucenicie şi Satanizare – Terorismul din închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna. Atacul brutalităţii aupra conştiinţei, ed. Scara, 2007, p.157)

Împotriva satanicului „experiment”, Generaţia – 1948 – Generaţia Crucii a luptat pe viaţă şi pe moarte „cu preţul a sute de mii de vieţi jertfite sau schilodite”. (File din Procesul Comunismului, op. cit., p. 182)

Atrocităţile sovieto-româno-proletare şi-au extins prăpădul şi asupra monahismului românesc ortodox, arestând o parte dintre călugării şi monahiile diferitelor mănăstiri şi desfiinţând zeci de lăcaşuri sfinte. În anul 1958 existau 197 de mănăstiri şi schituri, iar în anul 1987 mai erau 103. În anul 1951 erau 10.000 de călugări, iar în anul 1963, doar 1.000. (Pr. Ioan Dură, Monahismul Românesc în anii 1948-1989)

„Un caz aparte l-a constituit Mănăstirea Vladimireşti, desfiinţată în 1956 după ce în 1955 fusese arestate o serie de maici: Maica Veronica, stareţa Mănăstirii, Maica Teodosia, poeta mistică, Maica Mihaela Iordache, secretara Mănăstirii, Maica Mihaela Portase, ghidul Mănăstirii, în frunte cu Duhovnicul Mănăstirii, monahul doctor în Teologie Ioan Iovan. Toate cele 300 de măicuţe ale mănăstirii au fost evacuate cu forţa armată…” (File din Procesul Comunismului, op. cit., p. 184)

Eroul nostru Traian Popescu a cunoscut în infernul închisorilor comuniste şi miracolul divin, mai întâi prin salvarea vieţii sale fizico-psihico-morale de către Maica Domnului prin monahia poetă – mistică Teodosia – Zorica Laţcu, apoi prin creaţia spontană spirituală a două lucrări simfonice de mare profunzime artistică.

Momentul salvării lui ca fiinţă a venit chiar în momentul agoniei sale când încă mai licăreau câteva scântei de viaţă. Timp de 7 luni de zile a străbătut calvarul anchetelor continue, finalizate cu o noapte de tortură mortală. Bestiile s-au întrecut între ele, prin satanismul lovirilor, cu ţevi, cu bastoane, cu cisme, cu tot ceea ce putea să rupă, să spargă, să frângă oasele victimei, securişti, gabori, gorile, între care renumitul tuciuriu din Obor, călăul Brânzaru de 100 de kg, fiara fiarelor sau călăul de la Interne.

Trecuseră două luni de la noaptea muribundă, peste care se aşternuse doar teama, tremurul, durerea, disperarea, degringolada psihică, când pe la începutul lunii Octombrie 1955, a auzit dinspre celula vecină un glas de înger, „DOAMNE!”, urmat la scurt timp de graiul cuvintelor, „MAICA DOMNULUI”. Au stabilit comunicarea prin sistemul morse, aflând că îngerul vecin era Maica Teodosia de la Mănăstirea Vladimireşti. Maica s-a rugat pentru Traian. El nu mai putea să se roage. Era la capătul puterilor şi totuşi în zilele de 16-18 Octombrie, mintea i-a fost asaltată pentru prima oară de versuri inedite însoţite de o muzică serafică…

Ziua de 19 Octombrie 1955, ziua mamei sale a înecat-o cu lacrimi, strigând-o continuu. Călăul Brânzaru fusese anunţat pentru a-l tortura în acea noapte. După programul de seară s-a întors sfârşit în celulă, murmurând cuvintele: „Doamne, iartă-mă! Mamă, iartă-mă! A înghiţit 80 de hidrazide, tăindu-şi venele cu un ciob de sticlă…

Aripa morţii însă nu l-a atins, fiind alungată de Maica Domnului şi de ruga aprinsă a maicii Teodosia – Zorica Laţcu. Temniţa, calvarul nu s-au sfârşit, iar lucrarea lui spirituală abia începea. Rugăciunea a revenit ca un şuvoi, iar versurile şi muzica angelică se revărsau în torente divine picurate cu prisosinţă de Mântuitorul Hristos.

Fără creion şi hârtie, fără exerciţiu şi experienţă muzicală Eroul Traian Popescu a elaborat în penitenciarul din Aiud textul şi muzica a 20 de lucrări, dintre care trei cu caracter simfonic.

Poemul – Cantată „Mântuire”; Oratoriul „Calvar”; Oratoriul „Patimile şi Învierea Domnului”, opere care au fost interpretate în Sala de Concerte Radio în 1991,1992, 1993, de către corul Filarmonicii „George Enescu”, Maestru Cor Valentin Gruescu (Poemul „Mântuirea”); Oratoriul „Calvar” în 1997, de către „Orchestra Naţională Radio, dirijor Paul Popescu şi ambele – vizionare Video în Suedia la invitaţia Fundaţiei Hjelmseryd în cadrul Colocviului desfăşurat între 21-23 August 2006, precum şi în aula Universităţii Suceava – Ştefan cel Mare.

În anul 2008 Traian Popescu a făcut parte dintre invitaţii de onoare ai celui de-al Doilea Congres „Rezistenţă prin Religie” – Tomis – Constanţa, cu paricipare internaţională, S.U.A., Germania, Basarabia organizat de Institutul Rezistenţă prin Religie şi Fundaţia Sfântul Apostol Andrei, fondate de mine, în colaborare cu Arhiepiscopia Tomisului, păstorită de vrednicul Arhiepiscop Teodosie Petrescu.

Manifestarea de înaltă ținută așezată sub simbolul Rezistenţă prin Religie a reunit circa 160 de personalităţi,mari istorici , teologi, preoţi, jurnalişti, profesori, scriitori, artişti, militari, 86 dintre participanți fiind eroi – veterani ai temniţelor regalo-comuniste,s-a desfășurat pe parcursul a trei zile, reunind 5 expoziții tematice, comunicări cu caracter istoric sau de mărturie proprie, 18 lansări de volume cu conținut dedicat tematicii alese.

Totul a fost posibil cu ajutorul neprecupețit al Arhiepiscopului Teodosie, trimisul Sf. Apostol Andrei să-i împlinească Misiunea.

A fost, se pare, ultima prezentare în public a celor două lucrări simfonice născute ca dar ceresc în temnița Aiudului, autorul TRAIAN POPESCU fiind copleșit de bucuria recunoașterii valorii creației sale. În urma profundelor cercetări din sutele de lucrări publicate şi în mod expres din zecile de mărturii vii, directe, înregistrate audio-video ale supravieţuitorilor temniţelor ateo-comuniste, mi-am elaborat astfel conceptul „Rezistenţă prin Religie”: Lupta aprigă împotriva comunismului din România a încorporat două FORŢE, două PUTERI, două ARMATE ale Rezistenţei, Rezistenţa Anticomunistă şi „Rezistenţă prin Religie”.

Rezistenţa Anticomunistă – Armata de partizani în rândul căreia s-au înrolat aproape toate categoriile sociale a luptat direct cu arma în mână, în condiţii vitrege de libertate fizică, morală, în munţi, în peşteri, în păduri, în faţa armatelor roşii organizate, dotate cu tehnică superioară de luptă, finalizându-se prin înfrângere, dar şi prin victoria a mii de EROI.

Rezistenţa Anticomunistă a avut caracter determinat, chiar dacă s-a continuat şi în temniţele şi lagărele comuniste din întreaga Românie Penitenciară sub forma îndârjirii deţinuţilor politici, faţă de nedreptăţile şi fără-de-legile comise de regimul ateo-proletar, bolşevic. Cei mai mulţi s-au cicatrizat în durere şi amărăciune. Unii însă, au atins chiar praguri ale demnităţii, precum istoricul Gheorghe Brătianu.

„Rezistenţă prin Religie” (spun Rezistenţă, nu Rezistenţa fiindcă ea nu s-a întrerupt încă…) – Armata eminamente creştin-ortodoxă a luptat direct în plan spiritual prin rugăciune, poezie, creaţie, jertfă, suferinţă, iertare, cruce, iubire sub permanenta anchetă, sub neîntrerupta supraveghere, sub continua tortură. Duşmanul de moarte a avut ca ierarhie de vârf etnia anti Hristos, anti Fecioara Maria, anticreştinism, antiromânism, cuibărită în sânul Securităţii şi în braţele partidului comunist din România, folosind călăi din toate sferele şi scursorile societăţii proletare, ale stârpiciunii, bestialităţii, laşităţii, prostiei şi barbariei.

„Rezistenţa prin Religie” era formată din Elita spirituală alcătuită sub toate vârstele, conştiinţele, caracterele, elanurile de la elev la dascăl, de la student la profesor, de la soldat la general, de la ţăran la prinţ, de la meşter la inginer, de la tânăr la bătrân, de la cutezător la filosof, de la grăitor la teolog, de la mirean la preot, de la muncitor la demnitar, de la călugăr la ierarh, de la monahii la fecioare, de la ciobani la poeţi, de la soţii la mame. Ostaşii „Rezistenţei prin Religie”, deveniţi deţinuţi religioşi au dat Rezistenţei un caracter permanent atât în temniţă, cât şi în afara ei în libertatea sechestrată, înainte şi după Crăciunul însângerat al anului 1989. Finalitatea „Rezistenţei prin Religie” de atunci s-a concretizat prin BIRUINŢĂ asupra vrăjmaşilor, prin CRUCE şi ÎNVIERE, dând pământului străbun EROI, GENII, CUVIOŞI şi MĂRTURISITORI, iar Cerului strămoşesc PROFEŢI, MARTIRI, MUCENIŢE şi SFINŢI.

Rezistenţă prin Religie astăzi va urma pilda Rezistenţei religioase de atunci!

Opera post detenţie a eroului-mărturisitor Traian Popescu-Macă s-a concretizat în: Cărţi: Mănăstirea Predeal –Evocări. 2. Catrenele Învierii „Zarca” Aiud 1957-1958. 3. Experimentul Piteşti. 4. File din Procesul Comunismului. Teroarea şi Diversiunea Politică. Articole, colaborator la „Aldine”, România Liberă, revistele „Scara”, Gândirea, Analele Sighet, „Cununa Credinţei”, „Origini”- America. Comunicări, Facultăţile de Matematică şi Teologie. Vizionări – Audiţii, T.V.R. Internaional + T.V. Cultural, Radio România Tineret, Radio România Cultural, Radio România Actualităţi. Activitate profesională, participant la construirea a unor fabrici din ţară şi două poduri de cale ferată Braţul Borcea Feteşti şi Dunăre – Cernavodă.

In memoriam, câteva Figuri – Icoane, foşti camarazi-eroi ai Eroului – Mărturisitor Traian Popescu, care au transformat ura, prigoana, persecuţia, celula, temniţa, suferinţa, tortura, prin binecuvântarea cerului în Frumuseţea creaţiei creştin-ortodoxe.

„Aurel Obreja, fost elev de liceu, după ce în închisoare a dăltuit în bucăţele de os cu o sârmuliţă şi cu un ac rătăcit în cuta unei haine sau în talpa bocancului, a devenit sculptor de troiţe de o rară frumuseţe.

Nicuşor Purcărea şi-a materializat sensibilitatea artistică şi spirituală, sculptând miniaturi la porţi de casă ţărăneşti, expunând în Bucureşti, Braşov şi în Franţa. La Braşov a creat o şcoală de sculptură cu tineri dornici de a-şi însuşi această artă.

Ion Păunescu a sculptat busturi şi compoziţii statuare, dar datorită restricţiilor politice nu a putut expune, iar ca versificator a fost publicat postum.

Mihai Tufeanu, inginer de profesie, inventator după ieşirea din detenţie se dedică picturii expunând la Sala Dales din Bucureşti.

Sergiu Mandinescu şi Constantin Oprişan poeţi eminenţi, iar Mihai Timaru, Aurel Vişovan, Virgil Maxim, Dumitru Bordeianu, Costin Merişca, Ion Munteanu, Paul Caravia, memorialişti de frunte. Dan Lucinescu, român cu dublă cetăţenie şi suedeză, stabilit la Malmo şi la Bucureşti, deopotrivă cercetător, inventator – „Tehnologii ultrasonice magnetografice şi de analiză spectrală” (1968) şi un talentat al condeiului. Este autorul a 14 volume cu caracter memorialistic, istoric, psihologic.” (Traian Popescu, Experimentul Piteşti…, op. cit., p. 159)

Primeşte-ţi, lume, ţărna înapoi!

„Primeşte-ţi, lume, ţărna înapoi,/ Că cerul nu ne-a vrut! Trufaş şi rece,/ N-a vrut nici o centime să-şi aplece/ Nici creştetul, nici poalele spre noi.// Pornisem dârji să dăm năvală-n el/ Şi toată lumea s-o cărăm în stele,/ Dar vitregii, căderi şi câte cele/ Pe suflet ni s-au pus ca un cârcel.// Dezamăgiţi în primul nostru dor,/ Am vrut să poposim atunci în stele,/ Dar stelele nu au voit nici ele,/ Geloase să nu fim asemeni lor.// C-un pas mai jos, am vrut să fim azur,/ Dar nici azurul nu ne-a vrut tovarăşi,/ Şi-a început rostogolirea iarăşi,/ În hohotul stihiilor din jur.// Şi tot alunecând pe povârniş,/ Am vrut să ne săpăm mormântu-n zare,/ Să ne păstreze ea şi să ne care/ În cerul plin de taine, pe furiş.// Dar limpezimea zării de cristal,/ Sub greutatea-nfrângerilor noastre,/ Şi-a destrămat minunile albastre/ şi s-a surpat cu noi precum un mal.// Primeşte-ţi, lume, ţărna înapoi/ Şi sapă-ne cât mai adânc mormântul!/ De cerul nu ne-a vrut, ne-o vrea pământul,/ Că toţi suntem ai lui – şi tu, şi noi. (DEMOSTENE Andronescu, Peisaj Lăuntric, Christiana, Bucureşti-2009)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*