O poveste cât un izvor talmudic și o fundație de vatră bagatelizată în știri neînsemnate…

Nu lucrăm noi împotriva noastră?… Noi, singuri… Atât de eficient că nici nu mai e nevoie să-și bage alții coada… Avem destule cozi de mătură pe care să ni le punem drept bețe în roate… Avem destui tăietori de frunze care să strecoare lucrurile, care ne jignesc, sub preș, ori să le azvârle, când pot fi transformare în pete și petice de învinovățire, în elicea „ventilatoarelor”… Punem repede batista pe țambal când ar trebui să lăsăm lucrurile să le vadă și ăia de ne acuză de „fake-news” -uri și demantelăm apoi însiropăm în povești banale presupusele dovezi ale surselor care ne gerează, nu doar injurii, nu doar ironii, ci blasfemii și falsuri istoriografice… Istoriografice ale timpului la care ne raportăm noi, trecutul, dar și ca prezent, adevăruri prezentate drept borne de netăgăduit ale unui viitor pe care ni-l scriu fel și fel de venetici…

La Sfântu Gheorghe nu am făcut mare caz… Că doar nu era poveste de talmud, ci doar fapte de derbedei adolescentini… Declarați adolescenți chiar înainte de a fi prinși, în fond niște teribiliști ce s-au jucat cu un pic de vopsea pe soclul statuii lui Mihai Viteazul… Că din joacă au scris și „Trianon 1920”, probabil cu ochii în „whatsapp”, să nu încurce literele cu cifrele, și au pavoazat soclul în culori ungurești, a fost doar o întâmplare… În rest, doar nefericita destrăbălare a unor puberi ce s-au distrat și ei „ca între adolescenți”… Ba, tot noi ne-am pus grabnic pe curățat și reparat bucățile sparte, înainte ca imaginile să devină o știre pentru lumea aia ruptă de tristețe că a căzut „podul de piatră” de sub „bigărul” timpului… Și care a colectat frângeri emoționale, de ipocrizie, cu mult peste ce a produs grupul statuar batjocorit în culorile otrăvite, nu ale unor tineri teribiliști, ci într-o infracțiune continuată…

Dar nu lucrăm noi cu măsuri diferite?… Să le fie bine ălora de ne fac rău și rău nouă, celor ce semnalăm răul?… La Sfântu Gheorghe s-a dispus „o cercetare sub aspectul infracțiunii de distrugere”… Atât… Și nu pentru că românii sunt răbdători, creștini și înțelegători cu neoamenii de lângă ei, ci pentru că oricum nu ne pasă… Suntem prea grăbiți prin timpul nostru de tot mai mic prezent pentru a ne mai îngrijii de protejarea pașilor uriași lăsați în facerea trecutului de către înaintași… De cei de care nu mai pasă… Deși pașii lor ne sunt vatră… Și dacă nu ne pasă de pașii făcuți cu jertfe nemăsurate în trecutul istoric, trecem cu vederea și felul în care ne este fărâmițat prezentul, nu?!… Strivit, nu sub privirile noastre, căci și pe acelea le-am aruncat în altă parte, ci de sub picioare… Doar nu o să conteze o mâzgăleală, fie ea și cu umoare iredentistă, a unei statui când, de pe pământul pe care stă și grupul statuar al lui Mihai Viteazul, ni s-au luat atâtea că ne simțim binecuvântați că ni se mai lasă ici-colo câțiva metri pătrați de pavaj…

În schimb, când, la Ploiești, în același timp, al prezentului atât de penibil încât și ridicolul a ajuns o virtute, s-au frânt câteva pietre funerare din cimitirul evreiesc, nu batjocorite cu vopsea, cu simboluri antichristice, însemne obscene ori mâzgăleli „curcubiste” ofensatoare, ci năruite la pământ, nu s-a stat la discuții… Și chiar dacă nu se știa cât de teribilistă ori provocatoare era fapta, s-a întocmit dosar penal „pentru profanare de cadavre”. Să n-avem vorbe!… Să fie clar și să nu încape virgulă de îndoială. Atât de ferm încât să nu ai vreme să te întrebi ce a fost acolo… Poate niște descreierați, poate furtuna care a răvășit orașul în părțile lui neevreiești sau poate chiar timpul în sine…

Și nici nu are importanță… Căci nu „izvorul” profanării, blasfemiei ori întâmplării contează, ci susurul-cascadă de după faptele nedovedite dar suficient de acuzatoare pentru a nu mai fie nevoie și de dovedirea lor… Ba, nici nu a apucat să se așeze praful peste pietrele prăbușite că deja curgeau acuzațiile. Se rostogoleau, că,ci acolo, nici nu se bagă mizeriile sub preșul nepăsării, nici nu se pune batista pe țambal și nici nu vine nimeni să pună pietrele căzute la loc, să vadă dacă nu cumva mormintele atât de vechi nu aveau cumva nevoie de o minimă îngrijire în temelia „veșniciei” pe care o înălțau spre ceruri…

Trebuiau să se audă doar nevrednicele acuzații la adresa noastră… Au fost 16 monumente funerare căzute… Sau doborâte intenționat… De fapt însăși acel „sau” a devenit, nu ipotetic, ci inexistent… După care, după povești și vorbe pe care numai ei știu să le înnădească, de gâtul nostru, să le transforme în vinovății mai grele decât pietrele de mormânt, cele 16 au devenit „cele aproape 20”… Apoi, vor fi „cele peste 20” și poate cifre ce vor depăși chiar „populația” din colțul de odihnă…

Da, este rușinos și reprobabil dacă pietrele funerare din cimitirul evreiesc din Ploiești au fost doborâte intenționat… Nu contează de către cine… De ai noștri ori de „ai lor”… (Sigur, că s-a întâmplat chiar în preajma venirii unui înalt oficial de al lor în România este o simplă coincidență)… Cu adevărat imputabil este felul în care stăm resemnați, nu în fața pietrelor distruse, ce vor deveni povești cât un izvor talmudic, ci în fața felului în care ne sunt, nu doar jignite, ci de-a dreptul smulse părți din vetrele pe care ni le-au lăsat înaintașii…

2 Responses to O poveste cât un izvor talmudic și o fundație de vatră bagatelizată în știri neînsemnate…

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *